Ne sacrificăm copiii pe altarul unei ideologii brutale de extremă stângă

0

Profesia medicală se prăbușește datorită activiștilor transgender radicali

Există dovezi bune că multe societăți antice își sacrificau zeilor propriii copii. În coloniile feniciene antice din Cartagina, Sicilia, Sardinia și Malta, părinții își măcelăreau copiii, înainte de a-i arde, sperând că zeii îi vor auzi și binecuvânta.

Lucrul ne îngrozește, pe bună dreptate, deși uneori mă întreb dacă nu cumva înțelegem sacrificarea copiilor mult mai mult decât vrem s-o recunoaștem.

Am văzut, zilele trecute, un film în care un chirurg american se lăuda că a făcut peste 3000 de duble mastectomii unor tinere femei care au plătit pentru schimbare de sex, derutate – încurajate, am putea spune – de către cei ce profită, să creadă că încercările lor emoționale adolescentine ar putea fi „vindecate”, iar ei vor fi etern fericiți, dacă se supun acestei practici brutale.

Și este brutală – un proces care include, de multe ori, nu doar amintitele mastectomii, ci și alte proceduri chirurgicale îngrozitoare: orhiectomie (castrare, mai clar spus), scoaterea uterului, demolarea musculaturii antebrațului pentru a face un lucru care nu e penis, dar trebuie referit ca atare – toate aceste lucruri.

Când cineva care pretinde că e medic execută așa ceva pe copii, mi se pare, mie cel puțin, un lucru care merită o condamnare la închisoare.

Ce s-a întâmplat cu doctrina formulată, în limbaj antic, ca primum non nocere – înainte de toate, nu face rău?

Jurământul lui Hipocrate a fost înlocuit cu o înșelătorie: cu opinia care spune, pe scurt, că „blocând pubertatea copiilor și apoi alterându-i chirurgical, nu facem decât să restaurăm ceea ce e al lor de drept. Simțămintele copiilor sunt arbitrii finali al destinului lor reproductiv, și orice încercare de a le contesta identitatea de gen riscă să le mărească înclinația spre sinucidere”.

Minciuni. Minciuni. Minciuni. Și apoi măcelărire.

Schimbarea standardelor

Psihologii – cei din domeniul din medicină în care activez și eu – au capitulat și ei în fața acestei grupgândiri. „Grupul de lucru pentru liniile directoare de practică psihologică cu persoane transgender și neconforme de gen (TGNC)” al Asociației Americane de Psihologie, insistă ca psihologii și alți consilieri profesioniști să ofere îngrijire „trans-afirmativă”, începând cu drăgălășenii precum afișarea de „resurse TGNC-afirmative în sălile de așteptare”. Practicienilor li se cere, de asemenea, să examineze „cum limbajul lor (de exemplu, utilizarea pronumelor și numelor incorecte) poate să consolideze binaritatea genului, fie fățiș, fie în mod subtil și neintenționat”.

La prima citire, aceste linii directoare par un manual de îndoctrinare scris de ideologi marxiști, la a doua – un document conceput să submineze și să distrugă însăși practica psihoterapiei.

În ritm alarmant, aceste „linii directoare” s-au transformat legi punitive, care stabilesc ce are voie să spună și să gândească un psiholog sau consilier cu privire la pacienții lui.

Pentru a fi bine înțeles: vorbind ca profesionist, fie în America, fie oriunde, nu este locul psihoterapeutului să „afirme” sau, dimpotrivă, să nege „identitatea” cuiva care e primit pentru tratament. Oamenii vin să vadă un psihoterapeut, deseori după lungi și dureroase considerații, pentru că suferă, sunt confuzi, sau ambele. Sarcina psihoterapeutului este să asculte, să pună întrebări, să continue cu precauția cuvenită, nu să ofere sfaturi ieftine, nici să pretindă o cunoaștere specială a rezultatului potrivit pentru un anume individ.

În nici un caz nu aș spune vreodată unei femei de 18 ani că are perfectă dreptate dacă se simte uneori mai mult masculină decât feminină (oricum ar fi cauzat acel sentiment), iar dacă ea simte că răspunsul e operația, atunci să-i recomand hormoni chiar din acea zi. Dimpotrivă, aș petrece săptămâni, poate chiar luni sau ani, ascultând-o cum își deapănă povestea, având ca cuvânt de ordine prudența, ajutând-o să ajungă la o înțelegere temeinică și elaborată atât a propriei ei istorii autobiografice cât și a propriului destin.

Nu e „afirmare” și nu e nici „negare”. Cum aș putea îndrăzni fie una, fie cealaltă, când cineva vine la mine fiindcă e derutat și disperat – o stare de experiență îngemănată, care indică o confuzie profundă în legătură cu propria identitate?

Noi linii directoare, radicale

Mă concentrez pe Asociația Americană de Psihologie – APA, pentru că e instituția care stabilește normele și idealurile practicii clinice, în cea mai populată democrație din lume – sunt principiile care se vor răspândi, și se răspândesc larg în tot occidentul. Câteva dintre „liniile directoare” sunt atât de îngrozitoare, încât nici nu merită disecate:

„Linia directoare 1. Psihologii înțeleg că genul este un construct non-binar, care permite o varietate de identități de gen, și că identitatea de gen a unei persoane poate să nu se alinieze cu sexul atribuit la naștere”.

Nu înțeleg această definiție post-modernă, radicală, a genului, care se bazează pe „adâncul” sau „inerentul sentiment” al unei persoane de a aparține unui sex și nu altuia, indiferent de biologie.

Din punct de vedere psihologic, este indiscutabil că o proporție netrivială dintre bărbați au un temperament feminin (ceea ce înseamnă, în esență, că ei trăiesc nivele mai ridicate de emoții negative, precum anxietate și analogii durerii – tristețe, frustrare, dezamăgire, depresie) și sunt mai agreabili (înțelegători/politicoși) decât bărbații tipici, și e la fel de adevărat că o proporție netrivială dintre femei au un temperament masculin. Dar asta nu schimbă cum profesioniștii trebuie să măsoare, în mod obiectiv, genul unei persoane.

Cândva, psihologilor le păsa dacă măsurătorile urmau practici standard de validitate și încredere. Spre exemplu, încercați să citiți un document publicat de însăși APA în 2014, de unde veți afla că un psiholog, demn de acest nume, are obligația să folosească „constructe” (adică termeni cum este cel de „gen”) într-o manieră tehnică adecvată. Asta înseamnă, ca un minim, că atributele fundamentale trebuie să fie măsurabile și corect măsurate.

Toate astea sunt, acum, aruncate pe fereastră când discutăm magia „genului”, definit complet subiectiv, chiar dacă o asemenea insistență contrazice standardele de altădată. Însă – sentimentele über alles, prieteni. Și nu e nici o glumă. Mai ales dacă ai 15 ani și ai trecut printr-o operație care te-a făcut incapabil să te reproduci, deseori pentru a stimula sentimentul altcuiva de superioritate morală sau de auto-atribuită „compasiune” – un cuvânt care mă înfioară din ce în ce mai mult, când îl aud.

Noi doctrine

Psihologii adoptă acum, fără să clipească, doctrina nătângă și de loc revoluționară a „intersecționalității”. Și ce spune această doctrină? Nimic mai mult decât că ființele umane sunt caracterizate de identități care acoperă mai multe dimensiuni. Orice persoană dată are rasă, etnicitate, sex, temperament (doar aici sunt cinci dimensiuni), nivel de inteligență, etc. Știam asta dintotdeauna. A devenit un punct cultural fierbinte doar de când proștii au remarcat lucrul evident că statutul de minoritate poate fi aditiv sau multiplicativ. Detest până și să arăt asta, având în vedere că oricine are un pic de bun simț știe, fără nici o pregătire statistică, că e posibil să fii, spre exemplu, de origine latină (sau chiar „LatinX”, pentru a folosi acest termen absurd, înjositor și arogant) și femeie în același timp.

Însă nu poți să pui asta sub semnul întrebării fără să fii ostracizat de către colegi. A se vedea exprimarea de gheață din Linia directoare 7:

„Psihologii înțeleg nevoia de a promova schimbările sociale care reduc efectele negative ale stigmatizării asupra sănătății și stării de bine a oamenilor TGNC”.

Pe scurt: dacă nu ești activist (și anume, unul de-al nostru) atunci ai face bine să privești tot timpul peste umăr.

Și atunci, ce anume ar trebui să guverneze purtarea mea ca psihoterapeut și așteptările tale ca pacient? Răspunsul este: orice consideră activiștii, după pofta lor, că este o prioritate. Și țineți minte asta pentru când veți ajunge în instanță, prieteni.

Răutatea activă

Mi-e din ce în ce mai mult rușine să fiu psiholog clinic, dată fiind lașitatea desăvârșită, lipsa de coloană și apatia care îi caracterizează pe mulți dintre colegii mei și, încă și mai mult, asociațiile profesionale din care fac parte. În 20 de ani, când vom ajunge să regretăm acest teribil experiment social, voi putea măcar să spun „Am spus NU când au insistat să luăm parte la sacrificarea copiilor noștri”. Trebuie ca alte țări să nu facă aceleași greșeli ca SUA.

Nu pot consimți la ceea ce facem. Nu mă pot conforma la ceea ce au devenit doctrinele disciplinei mele. Consider că actele „profesioniștilor” medicali, care se grăbesc să desfigureze, să sterilizeze și să facă rău tinerilor, cu proceduri experimentale în mod clar nechibzuite și periculoase, trec limita de la „să nu faci rău” spre răul de-a binelea.

Dacă doar ne îngropăm capetele în nisip, atunci sterilitatea, funcțiile sexuale distruse sau absente, reacțiile complexe la hormoni puțin înțeleși – și, însoțind toate acestea, suferința și confuzia – vor continua, pentru nenumărați tineri. Trebuie să facem ceva în legătură cu amenințarea la adresa întregului sistem de învățământ, pe măsură ce crește îndoctrinarea în aceeași filozofie din care au ieșit și această întreprindere chirurgicală și „liniile directoare” APA. Este amenințată încrederea publică generală, de care depinde pacea și prosperitatea noastră.

Și, apropo: cu siguranță se va întâmpla că un număr disproporționat de copii, „eliberați” din confuzia de gen, vor crește și vor fi adulți homosexuali fizic intacți și pe deplin funcționali. Nu mai e nevoie să subliniez ce bătaie de joc constituie acest fapt neplăcut față de orice pretenție că lumea alfabetică extinsă a clicii LGBTQ+ ar constitui o „comunitate” omogenă și unitară.

Am trecut linia de la posedarea ideologică la răutatea activă – și ne înmulțim păcatul (iată aici intersecționalitate) atribuind acțiunile noastre îngrozitoare „compasiunii”. Cerul să ne ajute. Cu adevărat.

Preluare: Pagini Conservatoare / Autor: Jordan B. Peterson

 

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.