„Cum arată astăzi şcoala, aşa va arăta mâine ţara.” – Spiru Haret
În spatele fiecărui om se află un dascăl care modelează caracterul şi sufletul copilului. Despre educator, psihologul Jean Piaget spunea că „orice copil poate învăţa orice, dacă se foloseşte metoda cea mai potrivită”. De aceea, când spui şcoală, în mintea fiecăruia dintre noi apare chipul învăţătoarei sau al învăţătorului. La început de cireşar, sărbătorim „Ziua învăţătorului”, a oamenilor care arată copiilor „corola de minuni a lumii” şi marchează profund dezvoltarea acestora.
Ziua învăţătorului este fiecare moment în care dascălul lasă la uşa clasei problemele sale pentru ca elevul să înveţe cum să reuşească în viaţă. Influenţa pe care o are asupra unui copil este eternă şi nu ştim unde se opreşte, pentru că fiecare elev are în minte o vorbă, un gest, o învăţătură a dascălului, care ajuns la maturitate, o va transmite mai departe copiilor săi.
Credem că se cuvine ca o dată pe an, să elogiem strădania oamenilor şcolii. De puţin timp se sărbătoreşte această zi la 5 iunie, deşi în tradiţia şcolii româneşti era pe 30 iunie, neschimbată nici de regimul comunist, fiind în preajma sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pentru că, asemenea acestora, răspândesc cuvântul roditor şi lumină pentru viitor. Pornind de la premisa că la români a existat de mult timp o adevarată vocaţie pentru educaţie, putem afirma cu certitudine că dascălul a contribuit la propăşirea neamului românesc.
Învăţătorul, de la Comenius încoace, conştientizează că şcoala este „drumul regal spre înţelepciune”. Întotdeauna, acesta a găsit resursele interioare pentru a depăşi conjuncturile neprielnice, contribuind la formarea marilor valori ale societăţii. Se ştie că „un dascăl bun echivalează cu un noroc în viaţă”. De la el porneşte cunoaşterea. Educând generaţii de copii în credinţă, muncă şi şi speranţa de mai bine, prin prestigiul său moral, prin discreţia şi căldura de care dă dovadă, învăţătorul e plămădit a fi aidoma unui actor de mare talent şi va dăinui ca o efigie, de-a pururea, pentru competenţa şi harul didactic binecuvântat. Dascălii sădesc în sufletele elevilor sâmburele sensibilităţii umane, dragostea pentru frumos, de formare a unor convingeri şi deprinderi morale. Tot ei sunt cei care deschid mintea şi modelează inima copilului, dezvoltă dorinţa de a şti cât mai mult şi mai bine, de a-şi însuşi normele spirituale ale societăţii.
Bucuria oamenilor catedrei este nemărginită când, peste ani, elevii noştri îşi amintesc cu plăcere de orele făcute de noi, de faptul că, deveniţi dascăli fac şi ei ceea ce ieri au învăţat. Ce poate fi mai frumos? Când, la un moment de bilanţ al vieţii, primeşti atâta recunoştinţă, înseamnă că totul a avut un sens şi faptele, multe la număr, decantate de timp, îţi conferă liniştea sufletească necesară. Nu e prea mult, dar nici prea puţin.
Este foarte greu să prezinţi în câteva cuvinte tot ceea ce înseamnă dascălul azi, dar recunoştinţa ar trebui să fie deosebită dacă o raportăm la rolul acestei categorii profesionale în societate.
Prof. Nicolae Ionescu
Învățătorul este omul a cărui principală vocație este dăruirea. Amenințat prin natura profesiei de rutină – ca și actorii – el descoperă necontenit ceva nou – copilul – cu care se confruntă lucid ca-ntr-o dramă jucată pe viu, fără cortină, fără sufleur, fără aplauze, necontenit cu alți parteneri, în schimb cu unul și același public mereu la pândă, mereu nesatisfăcut: conștiința sa. E o dezbatere intimă, niciodată conchisă căci cel mai mic armistițiu cu insatisfacția ar însemna începutul cabotinajului și al suficienței. A gândi abstract la învățător e un omagiu abstract. Dar el trebuie văzut, lipit de fiecare dintre ucenicii săi, în acea răbdătoare nerăbdare de a degaja cursul conștiinței copiilor, de a-i da forță și nume. Căci numele tuturor marilor fluvii care străbat în toate sensurile conștiința umanității au fost cândva înmatriculate într-un catalog. Pentru înfiriparea și afirmarea lor s-a trudit ani lungi, așa cum pentru un pumn de diamante se cern munți de steril. Teritoriul destinului unui dascăl, singurul pământ în care poate supraviețui și înflori, este catedra.
A cunoscut fiecare dintre noi pe acești eroi ai luminii, plantați ca niște santinele de foc acolo unde fără răgaz zorile vieții se desprind din neguri. Ar putea fiecare numi câțiva, dar n-ar fi decât florile unei sigure crengi din nesfârșitul rămuriș al breslei. De „Ziua Învățătorului” punem cununa omagiului pe fruntea tuturor, pentru că dacă am trăi într-o societate normală, atunci cu toții am conștientiza că orice națiune își atinge universala ei cerință de perfecționare în primul rând prin școală. Pe orizontul devenirii noastre stă înscrisă în subtext o epopee al cărui erou nu este altul decât dascălul.
Doamne, cat de frumos ati comentat! Mai intai am sorbit cu drag fiecare cuvant al autorului, apoi pe al dvs.! Cu nesat! Rar mi-a fost dat sa citesc ceva mai frumos si acest lucru a venit sa-mi vindece frustrarile pe care le-am simtit pe 5 iunie cand am asteptat, am cautat, dar n-am primit de niciunde, de la niciun ,,oficial”, vreun cuvant de suflet, vreo urare, vreun indemn. Va multumesc, deci, pentru aceste ganduri-balsam sufletului!
Cu mare drag, stimată doamnă! Întreaga mea considerație pentru acești minunați oameni – dascălii – care au pregătit și vor pregăti totdeauna drumul și temeiurile tuturor marilor sărbători ale acestui popor! Și măcar pentru aceasta, în primul rând, merită ei înșiși toată cinstirea!!!