Despre Florin Cîțu se poate spune fără teama de a greși că a avut un parcurs absolut halucinant în politică: de la zero la fabulos de mult și invers, în decurs de 3-4 ani. În alte vremuri, am fi vorbit de ceva ieșit din comun; vestea proastă e că nu mai e de mult așa. Iar felul cum e martelat în ultimele luni, dincolo de satisfacția produsă multora, devoalează un fenomen extrem de grav, de care serviciile secrete și clasa politică sunt la fel de responsabile: liderul de unică folosință și execuțiile tip perdele de fum.
Instalat în fruntea partidului de guvernămînt cu surle și tobe, anul trecut, pe cînd deja urcase de la ministru de Finanțe la șefia guvernului, Florin Cîțu începe o coborîre nebună în doar cîteva luni: pierde guvernul, pierde șefia PNL, pierde șefia interimară a PNL sector 3 – umilință imensă – și acum pierde și șefia Senatului.
În toamna lui 2016, Cîțu era un anonim. În 2019-2020 era superstar al politicii. Curînd va fi mai mult decît nimic, din nou.
Cum a fost posibil? Și, mai ales, de ce?
Problema mare a României e că nu asistăm la un fenomen izolat.
România lui Klaus Iohannis, am mai atras și eu, și alții, atenția, a devenit un caz aparte, care bate Italia post-belică.
Din 2015 încoace, în mai puțin de opt ani, Iohannis a înșirat 10 (zece) premieri, plus 3-4 interimari, cea mai instabilă perioadă, din acest punct de vedere, din ultimii 80 de ani.
Că veneau de la PSD, USR ori PNL nu conteză, rețeta e aceeași.
La fel și păpușarii.
La fiecare vreo 10 luni se schimbă premierul.
Sub directa oblăduire a serviciilor secrete și a Palatului Cotroceni.
Cui servește asta?
O explicație ar fi că marele beneficiar este un președinte de țară fără precedent de slab și de dezinteresat de treburile împărăției, un plesirist care abia de dă pe la serviciu.
Dar, în egală măsură, un personaj extrem de convenabil cancelariilor euro-atlantice, care trebuie să lupte de ani de zile cu cerbicia unor lideri est-europeni precum cei ai Poloniei ori Ungariei.
Klaus Iohannis e perfect în moliciunea și servilismul său absolut, dar e, în egală măsură, și foarte vulnerabil din cauza pasivității sale.
În umbra unui președinte slab regula e că vor crește premieri sau lideri de partid puternici, care să umple golul.
Doi președinți puternici, Ion Iliescu și Traian Băsescu, și-au permis luxul să aibă trei premieri cu mandate întregi de patru ani, și un al patrulea, Emil Boc, pe aproape. Premieri cu reale ambiții de mărire.
Un președinte slab, Emil Constantinescu, a coabitat cu trei premieri în 4 ani, doi slabi și unul de împrumut, apoi a dispărut din politică definitiv.
Iohannis nu e un președinte slab. Ci un non-președinte. Un politician inexistent.
Prestația lui lasă obligatoriu drum deschis unui alt lider, care să preia frîiele puterii din poziția de prim-ministru ori lider de partid.
Pentru ca asta să nu se întîmple, statul-paralel a aplicat strategia premierilor de unică folosință.
Indiferent de zona politică din care au provenit, premierii lui Iohannis au fost executați și rulați permanent, ca să nu prindă vreunul cheag. Nu contează că stabilitatea politică, economică și socială a țării au avut și au de suferit grav.
Marioneta cotrocenistă a fost protejată prin încadrarea cu lideri de mucava, de guverne ori chiar de partide.
Pentru succesul strategiei, nu era suficient ca premierii să fie des schimbați, era necesar ca ei să fie și oameni foarte slabi, la rîndul lor, profund șantajabili, pentru a nu opune rezistență prea mare schimbării.
Cîțu a fost instalat la șefia guvernului și a PNL doar pentru ca Orban să nu prindă prea multe rădăcini, iar USR să fie aruncată de la guvernare.
Maurul Cîțu și-a făcut datoria, vorba lui Schiller, poate să plece.
Și a plecat. Umilit profund.
Faptul că nu a fost lăsat la șefia Senatului pînă la toamnă, ci l-au schimbat, aiuritor, în penultima zi a sesiunii, trădează intențiile sistemului. Cîțu e împins spre statutul de țap ispășitor al neajunsurilor guvernării; se induce teza că el și măsurile lui de anul trecut sunt unici responsabili pentru criză. Nu că el ar fi făcut ceva bun la guvernare, desigur. Și a fost sacrificat ritualic exact pe acest altar, al acoperirii lipsei măsurilor celor aflați acum la butoane. Graba execuției ne transmite că vin vremuri foarte grele, care reclamă justificări la fel de grele. Vom afla curînd că nu doar Putin, ci și Cîțu e de vină pentru tot.
Dacă cineva își închipuie că actualul premier/președinte al PNL, Nicolae Ciucă, a fost ales după alte criterii se înșeală.
Ciucă scutură-mînă e noul premier/președinte de unică folosință. Un alt non-lider, slab, fără charismă minimă, fără habar de politică, urcat în cele mai grele posturi politice, nederanjant pentru Cotroceni și Bruxelles. Misiunea lui e să ia criza în piept, să se umple de păcate și să lase locul următorului.
Ideea că e antrenat pentru președinția României e mult hazardată, în opinia noastră.
În România, Cotrocenii nu se atacă din poziția de premier, mai ales unul de criză.
În 2024, ni se va livra de afară un personaj ținut acum deoparte de mizeriile politicii momentului, un personaj care să poată fi ambalat frumos, curat și credibil, la momentul potrivit. Un președinte la fel de slab ca Iohannis va garanta continuarea rotației permanente de premieri.
Un președinte mai autoritar, ar putea îngădui reapariția unor premieri mai bazați. Nu ne rămîne decît să așteptăm anul electoral, pentru că abia atunci vom afla noul ales.
Preluare: inpolitics.ro / Autor: Tiberiu Iacob
Serviciile secrete românești au prea puțină influență spre deloc atât în ceea ce privește hărțuirea lui Cîțu cât și în ceea ce privește numirea sa în funcția de prim-ministru! O dovadă în acest sens, pentru a pricepe mai corect „strategia” inițiată în vederea regresului accelerat al leadership-ului, o reprezintă câștigarea alegerilor prezidențiale din Franța de către Emmanuel Macron. E cazul să facem această analogie în raport cu ceea ce s-a petrecut și încă se va mai petrece în politica românească, fiindcă este cunoscut faptul că elitele financiare își impun favoriții, sistemul UE fiind un sistem preferat al corporațiilor multinaționale. Or, certitudinile au fost clare în cazul lui Cîțu (ca, de altfel, și-n cazul liderului de la Palatul Elysee): acesta nu a fost capabil să iasă dintr-o anumită logică a elitei financiare care l-a impus la conducerea guvernului români și nici nu a avut această posibilitate, asta din punct de vedere profesional. Nu a putut să-și impună propriile strategii (chiar dacă l-ar fi dus mintea să le implementeze) fiindcă a jucat pe sârmă după cum i-au dictat alții. Un politician fără notorietate și fără merite deosebite, ba chiar marcat de scandalul atacului speculativ asupra leului, a fost numit premier fără măcar să fie un tip charismatic, darămite deștept!!! Faptul că după vreo 9 ani prin școlile americane, susținut (oare de către cine???) acolo pe bani mulți, a activat direct la Banca Națională a Noii Zeelande, după care și-a desfășurat activitatea la Banca Europeană de Dezvoltare din Frankfurt (știut fiind faptul că Frankfurt este un hub extrem de important al CIA), iată că nu-i greu să deducem că serviciilor secrete românești le-au fost „recomandate” atât funcția de prim-ministru cât și personajul Cîțu de către „parteneri”. Iar în relația cu serviciile, nu e nevoie să fii un tip genial și nici să ai inițiativă, întrucât cel puțin aceasta din urmă ți se oferă. Și-atunci, când și-ar fi însușit Florin Cîțu poziția de premier dacă nu i s-ar fi dat? La fel s-a întâmplat și-n cazul lui Tony Blair, un alt emanat al establishmentului financiar de la Washington, parașutat la conducerea Marii Britanii fiind tras de multitudinea de „ațe” financiare din juru-i. Autorul vorbește despre România lui 2024 și despre alegerile care vor urma. Noi, cititorii, ne punem problema creșterii influenței Israelului în zonă prin numeroasele personaje-cheie susținute, prin urmare, BTI nu ne aduce nicio noutate, ba din contră, ne servește ambiguități jurnalistice…