Viorel P. Barbu (născut 14 iunie 1941, comuna Deleni, județul Vaslui) este un matematician, membru al Academiei Române. A fost rector al Universității «Alexandru Ioan Cuza» din Iași între 1981 și 1989.
Viorel P. Barbu s-a născut la Deleni, județul Vaslui, în anul 1941. A urmat Liceul Teoretic «Mihail Kogălniceanu» din Vaslui și ultimele clase la Liceul «Costache Negruzzi» din Iași. A absolvit Facultatea de Matematică la Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iași.
Între anii 1974 și 1980 a fost lector al Universității «Alexandru Ioan Cuza» din Iași. Este membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei și membru al European Academy of Science. Deține titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Statului Nebraska (University of Nebraska at Omaha).
Matematicianul Viorel Barbu este membru (din aprilie 1993) şi vicepreşedinte al Academiei Române (1998-2002).
A făcut studii liceale şi universitare la Facultatea de Matematică din Iaşi, unde a şi obţinut titlul de doctor în ştiinţe matematice, cu teza «Regularitatea parţială a operatorilor diferenţiali şi pseudodiferenţiali» (1969). A avut o specializare la Roma între 1969-1970, scrie volumul «Membrii Academiei Române. Dicţionar 1866/2003» (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).
În 1964, a fost încadrat preparator la Facultatea de Matematică a Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi, devenind apoi asistent (1967), lector (1970), conferenţiar (1974), profesor (1980). Până în 2011, a predat aici cursuri de ecuaţii diferenţiale, ecuaţii cu derivate parţiale, analiză neliniară, teoria controlului optimal, analiză funcţională. A fost „visiting professor” la universităţi din Roma, Pisa, Bologna, Cincinnatti, Ohio etc.
În activitatea ştiinţifică, s-a concentrat pe domeniul ecuaţiilor diferenţiale: operatori diferenţiali şi pseudodiferenţiali, ecuaţii integrale şi integro-diferenţiale, controlul optimal al inegalităţilor variaţionale, probleme convexe de control, ecuaţii Hamilton-Jacobi etc.
Rezultatele cercetărilor sale se găsesc într-o serie de monografii precum: «Nonlinear Semigroups and Differential Equations in Banach Spaces» (Noordhoff, 1976), «Optimal Control of Variational Inequalities» (Pitman & Longman, 1984), «Convexity and Optimization in Banach Spaces» (M. Dehkker, 1986), «Analysis and Control of Infinite Dimensional Systems» (Academic Press, 1993), «Mathematical Methods in Optimization of Differential Equations and Partial Differential Eqyuations and Boundary Value Problems» (Kluwer, 1998), «Stabilization of Navier-Stokes Flows» (Springer, London, 2011), «Matematica şi cunoaşterea ştiinţifică» (Institutul European, Iasi, 2011), «Differential Equations» (Springer, London, 2016).
Este membru în comitetele de redacţie ale unor reviste străine de profil: «Differential and Integral Equations», «Numerical Functional Analysis and Optimization», «Advances inn Differential Equations». Este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Nebraska (SUA) şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.
La 9 martie 1991 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar la 21 aprilie 1993, membru titular. A fost, de asemenea, vicepreşedinte al acestui for în perioada 13 iunie 1998-4 martie 2002. A fost preşedinte al filialei Iaşi al Academiei Române din 2011 până în 2012.
În prezent, este preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Matematice a Academiei Române.
Dialog între Eugen Munteanu și academicianul Viorel Barbu publicat de academia.edu:
– Domnule profesor, vă provoc acum să discutăm puțin despre ceea ce am putea numi aici chestiunea identitară. Începusem deja cu limba în care vorbim. Dumneavoastră v-ați publicat deja cea mai mare parte a lucrărilor, inclusiv volumele (monografiile), în limba engleză. Asta înseamnă că sunteți obişnuit să vă exprimați în engleză în chestiunile de specialitate, de matematică. Probabil că aveți un bun exercițiu și că folosiți foarte bine limba engleză ca mijloc de comunicare. Întrebarea mea este următoarea: ce rol joacă în ecuația dumneavoastră sufletească, în metabolismul dumneavoastră spirituală, limba română? Vă simțiți român sau sunteți „cetățean al Universului”? Sintagma „cetățean al Universului” îi aparține lui Erasmus din Rotterdam, care nu era matematician.
– Nu. Mă simt român și am chiar o slăbiciune pentru limba noastră și țara în care am crescut.
Acesta a fost motivul pentru care nu m-am stabilit până acum în altă parte. Referitor la ceea ce ați afirmat dumneavoastră, îmi permit să adaug ceva. Pasteur spunea: „Ştiința nu are patrie, dar oamenii de știință au”.
Am putea spune că „patria” este un concept depăşit în vremea aceasta, deoarece foarte mulți oameni de știință se consideră astăzi, precum Erasmus din Rotterdam de care ați făcut vorbire, „cetăeni ai Universului”. Să ne uităm la tinerii noştri, pentru care patria nu mai contează atât de mult; iau joburi și se stabilesc acolo unde sunt mai bine plătiți, sau unde se pot dezvoltat mai bine profesional, și de fapt nici nu-i putem învinui pentru aceste alegeri. Totuşi, părerea mea este că, la nivel cultural, ei se consideră tot români şi chiar simt româneşte.
Ați ridicat problema existenței unei identități culturale româneşti. O identitate spirituală românească va exista încă multă vreme, dar, în ceea ce priveşte identitatea culturală, mă tem că ne aflăm în mijlocul unui proces de resetare sau de schimbare.
Dacă vorbim despre științele naturii și chiar multe dintre cele umaniste, trebuie să recunoaștem că acestea au un caracter universal. Ştiința nu este națională, ci universală, astfel că nu este important în ce limbă este comunicată. Marii oameni de ştiință care au pus bazele ştiinței moderne în secolele XV-
XVII au fost cetățeni ai Europei, așa cum era aceasta privită pe atunci ca, de altfel, şi azi: urmaşa imperiului roman de Vest. Ei nu au creat științe naționale, ci una universală.
Elitele ştiințifice s-au grupat în academii naționale sub înalta protecție a suveranului pentru a căpăta sprijin instituțional și recunoaștere socială, dar își publicau şi comunicau opera în latină. De fapt, niciuna dintre marile opere ştiințifice ale omenirii nu a supraviețuit în limbile naționale sau cele în latină, greacă sau arabă, în care au fost scrise inițial. Deşi încă se vorbeşte despre o ştiință românească, sintagma mi se pare depăşită şi, oricum, fără acoperire. Nu a existat, practic, niciodată o știință românească ca atare, deoarece întotdeauna la noi au fost preluate si dezvoltate argumente de cercetare din știința universală produsă în marile universități din străinătate. I se atribuie lui Emil Palade afirmația că cercetarea românească trebuie să facă o alegere: ori să fie românească, ori să fie ştiință. Şi avea perfectă dreptate.
Desigur, există teme de cercetare și de studiu care au ca obiect realități româneşti, cum ar fi limba, literatura, arta și, eventual, istoria, dar asta-i altceva.
România nu a fost niciodată un spațiu științific suficient de puternic pentru a putea vorbi despre o ştiință românească, şi aceasta-i valabil, în proporții diferite, pentru toate domeniile.
Vorbim mult despre vocația europeană a culturii române, dar suntem aproape inexistenți în publicațiile europene de prestigiu și, cu forte mici excepții, marii noştri oameni de cultură umanistă nu au publicat în străinătate.
