Nu știu cum se face, dar majoritatea cetățenilor români, deși creștini de credință, sunt zen/budiști în atitudine. Când li se spune că prostocrația și impostorii și hoții de la putere trebuie schimbați, sar roi să (se) convingă că nu are rost, că votul nu contează și, chiar mai rău decât atât, că nu există înlocuitori ai celor care constituie establishment-ul actual. N-are rost, domne. De bine, de rău, o ducem bine.
În extrema cealaltă se găsește o altă parte consistentă a opiniei publice care nu doar că vrea schimbarea, dar vrea soluții rapide, dacă se poate, explicate în 156 de caractere, ca pe tuiter. Domne, înțeleg, viața e nasoală, dar tu, cel care arăți cu degetul, ce soluții ai? Hai, explică repede, că nu am timp.
O extremă a acestei extreme este acea parte foarte guralivă, violentă și militantă, degrabă vărsătoare de donații pentru tot felul de cauze false și imediat semnalizatoare a virtuților corecte politice care te întreabă invariabil – dar tu ești expert, ca să te pronunți? Lasă domne specialiștii să se ocupe – iar specialistul este, invariabil, impostorul cocoțat în funcție de zeci de ani, imposibil de contrazis și imposibil de dat jos de pe soclu.
Oameni buni: orice drum de o mie de li începe cu primul pas (zice chinezul mitic). Iar primul pas este conștientizarea. Știți ce obișnuia să spună Socrate? Că înțelepciunea începe cu constatarea asta: tot ceea ce știu cu certitudine este că nu știu nimic.
Autor: Gheorghe Piperea
