Volohii uitați într-un colț al lumii…

0

Români care nu au auzit niciodată de România.

Vechi, uitaţi undeva departe, între graniţele a patru ţări străine, şi-au păstrat limba ca printr-un miracol, trăind de secole absolut rupţi de lume, fără Biserică şi şcoală, după legile lor ancestrale. Ţi-e imposibil să crezi ceea ce vezi cu adevărat.

Trecusem, de peste două sute de kilometri, de graniţa ucraineană, lăsasem de mult în urmă ultimele sate româneşti din dreapta Tisei, dincolo de munţi. Ne cufundam pieziş, tot mai spre miazănoapte, în Ucraina profundă şi parcă fără sfârşit, în partea ei cea mai apuseană, dinspre hotarele cu Slovacia, Ungaria şi Polonia, pe drumuri proaste şi nesemnalizate, păstrând mereu în minte vorbele lui Ioan Botoş, românul de dincolo de Tisa, care a descoperit această „insulă de vlahi”, în urmă cu cincisprezece ani, şi care luptă neobosit, prin asociaţiile sale, pentru drepturile românilor din Ucraina: O să vă fie greu, fără traducător de rusă.

Sau pe cele ale profesorului universitar dr. Ilie Gherheş, unul dintre primii istorici care i-a cercetat, prin anul 2002: Este foarte periculos. Aveţi grijă. Nici să nu rostiţi pe-acolo numele satului «Poroşcovo». Nimeni dintre ucraineni n-o să vă ajute, n-o să vă îndrume. Ba dimpotrivă, o să aveţi necazuri.

Khust, Mukachevo, Perecin, un Ujgorod imens, cufundat cu totul în beznă. Abia a doua zi cutezăm să pornim spre acel Poroshkovo, satul ascuns între culmile parcă îmblănite cu fagi ale Carpaţilor Păduroşi, despre care aflasem că e o adevărată „capitală” a volohilor din Transcarpatia. La drumul mare, în „ţenter”, nimeni nu-ţi poate spune dacă-n preajmă ar putea fi… români. Case mari, trufaşe, tăcute, în faţa cărora ucrainenii ridică din umeri. Doar prin telefon suntem ghidaţi s-o luăm spre dreapta, pe-o uliţă desfundată de pământ, şi apoi s-o facem la stânga, pe-o alta şi mai mică, undeva către codri. Acolo, la sfârşitul caselor de piatră, într-o curbă a drumeagului noroios, ne aşteaptă un anume Vasile Lăcătuş, pitit în umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în „partea ucraineană” a aşezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuţă de piele roasă şi-un pantalon de costum peticit. Se vede că „s-a împărăţit” (îmbrăcat frumos) special, cu ocazia vizitei noastre, că e emoţionat tare la vederea unei maşini cu număr de România. Coborâm şi ne îndreptăm spre el, stânjeniţi, încercând un „Bună ziua!” în româneşte. Imediat, omuleţul ne răspunde, cu următoarele cuvinte: „Sănătoooşi! Să fiţi sănătoooşi! Bună ziua şi binele aţi venit! Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi!…”. Ne face semne grăbite s-o luăm după el, pe uliţă, care după colţ se lărgeşte brusc, pornind spre un noian nesfârşit de case scunde şi pricăjite, din chirpici sau cărămidă netencuită, învălmăşite una-ntr-alta, de parcă s-ar fi fortificat, cândva, înaintea unei primejdii. „E! Iată, tabără nostră dragă, unde noi rumânii trăim!…”. Rămânem încremeniţi în mijlocul străzii. Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum, plin de oameni, se întinde o sărăcie teribilă, amestecată c-o bucurie exuberantă, ce efectiv îţi copleşesc simţurile. Trec cai, căruţe, latră câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulţi copii mici, desculţi şi năuciţi de sărăcie – zeci, sute – venind spre noi, ca înspre o minune. 2.000 de „rumâni” trăiesc înaintea ochilor noştri! Am trecut de „graniţa ucraineană” a satului Poroşcovo, dincolo de care totul se schimbă. Păşim ca spre o altă lume. O lume încă necunoscută a românilor.

„Eştem volohi de la început, am păzit limba nostră”

„Tabără”, da. Aşa e numit azi locul acesta, căci, într-adevăr, ca-ntr-un lagăr şi-au dus traiul dintotdeauna volohii. Marginalizaţi şi discriminaţi de ucraineni, uitaţi acolo în neştiinţă, doar fiindcă erau „altfel”, fiindcă s-au încăpăţânat să vorbească această limbă ciudată, pe care n-o pricepea nimeni, despre care nici ei înşişi n-au ştiut secole întregi de unde provine. Vin toţi spre noi ca să ne atingă, să ne privească de-aproape, de parcă am fi de-adevăratelea nişte Sfinţi mult aşteptaţi, abia coborâţi pe pământ. Îşi dau coate unul altuia, îşi şoptesc complice veşti despre noi. „Sănătooşi!… Sănătooşi!…”, ne răspund aidoma, când îi salutăm. „Işi, tot rumâni! Tuturinde (peste tot) îi tot zonă de rumâni!”, ne zice acelaşi Vasile Lăcătuş, omul ce avea să ne devină călăuză în cele două zile cât aveam să stăm doar între aceşti stranii „fraţi” ai noştri. E un fel de „lider” al lor, ştie pe toată lumea, chiar şi pe volohii celorlalte sate din împrejurimi. Şi suntem uluiţi mereu, de cât de bine ne înţelegem cu aceşti oameni. „E!, grăim rumâneşte, na cum să nuuu?!… Am păzit limba nostră. Eştem volohi de la început, de la moşii şi didu (bunicii) noşti! Numa işi al fo’, n-am plecat arindinea (în altă parte)…”.

Valahii din Carpatii NordiciAșa zic toţi. Suntem după două zile de călătorie, la peste 1.000 de kilometri depărtare de Bucureşti. Până în urmă cu câţiva ani, niciunul dintre rumânii de aici nu auzise vreodată de Bucureşti, de România, nici măcar de românii ucraineni de pe malul Tisei sau de la Cernăuţi.

„Rumân ieşte? Frate ieşte!”

Baba Maria are 82 de ani şi e cea mai bătrână din toată comunitatea de volohi din Ucraina. Calcă apăsat, dinspre celălalt capăt al satului, împingându-se într-un toiag cu care desparte în două marea de copilime care îi iese în cale. Oamenii o preţuiesc, o respectă. E de pe vremea lui Ciuba, Gusti, Bondi, Bîtca, Tiriţa, vechii volohi ce au legat, cândva, aşezarea… Strigă la femeile tinere de peste drum să-i aducă un scaun, să stăm la soare oleacă. „Rumân ieşte? Frate ieşte!”, zâmbeşte ştirb baba Maria, apoi ne pupă şi ne trage la pieptul ei. „No şăzî şî tu, şăzi oleacă! Sufletu’ (inima) mă doare, mijlocu’ mă doare, urechile rău mă junghe. Şăzî, frate…”.

– Baba Maria, ce sunt volohii? Cum aţi ajuns voi aici?

– Volohii rumâni îs. Işi s-o pomenit. Mulţi o vint „de pă Cehuri” (Cehia), eram volohi de-acolo. Şasă ai (ani) aveam când o vint tata cu mine de pă Cehi. Mama d’işi era, din Poroşcovo, el o vint după ea. Eu în Praha m-am născut, tîrgu hăl mare. Ai auzit, ai fost?

– E (da)! Grăia cu mama rumâneşte. Tata troşi (coveţi) făşea, linguri. Ştii ce-s linguri, troci? No, frate. Troaca, troaca. (se bucură că ştim cuvintele rostite de ea).

– Când ai venit aici, în Poroşcovo, cu părinţii, lumea vorbea şi atunci tot ca dumneata?

– No? No? Păi cum? Vorbea rumâneşte. D-işi, din Poroşcovo mi-am luvat şi eu a meu vom (om, soţ). Treişizeci de ani îs de când „s-o culcat” (a murit). Şi-am avut cu el unşprizeci cupii. Canaloş Vasile îi zicea. Şi io îs Canaloş Maria Iosefina. No, aşe! Să trăiţi încă o dată cât io, fraţii mei, Dumniezo să v-alduiască!

Un miracol al supraviețuirii

Mariţa arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter pe spate, cam mult îmbătrânită, după cele 13 naşteri şi multele necazuri, trăite, la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de exuberantă, înconjurată de nepoţii ei blonzi şi pistruiaţi, încât, stând doar puţin între aceşti oameni, îţi dai seama că toate greutăţile pot, pur şi simplu, să nu mai existe. Aşa s-a fixat o lege a pământului – îmi explică Vasile Lăcătuş – ca femeile să „rodească” mulţi prunci. Sub blestem, să nu îi lepede nicicând. Nu se ştie de când sau de ce, căci până nu demult, oamenii ăştia nu au avut, efectiv, nicio religie care să le-o interzică. Şi nici acum foarte mulţi nu au. „Aşa s-o vrut moşii noşti, ca să nu pierim”, zice. Un instinct ca de trib, al păstrării seminţiei, ca să statornicească pe loc cât mai mulţi urmaşi, lăsând cu jurământ ca toţi – absolut toţi! – să-şi înveţe copiii în casă limba română şi să nu se amestece cu alte neamuri. N-au avut altă soluţie, în acest pinten de Ucraină, înfipt între trei ţări străine. Ca să nu dispară. Ca să se ştie de ei.

Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroşcovo, 1.200 sunt copii. O medie de opt-zece copii la o casă – satul cu cea mai mare natalitate din Ucraina, o adevărată „ciudăţenie” a mapamondului. Dintre toţi locuitorii, cel mult 100 sunt „gramotni” (ştiu să scrie şi să citească). Multe case n-au nici apă curentă, fântâni, lumină electrică – autorităţile ucrainene „au avut grijă” să înlesnească asta. N-au auzit de computere, telefoane mobile, mulţi dintre copii nici n-au văzut vreodată o ciocolată. O altă lege, lăsată „de la moşi” – cununiile să nu se desfacă. Foarte rar vreun voloh a divorţat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai puţin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul dintre soţi a murit. Un vechi cod moral stăpâneşte relaţiile dintre ei, înăuntrul tuturor satelor volohe. Să nu se înşele în interiorul comunităţii. Să se ajute necondiţionat. Să se ţină aproape. S-au descoperit până acum 11 sate româneşti în împrejurimile Poroşcovului (care e cel mai mare şi însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de kilometri. Toate având, însă, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi legi ale lor. Un adevărat „miracol” al supravieţuirii unei comunităţi şi a unei limbi, după cum s-au pronunţat toţi specialiştii cu care am vorbit. Abia ştiind astea, când îi priveşti pe aceşti oameni sărmani, ce vin spre tine pe uliţa cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare dintre ei este „un erou”. Un supravieţuitor. Fiindcă „au păzit” atâta vreme limba asta, care nu le-a adus altceva decât necazuri…!”

Preluare: Formula AS / Autori: Bogdan Lupescu, Ciprian Rus


Citește și: 

Volohii – Români care nu ştiau că sunt români

Poroscovo copii ulitaLa 200 de kilometric de Sighet, la granița vechiului Comitat al Maramureșului, trăiesc, la limita sărăciei, 1.600 de români, porecliți „volohi”, fără legătură cu țara sau alte comunități de români din Ucraina. Fără școală și biserică, „volohii” din Poroscovo (ПОРОШКОВО în traducere „prăfuit”) au păstrat, aproape inexplicabil, un dialect ce seamănă cu limba vorbită în Evul Mediu. Despre „insulița de volohi” complet izolați se spune că s-a auzit prin anii ‘90, când un bărbat întors din armată le-a adus un radio cu tranzistori și, astfel, au aflat că, undeva, peste graniță, există un popor care vorbește o limbă asemănătoare cu a lor (Citește mai departe…)

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.