Lumea satelor vasluiene în anii grei ai Primului Război Mondial

0

Comuna Oșești între anii 1917 – 1918

Satul Oșești este atestat documentar din anul 1546, în timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareș. Oamenii de pe aici au fost dintotdeauna răzeși, așa cum apar în catagrafiile (recensămintele) nominale, începând cu 1772-1773. Unele nume de familie de-atunci se regăsesc și acum, ceea ce dovedește statornicia lor pe aceste locuri.

Din Oșești, s-a ridicat neamul Motășilor, care a dat numeroși ofițeri superiori ai armatei române și juriști de prestigiu și aici merită să-l amintim pe Eduard Motăș, care în anii Primului Război Mondial a ocupat demnitatea de primar al orașului Vaslui. Meritele sale incontestabile i-au determinat pe viitorii edili ai Vasluiului să dea numele acestuia unei străzi încă din timpul vieții, dar, după 1948, a fost redenumită de puternicii vremurilor strada Salcâmilor.

Odată cu prima mare reformă administrativ-teritorială promovată de Alexandru Ioan Cuza, satul Oșești a devenit în 1865 comună.

Lumea satelor vasluiene în anii grei ai Primului Război Mondial

Nu am fi scris în mod special despre Oșești, ci, poate, ne-am fi referit la toate comunele județului Vaslui din acele timpuri (județ care avea o altă configurație teritorială decât cea decisă de Ceaușescu în anul 1968), dacă după 1945-1946, din nefericire, nu s-ar fi distrus aproape toate arhivele, atunci când în fruntea comunelor noastre au fost numiți analfabeți și răzbunători pe proprii semeni, dar și incapabili să înțeleagă importanța istoriei propriilor localități. În aceste condiții de cercetare practic nule, a fost un adevărat noroc că, în fondul arhivistic al fostei Prefecturi Vaslui, am găsit și un dosar pe anul 1917 care reflectă viața locuitorilor comunei Oșești în acea perioadă extrem de grea.

Extrapolând, la nivelul întregului județ, dacă nu cumva la nivelul întregii Moldove. Pe lângă aceste documente, am reușit să intrăm și în posesia a 25 de file de amintiri scrise de regretatul învățător Neculai Croitoru (03.12.1907 – 30.08.1998), care a slujit la școala din satul Muntenești, comuna Ștefan cel Mare, aproape două decenii, după care a fost transferat, în 1950, din motive politice, la școala din Codăești, unde a lucrat trei ani. Din 1953 și până în 1958 (când s-a pensionat), a fost învățător la o școală din orașul Vaslui. În anul 1998, a decedat la Iași, în casa fiului său, prof. univ. dr. ing. Dan Florin Croitoru, care a avut amabilitatea de a ne înmâna memoriile tatălui domniei sale pentru a fi făcute publice. Toate aceste date cumulate vor încerca să refacă tabloul evenimentelor petrecute în urmă cu 91 de ani.

Prin pierderea rapidă, în anul 1916, a unei mari părți din teritoriul național, autoritățile de atunci au hotărât să nu capituleze, ci să se retragă în Moldova pentru a organiza rezistența împotriva trupelor Puterilor Centrale. La sugestia comandanților armatelor noastre, s-a hotărât mobilizarea tuturor bărbaților cu vârste cuprinse între 17 și 50 de ani. Scopul era de a nu lăsa la îndemâna inamicului forța vie a țării aptă de a ține o armă în mână. Această impresionantă mutare s-a suprapus cu refugierea din fața urgiei a sute de mii de civili, care, pe lângă bagajele personale pe care le-au putut lua, au venit în vechea provincie românească și cu animalele de pe lângă casă.

Acele imagini zguduitoare prin dramatismul lor au rămas întipărite în mintea copilului de 10 ani, Neculai Croitoru, care avea să scrie mai târziu: „Către sfârșitul toamnei lui 1916, mergând pe drum spre gara Bârzești, m’am speriat când am văzut pe șoseaua dinspre Vaslui coloane nesfârșite de ostași români, iar pe drumul dintre Brăhășoaia și Bârzești veneau grupuri infinite de refugiați; femei cu câte un copil în brațe și cu câte 2-3 în jurul ei, sau oameni bătrâni înotând prin noroi amestecat cu zăpadă, răsuflând din greu sub povara spuzei de bagaj. Pe șes se vedeau boi, vaci și turme de oi care veneau încet, fără să le înmâie cineva. (…) M’am întors înapoi și am ajuns în sat odată cu coloanele de soldați și de refugiați care în zadar încercau pe la casele sătenilor ca să’i găzduiască căci satul era deja ticsit de soldați. (…) A doua zi, când plecau cei găzduiți, lăsau puzderie de păduchi, care cu timpul au adus tifosul exantematic, din care cauză au murit din fiecare casă câte unul sau doi din familie, rămânând mulți copii orfani sau unele case pustii. (…) Treceau prin satul nostru divizie după divizie, unde răniții erau vindecați, iar soldații instruiți de ofițerii francezi și apoi trimiși pe front. (…) în acest timp, rămânea mult pământ neînsămânțat, de aceea s-a pus armată ca să are și să ajute la munca câmpului; în schimb, ni se rechiziționa o parte din recoltă. (…) ARMATELE AU PLECAT PE FRONT IAR SATUL A ÎNCEPUT SĂ RĂSUFLE ÎN VOIE (subl. în orig.)”.

Viața cotidiană din Oșești între 13 februarie 1917 și 12 februarie 1918

Documentele Oșeștilor descoperite de noi ne vor permite să intrăm și în amănunte. Datorită situației cu totul speciale create de retragerea în Moldova, inclusiv a casei regale, parlamentului și guvernului, se impuneau măsuri drastice, care au fost suportate într-o majoritate covârșitoare tot de către biata țărănime, cea care fusese și prima mobilizată sub arme. Ministerul Agriculturii, refugiat la Iași, emitea ordine peste ordine referitoare la planurile de culturi, având prioritate, desigur, cele care urmau să aprovizioneze armata, dar și pe civilii din orașe care lucrau în puțina industrie existentă pe atunci în Moldova. În 1917, comuna Oșești era arondată Plășii Delești, condusă de administratorul P. Nicolescu, care avea obligația de a transmite ordinele și directivele sosite de la Prefectura Vaslui, care, la rândul ei, le primea de la guvern. Pe 23 mai 1917, primarul comunei Oșești, Iacint Balașiu, dar și notarul, C. Pandelia, primeau o adresă de la plasă în care le erau comunicate cantitățile de brânză cu care puteau rămâne proprietarii de oi, în funcție de pământul pe care îl dețineau: pentru o falce (1,5 ha) secere – 3 kg; pentru o falce prașilă – 4 kg.

La acea vreme, locuitorii comunei aveau, încă, 591 de oi. Spre exemplu, proprietarul Neculai Ciută, care avea 30 de oi, își putea opri pentru hrana proprie dar și pentru lucrările agricole, cantitatea de 30 de kg de brânză. Din cauza retragerii, de multe ori precipitate, dar și pierderilor înregistrate în lupte, efectivele animalelor de povară și numărul carelor și căruțelor armatei scăzuseră dramatic, așa că s-a trecut la rechiziționări de la populație. Unui număr de 46 de gospodari din Oșești li s-au luat 43 de cai, 8 căruțe și câteva perechi de hamuri sau guri de ham, ceea ce, credem noi, denotă prosperitatea acestor locuitori, care, cu siguranță, nu au rămas descoperiți la acest capitol. Nici guvernul, recte Ministerul Agriculturii, n-avea interes ca populația să rămână fără atât de prețioasele mijloace de muncă.

Pe 13 februarie 1917, toți acești cetățeni au fost convocați la sediul Plășii pentru a-și ridica drepturile bănești cuvenite. De pildă, Gheorghe Motăș a primit suma de 1.800 de lei pentru „un cal și o eapă”, probabil de rasă, odată ce Gh. C. Mardari a primit pentru un cal 200 de lei, iar Vasile Chiratcu 160 de lei pentru o iapă. Se poate face un calcul al valorii leului de atunci, știind, spre exemplu, că un kg de zahăr costa 1,50 lei.

Tabelul din care am citat aceste câteva nume avea și o rubrică – întrebare: «Știe citi și scrie?». Dintre cei 46 de cetățeni, 26 au răspuns „da”, iar 20 „nu”. Procentajul destul de bun al știutorilor de carte îl punem pe seama faptului că, încă din 1865, în sat funcționa o școală, printre primele din fostul județ Vaslui apărute și promovate în mod special în satele răzeșești.

Tot în acest dosar, am mai putut constata cu uimire că, în acele timpuri în care pe la noi mai erau, încă, pluguri de lemn, doi cetățeni din Oșești (Iancu Motăș și C. Bucătariu) aveau locomobile pentru treierat păioasele, iar una dintre mori funcționa cu… benzină.

Tot armata avea mare nevoie de lână pentru confecționarea hainelor militare de iarnă, așa că merită să cităm pe scurt o adresă primită de Primăria Oșești: „Vă aducem la cunoștință că trebuințele de lână ale Armatei sunt foarte mari iar cantitatea disponibilă este foarte mică. Se va rechiziționa toată lâna inclusiv CEA DE PE OI (s.n.). Lâna se va trimite la fabrica din Buhuși care se află sub controlul Ministerului de Războiu. (…) Proprietarilor li se vor lăsa 15 kg. de familie”.

Acest produs era plătit cu sume cuprinse între 3 și 5 lei. În toate lunile anului 1917, primăria era pur și simplu asaltată cu fel de fel de dispozițiuni și cereri, toate purtând amprenta necesităților de război. Printr-o adresă din 30 mai, se permitea numai sacrificarea mieilor (berbecuților) și sub nici o formă a mieluțelor. De asemenea, cetățenii nu aveau voie să vândă grăunțele, paiele și fânul din noua recoltă decât armatei. Grija zilelor ce vor veni după război era o preocupare importantă a autorităților vremii, odată ce, într-un „ordin de serviciu” din 28 mai 1917, se spuneau următoarele: „Vitele se iau toate (pentru armată – n.n.) afară de boii de muncă, vacile cu lapte, vacile sterpe bune de jug, gonitoarele, adică femeile (sic!) care au intrat pe-al treilea an. (…) De asemenea, nu veți lăsa să se taie mânzatele sau Vitele care se prezintă excepțional de frumoase, fiind de strict INTERES NAȚIONAL ca rasa Vitelor Moldovenești să nu se piardă (…) toate acestea constituind stocul de Rezervă pentru ASIGURAREA VIITORULUI. E BINE ÎNȚELES CĂ DACĂ NEVOILE VOR CERE, ULTERIOR SE VOR SACRIFICA TOATE VITELE (subl. în orig.)”.

Prin urmare, se punea în modul cel mai clar și problema războiului total. Trebuie să spunem că toate aceste rechiziții erau plătite, conform documentelor, „la prețul maximal al zilei”, ceea ce nu s-a întâmplat în al Doilea Război Mondial cu bunurile furate de armata roșie „eliberatoare”. Pe 31 aprilie, Primăria Oșești îl ruga pe șeful de la Plasa Delești să intervină pentru despăgubirea locuitorului Zamfirache Morariu cu suma de 540 de lei, întrucât: „…trimis fiind la Borzești – Bacău, Armata de Nord i-a rechiziționat boii și carul”. Aceeași problemă se cerea a fi rezolvată și cetățeanului I. Bârlădeanu, „…pentru un car cu osii de fer, complect, în valoare de 200 de lei care i-a fost reținut de Batalionul de Etape al Rgt. 66 Infanterie”.

Totuși, din dorința de a face un ban în plus, unii țărani care plecau cu carele cu boi la Iași, Roman sau Bacău, se întorceau fără aceste prețioase animale strategice deoarece le vindeau „Măcelarilor sau Rușilor”, fapt constatat în octombrie 1917.

Deoarece timpurile impuneau și o rigoare desăvârșită, în preajma marilor bătălii ale verii anului 1917, șeful Statului Major al Armatei, general de corp de armată Constantin Prezan, a emis o ordonanță ce a fost afișată pretutindeni și care avea un conținut scurt, dar precis: „…Se atrage atenția că toate comentariile referitoare la armata română sau aliată se pedepsesc conform Legii Marțiale, pentru spionaj și înlesniri de spionaj”.

Unele cereri ale armatei nu puteau fi satisfăcute, iar pe acestea primarul Balașiu le „rezolva” cu câte o rezoluție seacă, de genul: „N-avem”. Spre exemplu, pe 15 octombrie, Plasa întreba ce cantitate de miere este disponibilă pe raza comunei. Răspunsul a fost cel de sus; „Ce s’a ridicat de armată fără autorizație?”. Răspuns: „Nimic”. „Dacă se găsesc de vânzare vaci cu lapte?”. R.: „N’avem”; „Dacă aveți floarea soarelui din recolta 1916-1917?”. R.: „N’avem”; „Dacă se află pe raza comunei dv. d-na Aglaia Demetriade din București, refugiată cu 4 copii?”. R.: „N’avem” șamd.

Lipsa bărbaților „în putere” plecați la război a dus și la situația de a fi folosite la muncile agricole „…toate persoanele valide (…) dela 5 ani în sus (sic!)”.

Evenimentele premergătoare revoluției bolșevice din 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917 au produs o adevărată fierbere printre trupele rusești aliate care se aflau pe teritoriul țării noastre și care doreau să iasă din război cu orice preț, nu înainte însă de a produce grave tulburări și jafuri, dar și cumpărări de provizii cu care intenționau să treacă Prutul în Basarabia. Prima consemnare documentară existentă în dosarul Oșeștilor referitoare la „defecțiunea” rusească a fost datată 11 octombrie 1917 și avea un conținut scurt: „…Luați măsuri pentru a opri cu desăvârșire trecerea alimentelor, cerealelor și vitelor în Rusia”. Pe 25 octombrie, sosea pe adresa primăriei un alt semnal de alarmă: „…Luați urgente măsuri pentru a împiedica și a da judecăței pe locuitorii ce vând cerealele lor Coloanei de Transport Ruse no. 2015 care le cumpără și le depozitează în județul Tutova. Va semna de vedere și șeful de post de jandarmi”. Datorită prețurilor fabuloase oferite de ruși, se pare că aceste ordine stricte nu erau în totalitate respectate, de vreme ce, pe 1 noiembrie 1917, oficialii comunei au fost iarăși avertizați: „…Veți supraveghea cu cea mai mare strictețe ca armatele Rusești să nu mai facă nici o cumpărare sau ridicare de cereale (CUM șI FAC) fără autorizație specială. Orice caz se va cerceta, de îndată se vor dresa acte de dare în judecată fără cruțare a Proprietarului, Arendașului sau săteanului care fac astfel de vânzări neautorizate”.

Pe 14 decembrie, acțiunile rușilor anarhiști deveniseră extrem de periculoase pentru integritatea teritoriului care mai rămăsese României, prin urmare toate primăriile au primit câte o circulară în care se preciza: „…Vi se face cunoscut că diferiți instigatori Ruși care au provocat devastarea proprietăților și dezordine, care amenință pe locuitori și au refuzat autoritățile, cum acești instigatori sunt pentru profitarea (sic!) dușmanului, vă invit să rugați pe Preoți și învățători să conducă pe săteni la liniște și PATRIOTISM. Ne veți raporta în fiecare zi fiecare întâmplare”. La acest dosar mai există multe asemenea avertismente referitoare la leprele muscălești puse pe revoluție în Regatul României, atunci redus numai la suprafața Moldovei.

La fila 121 din acest dosar unicat, am descoperit cu surprindere o informație foarte importantă, și anume aceea că, în orașul Vaslui, exista, la data de 14 decembrie 1917, un „Post Antiaerian”, care, printr-o adresă secretă emisă de Comisia Mixtă de Rechiziții Vaslui și trimisă primăriei Oșești, cerea ca „…într-un eventual caz de evacuare să ni se aloce din comuna dv. 162 de boi de jug”. Sigur că o formă de subminare de către dușmani a economiei, atâta cât mai rămăsese, a fost și moneda de hârtie emisă de „Banca Generală a României din teritoriile țării ocupate de inamic”, așa că Administrația Financiară Vaslui a emis o atenționare vizavi de această chestiune, care cerea multă atenție și prudență.

O problemă de prim rang a guvernului de la Iași a fost grija de care trebuiau să aibă parte copiii orfani și, în mod deosebit, cei orfani de ambii părinți deoarece prin satele noastre bântuise cu furie tifosul exantematic, dar și febra recurentă, febra tifoidă și holera, toate cu o rată de supraviețuire extrem de mică, în condițiile inexistenței vreunui tratament. Astfel, Eduard Ghica, prefectul județului Vaslui, indica într-o adresă din 17 noiembrie 1917: „…Fiind gata orfelinatul din gara Bârzești vă rog ca în unire cu Comitetul de îngrijire a orfanilor să’i transportați în acest orfelinat unde vor primi hrană bună, îmbrăcăminte și chiar școală. (…) Unde veți constata o rea îngrijire a orfanilor să’i ridicați și să’i duceți la acest orfelinat. Deasemeni veți întocmi o listă cu toți bătrânii invalizi și refugiați care nu au mijloace de existență pentru a le veni în ajutor”.

Pentru o comună ca Oșești, cu răzeși mândri care se bucurau de o stare materială mulțumitoare pentru acele timpuri grele, această adresă a fost o adevărată insultă, dovadă stând răspunsul trimis de primarul Balașiu: „…Raportăm că orfanii din această comună sunt îngrijiți în așa fel de comitetul comunal încât nici unul nu cade în prevederile de a fi internați în orfelinatul din gara Bârzești. De asemenea, în comună nu avem nici bătrâni invalizi, în special refugiați”. De altfel, încă de pe 2 iulie 1917, arhivele consemnează un „proces-verbal” de constatare al Comitetului Comunal „Familia Luptătorului”, în care se precizează că, dintr-un total de 51 de copii orfani, numai 21 vor beneficia de un ajutor bănesc lunar de 120 de lei, bani care proveneau de la un număr de 3 locuitori ai comunei, numiți „donatori”: Octav Dimitriu – 80 lei lunar; Ion Ionescu – 20 lei lunar și V. Dimitriu – 20 lei lunar. Preotul Al. Popa mai strânsese 320 de lei de la săteni pentru a procura acestor copii „veșminte la începutul școlii în septembrie 1917”. De ceilalți 30 aveau grijă rudele înstărite sau administratorii (tutorii) care se angajaseră la întreținerea lor din banii proprii.

În perspectiva marii împroprietăriri a țăranilor pe care o plănuia regele Ferdinand, prefectura a trimis primăriei, pe data de 7 februarie 1918, următoarea notă: „…Sfătuiți locuitorii ca din prisosul lor de bani să depună la casa de depuneri cu scopul de a putea cumpăra mai târziu loturi de pământ din moșiile ce se vor vinde”.

În intervalul ianuarie – iulie 1917, pe teritoriul comunei Oșești, au fost campate două regimente (partea sedentară): Rgt. 63 Infanterie Călărași și Rgt. 74 Infanterie Constanța. După cum am citat din Neculai Croitoru la începutul acestui material, acești oameni au adus și „febra tranșeelor”, așa cum mai era denumit tifosul exantematic. Au fost luni de groază pentru această comună, dar și pentru altele în care au poposit ostașii noștri bolnavi deoarece, pe lângă aceștia, au murit și nepermis de mulți civili. În octombrie 1917, Primăria Oșești raporta un număr de 645 de morți! Conform statisticii noastre întocmite pe baza registrelor de stare civilă din acea perioadă, am constatat 295 de decese din rândurile armatei, restul de 350 (!!) fiind din rândurile sătenilor sau ale refugiaților. Astfel: Rgt. 63 a pierdut 190 de oameni, Rgt. 74 – 114 precum și un soldat din Rgt. 47 Infanterie Ploiești, rătăcit pe acolo cine știe cum. Printre acești oameni pierduți de armată s-au numărat 10 gradați și restul soldați.

Regimentul 63 s-a întors pe aceste locuri și în anul 1918, de atunci rămânându-ne o hartă agricolă realizată de șeful grădinii de legume, plutonier major Mihaiu. Din fericire, molimele care au pustiit armata română în 1917 fuseseră stăvilite, așa că, pe acest an, nu s-a înregistrat niciun deces al vreunui militar. Cercetările pe teren întreprinse de autorul acestor rânduri, pe baza mărturiilor unor cetățeni vârstnici din Oșești, au condus la descoperirea celor două cimitire militare care nu mai au, din păcate, nici un semn distinctiv, pe ele aflându-se acum vegetație sălbatică (buruieni).

La uitarea acestor eroi a contribuit din plin și decisiv regimul ticălos introdus în țara noastră după 6 martie 1945 de o putere străină la fel de ticăloasă: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, care a impus venerarea militarilor ruși în detrimentul celor care, direct sau indirect, au contribuit la realizarea României Mari.

Notă: pentru scrierea acestui material documentar au fost cercetate dosarele: 3/1917 (fond: Prefectura Vaslui) și 47/1918 (fond: Consilieratul Agricol al Județului Vaslui). Autorul mulțumește d-lui Grigore Lefter, primarul comunei Oșești, precum și cetățeanului Mătase C. Ion, pentru răbdarea și sprijinul acordat.

Autor: Paul Zahariuc

 

 

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.