Tentaţia istoriei

0

„Când pomenim despre dragostea pentru trecut, trebuie să luăm seama că, în fapt, este vorba de dragostea de viaţă; viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar când plenitudinea lui face să ni se pară etern. Când iubeşti viaţa, iubeşti trecutul, fiindcă acesta este prezentul aşa cum a supravieţuit el în amintirile oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca şi prezentul, el este deopotrivă neîndurător, superb sau brutal ori pur şi simplu oarecare” (Marguerite Yourcenar, Les yeux ouverts, Paris, 1980).

Există mulţi oameni – unii cu putere mare de decizie – care consideră trecutul o simplă noţiune sau o reminiscenţă a unor lumi decrepite, dispărute pe bună dreptate, din cauza înapoierii lor. Dispreţul faţă de urmele trecutului – tangibile sau nu – merge, de regulă, mână în mână cu ignorarea sau cu distrugerea intenţionată a memoriei colective în ansamblu. Trecutul, fiind considerat mort, putred şi odios, este adesea asociat cu nostalgia inutilă, cu lipsa de spirit practic, cu prostia şi cu naţionalismul. De aceea, unii ajung să creadă că ceea ce a fost şi s-a învechit trebuie distrus, ca să se facă loc „noului”. Motivele unor astfel de atitudini sunt numeroase şi variate, dar între ele predomină – dincolo de interesele materiale – ignoranţa, lipsa de cultură, refuzul antrenării minţii. Ca să poţi preţui şi ocroti patrimoniul istoric al umanităţii trebuie să-l studiezi, să-l cunoşti, să-l aprofundezi. Or, azi, trecutul este ignorat în mod organizat, prin programe naţionale şi internaţionale, prin intermediul unor instituţii serioase, care se căznesc să-i înveţe pe copii şi pe tineri că memoria şi memorarea sunt primejdioase, că acumularea unor cunoştinţe reprezintă pierdere de vreme, că totul este deja stocat în aparate sofisticate, singurele care merită atenţia noastră. Faptul acesta creează o falie uriaşă între viaţa trecută (experienţa de viaţă a omenirii) şi viaţa prezentă, pe de o parte, şi între aceasta din urmă şi perspectivele de viitor, pe de alta. Altfel spus, trecutul, prezentul şi viitorul sunt despărţite, autonomizate, contrapuse în chip artificial şi chiar mutilate. Care este folosul efortului a zeci de generaţii de istorici care au reconstituit cu onestitate şi corectitudine trecutul – adică experienţa de viaţă a omenirii – din moment ce acest tezaur rămâne necunoscut contemporanilor noştri?

Și totuşi, mai există încă oameni care văd viaţa omenirii în curgerea ei unitară firească şi care tind să unească trecutul, prezentul şi viitorul, considerate doar dimensiuni convenţionale ale marii taine care este viaţa. Printr-o înţelegere unanim acceptată, de viaţa trecută se ocupă istoria sau „ancheta”/ „cercetarea”. Transpunerea istoriei pentru publicul larg a fost întotdeauna dificilă, riscantă, problematică. A explica o ştiinţă, o disciplină, o formă de cunoaştere teoretică a realităţii „pe înţelesul tuturor” este, în general, greu de realizat. Deşi cercetarea trecutului dispune de regulile sale precise, bazate pe metode de investigare complexe şi verificate de secole, opinia publică are impresia că trecutul se poate cunoaşte oricum, că este un lucru simplu, că este la îndemâna oricui. Iar dacă nu se ajunge la rezultatele dorite de public, atunci sunt de vină, desigur, istoricii, care ascund cu bună ştiinţă „adevărul”, sau sunt de blamat conspiraţiile unor grupuri obscure, interesate să amăgească lumea, sau politicienii, interpreţi partizani ai vieţii trecute etc.

Dificultatea vine şi dintr-o chestiune relativ simplă de epistemologie: istoria-cunoaştere (unii îi zic şi istorie-discurs) nu se poate confunda niciodată pe deplin cu istoria-realitate. Ele trebuie să se suprapună în cea mai mare parte, dar nu ajung să fie identice. Cu alte cuvinte, realitatea de demult nu mai poate fi niciodată reînviată, revitalizată, copiată întocmai, ci poate fi doar reconstituită în mod aproximativ, în funcţie de izvoarele păstrate şi cunoscute. În plus, mai sunt şi viziunile diferite ale istoricilor asupra vieţii, viziuni care generează şi interpretări diferite asupra dimensiunii vieţii numite convenţional trecut. Istoricii sunt şi ei oameni, cu idei moştenite din familie, cu o anumită educaţie, cu opinii politice şi filosofice, cu prejudecăţi, cu interese. Se produc, astfel, fresce diferite ale lumii şi se multiplică nevoia permanentă de noi investigaţii istorice.

Trecutul, fiind, de fapt, viaţă revolută, este foarte tentant, are mulţi fani care ar vrea să-l cunoască, dar fără să aibă instrumentarul necesar. Cei care descifrează trecutul în acest fel nu sunt, de regulă, specialişti, ci amatori. Amatorismul se manifestă însă şi în rândul unora dintre specialişti, adică al unor istorici de meserie, care au învăţat temeinic cum se poate reconstitui trecutul, dar, din varii motive, nu-l mai studiază în funcţie de mesajele izvoarelor. Pe de o parte, unii nu reuşesc să mai ajungă la izvoare, fiindcă accesul la surse presupune o pregătire superioară, dificilă, insistentă, continuă, pe care aceştia nu o au; pe de altă parte, alţii ar putea să ajungă uşor la mărturiile despre trecut – mai ales la cele din epocile mai recente, elaborate necriptat şi în limbi accesibile – dar preferă să nu o facă. Motivele pentru care unii dintre specialişti nu mai merg la surse se leagă de anumite concepţii filosofice. De exemplu, ideea lui Francis Fukuyama despre „sfârşitul istoriei” le deschide unora apetitul pentru speculaţii gratuite, în condiţiile în care lumea nu se mai află la zenit, ci la amurg sau la apus. În altă cuprindere, tratarea post-modernă a realităţii contemporane le este de ajuns adepţilor postadevărului pentru repudierea reconstituirii veridice a frescelor trecutului.

În cercurile filosofice actuale, se discută mult despre natura comunicării. Pentru aceşti teoreticieni, comunicatorii de azi nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască noi realităţi, în funcţie de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităţilor. Teoreticienii vorbesc despre trei tipuri de adevăr. Primul este adevărul-corespondenţă (sau echivalenţă), în care discursul sau teoria se adecvează cât mai exact cu realitatea; ideile specialiştilor reflectă realitatea aşa cum este ea, o descriu şi o prezintă oamenilor în mod cât mai apropiat de felul cum este ea. Al doilea tip este adevărul-coerenţă (de la Kant încoace), în care ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora. Cu alte cuvinte, dacă ideile lansate nu sunt contrazise de cineva, înseamnă că ele sunt adevărate. Al treilea tip este adevărul-semnificaţie, în care semnele şi codurile prin care se comunică făuresc ele însele realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcţie de utilitate. Prin urmare, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni şi chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani şi cu totul altceva pentru cel care are un milion de lei.

Această relativizare fără limite a adevărului în general a condus, implicit şi inevitabil, la relativizarea adevărului istoric, care, pentru unii, nici nu mai există şi, prin urmare, nu mai trebuie căutat. De aici decurge şi modalitatea de a face istorie oricum, după impresii de moment, după comanda socială, după interesul cuiva, după gustul publicului, după cota de vânzare a cărţilor de istorie pe piaţă. Numai că astfel de discurs despre trecut nu mai este produsul muncii specialistului, ci al imaginaţiei amatorului (chiar dacă cel care scrie istorie este istoric cu diplomă). Altfel spus, şi specialistul de formaţie poate să fie amator, dacă elaborează un discurs neprofesionist.

Construirea de adevăruri alternative, de lumi paralele, ca fresce noi ale vieţii de odinioară, relativizează trecutul de o asemenea manieră încât îl bagatelizează, îl ironizează, îl coboară în ochii publicului. Una este să greşeşti involuntar – fiindcă errare humanum est – în reconstituirea unui fragment din trecut şi cu totul altceva este să pui „eroarea” ca premisă şi să spui că orice tablou despre trecut este bun, este de acceptat, deoarece totul este relativ.

Unii adepţi ai adevărului-semnificaţie îl acceptă involuntar, fără să ştie teoria acestuia, doar pentru că sunt la modă ignoranţa, incultura şi tupeul şi pentru că au nevoie de ficţiune. Dispreţul faţă de reconstituirea veridică a trecutului se vede mai ales din cultivarea astăzi a celor două viziuni extreme despre istoria românilor. Una dintre ele spune că noi, românii, nu am fost nimic sau mai nimic în trecut şi, ca urmare, ar fi de preferat să recunoaştem asta în studii, cărţi, monografii, sinteze, manuale şi să prezentăm oamenilor, şi, mai ales, generaţiilor tinere, nimicnicia noastră. Cealaltă susţine că noi, românii, am fost totul în lume, dar, din prostie, modestie, miopie sau din cauza unor comploturi bine orchestrate contra noastră, nu ne prezentăm lumii în lumina „adevărată”, de „genii ale omenirii”, de „părinţi ai civilizaţiei”.

În primul set de abordări intră o serie de idei minimaliste, susţinute prin extragerea din scrisul istoric românesc a unor exemple selectate anume şi prin obturarea, ignorarea, ocultarea altor fapte şi procese istorice. Adepţii acestor opinii spun că trecutul românilor a fost alterat iremediabil de mituri identitare şi, mai ales, naţionaliste, care trebuie eliminate. Aceste mituri ar străbate scrisul istoric românesc de la cronicari până astăzi, aproape fără nicio excepţie. Cu alte cuvinte, toţi istoricii români, mari şi mici, ar fi greşit, de cele mai multe ori intenţionat, ca să scoată în evidenţă măreţia românilor, ca să răspundă unor comenzi sociale, ca să se plieze politicului etc. Ce propun aceşti critici? Paradoxal, nu propun căutarea şi relevarea adevărului, ci rescrierea relativizantă a istoriei. Ei ar dori ca istoricii români să susţină că românii nu au o origine clară, fiindcă nu sunt nici daci, nici romani, nici daco-romani, nici slavi, dar pot fi cumani, amestecuri ciudate etc., că romanizarea şi continuitatea nu au existat, că poporul român nu are un loc precis de formare, că nu a avut nici coeziune şi nici identitate. În consecinţă, în Evul Mediu, românii ar fi fost supuşi cu totul regatelor şi imperiilor vecine, voievozii noştri ar fi fost mereu înfrânţi pe câmpurile de luptă şi nu ar fi contribuit cu nimic la apărarea Occidentului şi nu i-ar fi ocrotit pe făuritorii catedralelor etc. În dreaptă consecinţă, Mihai Viteazul nu ar fi decât un condotier, arondat conducătorilor care plăteau mai bine; ideea de unitate românească nu ar fi existat niciodată în minţile românilor de rând; unirea s-ar fi făcut prin voinţa marilor puteri, ajutate de o elită locală excentrică şi exaltată, care ar fi copiat gesturile popoarelor occidentale. Naţionalişti ar fi – după judecăţile acestor exegeţi – nu numai istoricii, ci şi aproape toate categoriile de mari intelectuali, de la poeţi precum Mihai Eminescu şi George Coşbuc până la artişti plastici, muzicieni, teologi etc. În concluzie, românii nu ar fi nici generoşi, nici primitori, nici harnici, nici inventivi, ci doar nişte jalnici supravieţuitori, nişte trecători anonimi prin viaţă, răi cu străinii, chiar xenofobi, egoişti, animaţi de spirit gregar, laşi, masă gelatinoasă uşor de modelat, fără voinţă şi fără idealuri.

Al doilea set de abordări este opus celui dintâi, el extrăgând din istorie doar mărturiile glorioase, cele care ar reprezenta priorităţi româneşti absolute în lume, cele care ar evidenţia grandoarea noastră ca popor unic şi chiar ales. Mulţi pornesc în susţinerile lor de acest fel de la surse, interpretate însă distorsionat. Ei observă toate criticile aduse la adresa destinului românilor, se simt frustraţi de cei care combat continuitatea, romanizarea, participarea la cruciadele târzii etc. şi oferă explicaţii care să facă toate aceste critici superflue. Astfel, pornind de la o faimoasă apreciere, mai mult metaforică, a lui Herodot – geţii erau din neamul tracilor, iar tracii erau cel mai numeros popor din lume după indieni – aceşti „exegeţi” de pripas susţin că daco-geţii au dominat lumea europeană, cel puţin de la Atlantic la Urali şi că românii sunt daci adevăraţi, care vorbeau latineşte înainte de romani, că dacii ar fi fost creştini înainte de Hristos, că ei ar fi creat un imperiu şi o civilizaţie superioară, unică, irepetabilă, cu savanţi care ştiau medicină, botanică, astronomie etc. Prin urmare, românii nu ar fi avut nevoie în istoria lor nici de romani, nici de romanizare şi nici de continuitate. Una dintre cărţile jenante care susţinea, în urmă cu vreo două decenii, astfel de idei hilare se chema Noi nu suntem romani, romanii sunt noi! Dar românii, în viziunea menţionată, sunt mai vechi şi decât dacii, fiindcă sunt creatorii mondiali ai scrisului, în acord cu „tăbliţele de la Tărtăria”, cu „tablele de la Sinaia”, cu faimosul codice «Rohonczi/ Rohonczy/ Rohonc» etc. Deşi istoricii de meserie s-au pronunţat de nenumărate ori, în mod ştiinţific – adică utilizând metodele consacrate şi verificate – în legătură cu toate aceste izvoare, demonstrându-le importanţa reală, relativitatea şi chiar falsitatea, apărătorii primordialismului românesc nu se lasă, îţi continuă marşul triumfal, spre marea pagubă a poporului român, văzut adesea de către occidentali ca unul neserios, aplecat spre spectacular şi speculaţie, spre ignoranţă şi minciună.

Aceste două viziuni extreme, privilegiate adesea de presă, tocmai pentru că nu sunt „pe linie”, pentru că stârnesc interes în largi categorii de cititori ignoranţi sau mai puţin instruiţi, pentru că aduc succes de vizibilitate, provin, paradoxal, din cele două mari curente de gândire din cultura modernă românească. Unul este curentul europenist, deschis spre lume şi prooccidental, care constata, cu regret şi spirit critic, întârzierea sau defazarea românilor în raport cu civilizaţia şi cultura etalon din vestul Europei. Celălalt provine din curentul protocronist, autohtonist şi răsăritean, care descoperea farmecul tradiţiilor noastre, ritmul nostru propriu de viaţă, „veşnicia născută la sat”, forţa ţăranului român, vieţuirea prin supravieţuire şi stagnare.

Ambele aceste curente au avut reprezentanţi de seamă, intelectuali de prim rang în fruntea lor. Pentru prima orientare, este de ajuns să-i evocăm pe Titu Maiorescu – cu faimoasa sa „teorie a formelor fără fond” – şi pe Eugen Lovinescu – cel care vedea în sincronizarea noastră cu Europa occidentală secretul modernizării României. Pentru cea de-a doua abordare, îi avem pe Eminescu, pe Iorga şi pe Blaga, care sunt, totuşi, atipici, fiindcă în elogiile lor aduse românilor şi românităţii, în paseismul şi conservatorismul lor se regăsesc şi incontestabile idei moderne, de integrare europeană, de preţuire şi receptare a valorilor general-umane. Exacerbarea, vulgarizarea şi caricaturizarea acestor două curente, onorabile şi sustenabile amândouă, a început în secolul al XX-lea, dar s-a manifestat plenar după al Doilea Război Mondial, mai întâi sub regimul comunist.

Istoria se poate studia alternativ – inclusiv prin manuale alternative – ca orice formă de cunoaştere de pe lumea aceasta, dar istoria în sine nu este alternativă. Faptele istorice nu s-au petrecut în X feluri, cum le-ar plăcea unora dintre noi, ci numai într-un fel. Că nu le cunoaştem aşa cum au fost nu este vina lor ori a istoriei, ci este vina noastră. Şi chiar dacă nu le vom putea cunoaşte niciodată întocmai, menirea noastră de istorici este să tindem spre reconstituirea lor cât mai apropiată de realitate. Căutarea adevărului rămâne misiunea fundamentală a istoricilor.

Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Ioan-Aurel Pop

Preluare: contemporanul.ro / Autor: Ioan-Aurel Pop

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.