Urme românești în Croația
În urmă cu un mileniu și jumătate se numea Veglia și era populată de stră-români. Urmele lor au rămas pretutindeni, chiar dacă neamul le-a fost șters de pe fața pământului. Urme românești în mijlocul Mării Adriatice!
Orașul românilor dispăruți
Rudine. Ruinele unei așezări altădată întinse, risipită pe un platou înalt de deasupra Adriaticei… Doar patru bătrâni mai trăiesc azi aici, în două case cu fața spre mare. Patru locuitori. În rest, pe-o rază de vreo zece kilometri, sunt doar ruine de piatră albă, unele lângă altele, ieșind din tufișurile și scaieții acestei coaste stâncoase și aspre a insulei Krk. Ziduri, garduri de piatră șerpuind până departe, bucăți de biserici și de căsoaie masive, toate puse de-a lungul unor foste drumuri năpădite de buruieni, amintind împreună de gloria unui larg oraș ce-a fost aici altădată: Rudine, fosta așezare a vlahilor, părăsită demult, necercetată vreodată de cineva.
Piatră. Mii și mii de tone de piatră, mormane albe, strălucind în soare. Aproape te înspăimânți privind! O nesfârșită încremenire de rocă seacă, sufocata sub o tacere că de mormânt. Unele construcții par să se fi năruit așa, dintr-o dată, preschimbându-se că la un cutremur în grămezi compacte și țuguiate de bolovani înconjurate de ziduri, că niste temple uitate la marginea marii și a lumii… Botezata cu nume aspru, croat, Krk se numea în străvechime Curicum, Veglia, Aurea („Insula de Aur a Adriaticii”), Splendissima Civitas Curictarum, una din cele mai frumoase insule ale Europei… Și totuși, la Rudine e urât. Din cauza țărmului atât de abrupt, fără pic de plajă, a pământului dur, sărăturat, din care nu crește absolut nimic, decât iarbă și arbuști secetoși, regiunea e singura parte a insulei care a rămas pustie, lipsită total de turism, exceptând o peșteră mult-vizitată, cu nume straniu, vag românesc, Biserujka (Biseruica)…
Ruinele unui trecut măreț
E greu fie și să-ți imaginezi cum arăta altădată acest Rudine. Nimic nu mai e în picioare, nimic nu pare viu. Doar câteva pisici ce se preumblă leneș și viclean printre ruine (mă și întreb cu ce s-ar putea hrăni aici aceste animale singuratice). Apoi, aceeași întrebare cu care am pornit la drum: români în insulele Adriaticii și Mediteranei?!… E greu doar să-ți închipui cum au putut ajunge atât de departe, în urmă cu sute de ani, păstorii vlahi cu oile lor, trecându-le marea cu luntrele, împânzind apoi toate aceste uriașe insule, astăzi croate: Krk, Pag, Cres, Rab, Losinj… Sau poate să fi fost în aste locuri dintotdeauna? Nimeni dintre cercetătorii români de azi – absolut nimeni! – nu s-a urnit până aici să vadă „ciudățenia” asta. Cert e că-ntr-un document croat de la 1465 (conform indexului descoperit de colegul nostru Cătălin Manole, la mănăstirea franciscana de pe muntele Velebit, prezența vlahilor în insula Krk e semnalată la anul 650, înainte de invazia croaților) se adeverește că vlahii erau deja pe țoață insula, numeroși și puternici, drept dovadă că slavii i-au alungat cu greu din cetățile lor, obligându-i să-și pască oile în ținuturile sărăcăcioase din Rudine și-n alte așezări vlăhești dimprejur, care acum nu mai există: Sulinj, Slivanjska, Ortac, Sugare… Croații le-au împrejmuit ținutul „cu 32 de hotare”, dându-le însă niște drepturi excepționale, în schimbul acestui sacrificiu al izolării.
Stâna de oi
Erau prea temuți, prea mândri, prea „de-ai locului”, că să poată fi suparăți. Chiar Ivan Frankopane (Frânge-Pane, cum e arătat și pe blazonul sau, cu doi lei care „frâng o pâine”), unul din cei mai renumiți Bani din istoria Croatiei și cneaz al insulei Krk, s-a ocupat în mod special de drepturile lor – celebrul „jus valachorum” – mărturisind că el însuși e de alt sânge decât cel croat și mândrindu-se c-o obârșie „latină, de la nordul Dunării”.
Înainte de-a părăsi ruinele din Rudine, merg să văd puțin marea. E verde-albastră, ireal de frumoasă, sub hăul de la picioarele mele, iar dincolo de ape se văd în cețuri alți munți, ai unui golfuleț încâlcit. Cei patru bătrâni nu sunt acasă. Pricep cu greu, de la singurul ghid al peșterii Biseruica, că ei sunt venetici în sat, croați get-beget, și nu trăiesc aici permanent, ci mai mult în marele oraș de peste mare, Rijeka. Așa arată azi străvechea așezare vlăhească: nenumărate ruine pustii, printre care se furișează pisici, două case de bătrâni mai mult goale și-un paznic solitar, la o peșteră cu nume românesc, de biserică, care-și așteaptă turiștii, tot mai puțini acum, la sfârșit de toamnă.
Transhumanța în barcă
Vlahi, vlasi, morlaci, cici, vlaski, rumeri, ciribiri… Incredibil de multe nume, pentru aceiași oameni care ne-au fost străbuni și care au ajuns, printr-un miracol greu de explicat, cu turmele lor de oi până-n aceste îndepărtate insule exotice din Marea Adriatică, lăsându-și urma și numele, mereu altul, în memoria neamurilor pe lângă care au trecut.
Coborâm spre sud, prin Krk-ul ăsta lunguieț și pitoresc, mare aproape cât un județ românesc, inundat de soare, parcă din toate părțile, că nici o pălărie cu boruri largi nu te poate ocroti, oprindu-ne prin alte sate, despre care aflăm c-ar fi întemeiate de români de-ai noștri, în urmă cu multe secole. Ce să mai vezi, însă, prin atâta turism? Toate așezările de pe malurile Adriaticii sunt sufocate de hoteluri uriașe, iahturi, vânzoleală de vizitatori din toată lumea -, preschimbate în adevărate „industrii de agrement”. Cum să mai vezi tradiții sau urme ale unor locuiri străvechi? Așa e Saline, satul în care, încă din veacul al XIV-lea, vlahii ciobani lucrau deopotrivă și la „salinele” de sare… Așa e încântătoarea Baska, „bijuteria Adriaticii”, de pe țărmul muntos din sud… Ori superbele stațiuni Malinska și Porat, de pe coasta de vest, altădată cea mai compactă și numeroasă regiune vlăhească de pe insulă, în care același cneaz Frankopane i-a favorizat pe morlacii conduși de un anume Ciubran, în conflictele lor cu croații, deoarece aceștia nu-i lăsau să-și pască turmele de oi țurcane, pe pământurile lor… Întreaga „Insulă de Aur” e plină de istorii romanești, din păcate, distruse de năvala turistică și rămase mai mult prin cronicile locale, căci prea puțini oameni vii sau locuri anumite mai pot să ne amintească de-o viețuire atât de îndepărtată în timp. Abia la sfârșitul primei zile de căutări, la Cizici, o altă stațiune selectă din golful Seline, acolo unde ne așteptăm mai puțin, aveam să-l cunoaștem pe un fel de „învățat al așezării”, Mario Turcic, care stătea ca un patriarh pe terasa casei sale, sorbind tacticos dintr-o ceașcă de ceai înmiresmat. Totuși, n-a tresărit când l-am întrebat de morlaci. Cum să nu fi auzit, doar și satul lor a fost întemeiat de acești ciobani „vlahi”, care erau foarte mulți în Croația și-au coborât în valuri, cu oile, spre insule, de pe munții Velebit, sau din alte parti ale continentului. Ridică mâinile spre munții nevăzuți, arătându-mi prin semne agitate cum au coborât, de undeva, din înălțimi, pe insula lui. El, Mario, s-a născut și a copilărit pe insula asta, mereu în preajma marii și a soarelui arzător, învățând să pescuiască, să se scufunde în abisul azuriu al mării, deprins cu toate tainele apelor mediteraneene. Afară de serviciul pe care l-a avut câtva timp la Rijeka, doar aici a stat, în casa lui părintească, pe care a mărit-o, iar acum are și două bărci bune, care-l așteaptă în port. Visul lui de o viață! La 70 de ani, este încă un bărbat frumos, șarmant și puternic, vorbește destul de bine englezește, transmițând o cumpătare și-o liniște sufletească cum rar întâlnești.
Știe de copil, de la bătrâni, că singurii ciobani de pe insula erau vlahi („ciobani” sau „pastiri”), coborați de pe munți. Că așa puteai deosebi un vlah de un croat, dacă păstorea oi. Căci croatul era mai mult cu vitele, cu taurii, cu porcii… Și tot de la bătrânul Mario aflu că, până nu de mult, aproape fiecare familie de pe Krk creștea oi multe, sute și sute, ba chiar și azi mai sunt mulți care le țin în staul, pe lângă casă, „de drag”. „Oieritul e o tradiție pe insula asta, preluată poate de la vlahi, nu știu. Chiar prin anii 60, mai erau încă ciobani foarte numeroși. Tatăl meu, până în ziua morții, a ținut 60-70 de oi, nu se putea lasă de ele, avea ciobănia ‘în sânge’. Tot din cauza asta, și azi, unii oameni încă mai cresc oi, chiar dacă nu se întrețin doar din ele. Da, oi din acelea cu capul negru, țurcane. Dar acum le țin mai mult așa, ‘ca un hobby’…”. Și mai zice, Mario, un lucru absolut emoționant: că altădată ei făceau transhumanța cu oile în barcă, trecându-le marea până în Istria, sau pe muntele Velebit, de unde se întorceau la sfârșitul toamnei. Imaginea asta îmi dă fiori: ciobani cu oile în luntre, înfruntând valurile, pentru o dragoste de-o viață, moștenită din bătrânii bătrânilor… Apoi, până prin anii 60, le-au trecut cu un uriaș vapor cu aburi, înghesuiți pe punte în pelerinele lor de postav, unii ținând câte-un mieluț în brațe, tăcuți, încremeniți în prelunga legănare a navei enorme… Abia acum, în 1980, după moartea lui Tito, s-a deschis podul arcuit de beton peste Adriatica, lung de aproape doi kilometri, până nu de mult unul dintre cele mai mari din lume. Astăzi, cu mașina, pe acest pod ajungi până la Mario acasă în zece minute.
Limba română de pe insula Krk
Și mai știe Mario Turcic ceva despre un vechi grai, care se vorbea odată aici, numit „krCkorumunjski” (krkoromâna) sau „murlaCka besida”, mult răspândit odinioară pe Krk și-n insulele din jur. Dar pentru asemenea detalii, Mario ne trimite la un prieten al său, specialist în limbi vechi, Svetko Usalj, care trăiește chiar în mijlocul insulei, într-un sat numit Gabonjin. O luăm într-acolo, spre inima insulei, departe de golfurile albastre ale mării, un teritoriu uscat, din piatră, care mă face să înțeleg că Krk-ul ascunde ceva mai profund decât pleiada turismului de pe țărmuri. Sate micuțe, tradiționale, cârciumioare pitite în verdeață pivnițelor unor case bătrâne de veacuri, umbrite de arbori multiseculari, apoi incredibil de multe biserici, pe o suprafață restrânsă, zeci și zeci, unele vechi de vreo opt sute de ani… Plus troițele. Asta m-a uimit cel mai tare. Troițe la aproape fiece fântână sau răscruce de drumuri, ceea ce rar întâlnești în lumea catolică, ci mai degrabă prin așezările românești.
Frați din depărtări – reporterul și Dinka Brat
Satul Gabonjin e înțesat pe fiecare uliță cu sute de pietre albe, asemeni unor mici monumente, sculptate de sus până jos cu litere glagolitice. Toate au fost cioplite de același Svetco Usalj, omul care de-o viață întreagă, până la cei 75 de ani pe care-i are acum, s-a dedicat cu țoață ființă studierii scrierilor în acest alfabet dispărut. În acest fel a găsit și documentele acelea despre vlahi, de la 1465, plus altele și mai vechi, „Atti di confinazione”, care atestă prezența românilor în insulă încă de la 1321. Le-a găsit descifrându-le din limba glagolitică. Îmi zice cu tristețe, stând pe veranda casei sale, sub aracii încarcați de struguri, ținând în față un vraf de foi acoperite cu semne stranii și fumând țigară după țigară, că „limba lui” a dispărut de veacuri și e păcat că foarte puțini dintre croații de azi mai au habar de ea. „E tragic când moare o limbă…”, șoptește dus pe gânduri, trăgând adânc din țigară. Să fie vorba de „krCkorumunjski”, „româna de Krk”, dispărută, și ea, de multă vreme din insulă, ultimul vorbitor, numit Mate BajCic Gaspovic (Matei Baciu) din Poljica, a murit tocmai în anul 1875. Au rămas însă niște toponime pe care mi le citește rar, din foile lui, trăgând cu ochiul la mine, să vadă dacă rădăcinile cuvintelor îmi spun ceva, dar neavând cunoștinte lingvistice, n-am putut face prea multe asemănări. Citez, exact după cum le-am auzit: „Vlaha”, „Jiteri”, „Sulini”, „Dubașnița”, „Plujine”, „Gorița”, „Silvanișca”, „Gropnici” (ăsta e sigur „loc de îngropăciune”), „Sugare”, „Vîrleț”, „Smirdaica”, „Vîrh”. Zvetko mă asigura că toate, dacă le elimin terminația croata „ici”, sunt rămășițe de cuvinte valahe. Îmi spune, apoi, de un renumit lingvist, Ive Jelenovic, din Dobrinj, care afirma clar, despre multe sate din insulă, că-s „fără îndoială, de origine vlaho-română”.
O rușine pentru istoricii de azi
A treia zi pe insulă. Sunt în sud, c-o pălărie albă pe creștet, pe terasa unui restaurant amenajat în staulul de animale al unei case vechi din secolul al XVI-lea și citesc câteva rânduri din marele lingvist și istoric român Ioan Maiorescu (tatăl celebrului Titu Maiorescu), care a fost, și el, pe insula Krk, acum un veac și jumătate: „De Veglia (numele vechi al Krk-ului) mă îndoiam (…), însă cu toate acestea, am făcut planul de a călători pe această insulă, în villagiul Poglizza…”.
Iată-mă-s și eu, reporter contemporan, în această Poglizza, Poljica cum îi zice azi, uitându-mă la turnul înalt de treizeci de metri și vechi de trei veacuri al bisericii satului, turnul pe care-l caută cu privirea, din depărtare, cărturarul român, în seara de 17 iulie 1857, ca pe un reper, panicat puțin că se întunecă și nu-l va mai zări, după unsprezece ore de mers pe jos, „pe cărări scolioase și râpoase, din bolovan în bolovan” și cu „sudorile care trecuseră prin toate hainele”, doar ca să poată vizita puțin acest cătun, în care aflase că s-ar mai putea rosti câteva vorbe românești.
Turnul din Poljica, același pe care l-a văzut Ioan Maiorescu în 1857
Citind jurnalul său de călătorie în Croația, n-ai cum să nu te revolți până la cer, împotrivă tuturor istoricilor, lingviștilor, etnografilor, și chiar și a reporterilor de astăzi. Ce i-a împiedicat să vină până aici? Cât de ignoranți au putut fi, să lase în abandonare această „comoară vlăhească” de la Marea Adriatică? De ce ne scriem în continuare istoria numai „de la birou”, fără entuziasm, dând mereu vina pe „lipsa de fonduri”, pentru propria noastră lene sau comoditate? Cum a putut omul acela, la 1857, să străbată pe jos asemenea distanțe, cu bani puțini, hrănindu-se cu ce putea, dormind „în paie sub cerul liber” pe la câte-o casă, hălăduind singuratic pe pământurile astea străine și îndepărtate, și toate astea numai pentru a găsi cuvinte românești?! Aproape 2.000 de kilometri, de la Iași la Marea Adriatică, acum un veac jumătate! Un singur cuvânt românesc rostit aici, o singură „declinațiune” de verb, era pentru el o uriașă victorie. Strâmtoarea pe care-o trecusem noi cu mașinile, în mare viteză, peste podul acela uriaș de beton, el o trecuse „într-o barcă cu doi lopătari”, vreme de trei ore, privind celălalt țărm cu speranță, fară să se teamă de ce i s-ar putea întâmpla, animat de-o putere pe care nici reporterii de front de astăzi nu și-ar putea-o închipui. Ce l-a determinat să facă asta? Pentru ce asemenea sacrificii, în greutățile acelei epoci? Doar un singur răspuns: pentru că omul acela avea un crez. Pentru că era un patriot, calitate pe care azi mulți istorici sclifosiți de-ai noștri o iau în răspăr, fără a se deranja să-și miște burțile până aici și să vadă. Acum un veac jumătate, acel cărturar voia să ne arate, chiar și cu un singur cuvânt romanesc găsit „pe teren”, că păstorii vlahi au fost aici de la începuturi, „or, că cel puțin sunt mai vechi decât Șerbii, Croații, Serbo-Dalmatinii”. Se războia „la fața locului” cu mari cercetători croați (altminteri profesori-doctori în problema vlăhească) strigându-le în față, chiar în țara lor, fără nici o reținere: „Unde sunt Vlahii, de la cari Croații au coprins cea mai mare parte a terei lor și Dalmația, cărora le-au stipulat drepturi, susținute până în secolul 17, cari mai înainte aveau în părțile aceste Banatul lor și de la cari ducele Crovaților a luat titulă de ‘Ban’, cuvânt românesc în forma aceasta?…”. Cum să nu te pună pe gânduri asemenea vorbe? Cum să nu te mâne să faci, totuși, ceva?…
Bisericile care strigă
Nimeni, de un veac și jumătate, nu a cercetat, „la picior”, insulele acestea ale vechilor morlaci. Nimeni n-a venit, măcar după Revoluție, să le studieze așezările lor istorice, la fel cum au fost ignorate atâta timp și cele istro-române din Istria. Prima descoperire de pe insula Krk, care l-a făcut fericit pe Ioan Maiorescu, a fost rugăciunea «Tatăl Nostru» plină de cuvinte românești: „Părea nostră cea de saca zi, dă ne…”. Atât, și i-a fost de ajutor ca să recompună, prin comparație, o întreagă bucată de istorie. Un Tatăl Nostru care se rostea la fel și cu vreo 70 de ani în urmă, dată neagră, de când limba vlahilor a murit pe insula Krk. Însă, deși limba s-a stins, au mai rămas, și astăzi, multe urme ce parcă strigă să fie găsite, măcar în ultimul ceas. Un întreg capitol de istorie românească uitat, din ignoranță, la țărmurile unei mari slave și potrivnice… Am ajuns și noi în Poljica, „satul lui Maiorescu”, unde aflăm că în afara bisericii „oficiale” catolice, ar mai exista una veche, „Biserica ascunsă” îi zic localnicii, datată între secolele 8 și 9, despre care nimeni nu știe cine a construit-o, nu poți găsi asta nici măcar în cărți.
Biserica veche din Suzan
De altfel, oamenii locului nici nu știu precis unde se află ruinele – undeva pe drumul ce urcă pieptiș, spre pădurea de deasupra satului… Dar deși am rătăcit prin desișuri până spre înserate, n-am aflat nimic. „Era numai o temelie. Probabil că au acoperit-o buruienile”, mi-a explicat cineva.
Mergem mai departe, îndârjiți să ne continuăm misiunea. Satul Suzan. Primul om care îmi iese în drum, o femeie blondă și robustă, cu nume nu prea croat – Dinka Brat – îmi spune imediat că strămoșii celor din sat au fost vlahi și că satul lor a fost întemeiat de morlaci români, coborați de pe Velebit. Asta nu mai era pentru mine o surpriză. Aveam să aflu, însă, că la capătul satului, dincolo de cavourile somptuoase, înșirate la milimetru de-o parte și de alta a aleii cimitirului, ar mai fi fost și un alt cimitir, „vlăhesc”, ba chiar și o biserică „a vlahilor”, cu hramul Sfntului Ioan Botezătorul, de unde i se trage și numele satului: Suzan, Su-Jean, Sfântul Ioan. Chiar și în cărți, i se recunoaște acestei biserici originea vlăhească, ba i se știe și data sfințirii – 1464 – și primul preot vlah care a slujit într-însa, un anume Marin Guiascu. Dar, la fel de straniu că la Poljica, localnicii au uitat-o de tot. Deși e aici, la vreo trei kilometri prin pădure, mulți nu-și mai amintesc nici măcar locul ei exact. Știu că e pe undeva pe acolo, în noianul ăla de crengi încâlcite din spatele cimitirului. Fiul Dinkai ne zice să urcăm în mașină și să-l urmăm, căci o va lua înainte cu motocicleta. Mormintele știe unde sunt. Ne băgăm într-o pădure deasă și neîngrijită, printr-un formidabil păienjeniș de crengi și bălării înțepătoare, înaintăm până la un punct în care efectiv nu se mai poate trece. Dar mormintele începuseră să apară. Unul aici, unul dincolo… Sunt zeci, sute, le vedem și mai departe, aplecându-ne la rădăcinile arborilor, uitându-ne printre buruieni. Doar niște umflături de pământ acoperite de iarbă sau mușchi, daca n-ai ști dinainte, ai trece peste ele ca peste niște mușuroaie de furnici. Nici vorbă de cruci, de inscripții. Dar mormintele există. Sunt acolo, în fata mea! Bieții noștri ciobani, frați din depărtări, sub pământuri… Ce caută ei aici, neștiuți, pe insula asta a hotelurilor și iahturilor de lux, îngropați sub aceste huceaguri amârate și prăfoase?…
BISERUICA – istorie ascunsă în cuvinte românești
Iar biserica e și mai departe, prin alt desiș amețitor de ramuri, pe care-ți vine să-l tai cu securea că să-l poți străbate. Dar mergem, totuși, dând disperați crengile la o parte, gâfâind osteniți, ne rătăcim prin pădurea asta sălbăticită și pustie sperând că acum, îndată-îndată!, vom zări ruinele printre arbori. Dar mergem degeaba și ni se pare că ne învârtim într-un cerc. La un moment dat, colegul și tovarășul meu de drum, Longin, se oprește, încremenește într-un luminiș, cu fruntea asudată și mâinile căzându-i pe lângă trup, zicându-mi că un camarad care, oricât de greu i-ar fi, merge cu tine până la capăt: „Bogdane, tu îți dai seama unde suntem noi, aici?…”. Într-adevăr, abia atunci îmi dau seama. De parcă vorbele lui m-ar fi trezit dintr-un entuziasm parcă prea nebunesc. Și ne lăsăm amândoi în iarbă, cu ochii spre cer, și râdem, râdem, de parcă, într-adevăr, nimic nu ar mai conta decât faptul că… suntem aici! Găsisem amândoi insula vlahilor. O întorsesem pe toate părțile, dintr-un capăt în altul, de la est la vest și de la nord la sud, descoperisem câteva lucruri pe care nimeni n-a fost curios să le caute vreodată. Mâine vom pleca acasă, spre București. Mai e puțin. Puțin, și vom găsi și biserica asta buclucașă, care se tot ascunde de noi. O găsim noi și pe asta. Iar daca nu – ce naiba! – să vină iluștrii noștri savanți să o caute… S-ar umple o gaură neagră a istoriei romanești.
Preluare: Formula-AS / Autor: Bogdan Lupescu
