Marea foamete din Huși și satele județului Fălciu din anii 1946-1947

0

„Strâng cureaua în loc să protesteze, fierb frunze și rădăcini și le mănâncă fără să crâcnească”.

Una din temele larg dezbătute în istoriografia românească contemporană se referă la fenomenul foametei – o lipsă mare, generală și prelungită de alimente, apărută ca urmare a distrugerii producției agricole și determinată de calamități naturale (secete, inundații, ierni aspre etc.), care duce la inaniția populației și la deces.

În Moldova sovietică, foametea a fost utilizată de regimul stalinist ca instrument de sovietizare a populației, urmărindu-se anihilarea și chiar exterminarea categoriilor sociale indezirabile sistemului socialist și, în primul rând, a țărănimii necolectivizate. Un argument în plus al regimului sovietic de a trece populația RSS Moldovenești prin calvarul foametei a constat în necesitatea exterminării elementului românesc ca identitate națională a majorității populației. Astfel, încorporarea efectivă a RSS Moldovenești în URSS s-a făcut prin generarea atmosferei de frică, ce era inoculată de practicile exterminării fizice și morale a populației încă nesovietizate[1].

Geografia foametei postbelice a cuprins inclusiv partea de est a României. În secolul al XX-lea, românii s-au confruntat cu acest fenomen în special în anii 1946-1947, când o foamete cumplită a bântuit pe ambele maluri ale Prutului, cu consecințe dezastruoase pentru ființa umană. Chiar dacă nu a avut proporțiile catastrofale înregistrate în timpul Holodomorului din Ucraina (1932-1933), sau ale foametei organizate de regimul sovietic în Basarabia (devenită Republică Sovietică Socialistă Moldovenească din 2 august 1940 și ulterior, după 1944), în istoria contemporană a României, așa cum constată cercetătorii fenomenului respectiv, nu există o altă perioadă de timp în care foametea să se fi manifestat cu o asemenea violență ca în anii 1946-1947. În același timp, despre cauzele foametei din România postbelică, condițiile de trai ale populației și modul în care a fost depășită criza alimentară în dreapta Prutului nu se știe mai nimic.

Subiect tabu în anii regimului comunist, foametea din anii 1946-1947 a fost prezentată doar sporadic și superficial în mass-media românească după anul 1989, fără să fi fost elaborate studii temeinice în acest sens.

Aflat la conducerea României în perioada foametei care a îngrozit întreaga țară și a întors-o pentru un timp în vremuri specifice mileniului medieval întunecat, guvernul comunist condus de dr. Petru Groza a căutat să acrediteze ideea că această calamitate s-ar fi datorat doar secetei prelungite și speculei practicate de dușmanii regimului, „agenți ai imperialismului capitalist american și occidental”. Însă cauzele crizei economice și alimentare au fost mult mai profunde și de natură diferită și tocmai din aceste considerente, efortul cercetătorului Ștefan Plugaru, licențiat al Facultății de Istorie a Universității «Alexandru Ioan Cuza» din Iași (2002), profesor de istorie la Școala Gimnazială nr. 1 din Stănilești, județul Vaslui, de valorificare a unor documente inedite aflate în diverse centre și fonduri arhivistice, – Arhivele Naționale Istorice Centrale, Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Arad, Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Vaslui, – este de natură să contribuie esențial la completarea și înțelegerea pe baze științifice a unui important capitol de istorie contemporană a românilor, identificând cauzele reale care au generat foametea din anii 1946-1947, elucidând activitatea desfășurată de instituțiile statului român, atât la nivel central, cât și local, în sprijinirea celor afectați de foamete, starea de spirit a populației și exodul acesteia în căutarea hranei, acțiunile desfășurate de diverse organizații religioase, politice și civice, ajutorul umanitar primit din diverse state ale lumii[2].

Demersul istoricului Ștefan Plugaru are în special ca obiect de studiu fostul județ Fălciu, cu reședința la Huși, având o suprafață de 2.120 km2 și o populație de 149.253 de locuitori la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial[3]. Era unul dintre județele mici ale României, izolat prin absența unor drumuri principale și lipsit de posibilități economice. Cultura cerealelor păioase (grâu, orz, ovăz, secară), porumbului, viței de vie și creșterea animalelor reprezentau principalele îndeletniciri ale populației rurale.

Așa cum menționează autorul, intervale de timp cu recolte slabe s-au mai înregistrat în perioada interbelică, dar nu s-a ajuns niciodată la dezastrul care a cuprins populația din 25 de județe, aflate în marea lor majoritate în partea de est a României.

Între factorii care au favorizat criza alimentară din anii 1946-1947, acțiunile incoerente ale guvernului procomunist condus de dr. Petru Groza – instalat la conducerea României în data de 6 martie 1945 – se numără între factorii esențiali care au favorizat criza alimentară din anii 1946-1947. Spre exemplu, prețul alimentelor a crescut de 2 ori în chiar primele săptămâni de guvernare, bursa neagră devenind mai activă ca niciodată până atunci. În mare măsură din considerente de natură ideologică, guvernul Groza a amânat în mod intenționat începerea de negocieri comerciale pentru importul de cereale din străinătate, câștigarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946 de către Blocul Partidelor Democrate – o alianță politică de stânga compusă din Partidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, P.N.L. – Tătărescu, P.N.Ț. – Alexandrescu, Uniunea Patrioților și Comitetul Democrat Evreiesc – constituind preocuparea de căpetenie a guvernului și achitarea la timp a datoriilor de război către Uniunea Sovietică, care constau tocmai în cereale de care avea atâta nevoie populația țării[4].

În vreme ce guvernul procomunist al dr. P. Groza era preocupat de campania electorală și de evaluarea impactului politic pe care l-ar fi avut importul de cereale din Occident, locuitorii din zonele înfometate treceau prin dificultăți alimentare tot mai mari, ajungând la disperare și îndreptându-se în număr tot mai mare către regiunile excedentare pentru a-și procura cereale. Paradoxal, deși foametea care bântuia partea de est a României devenea o realitate ce nu mai putea fi ignorată, cunoscută atât la nivelul țării, cât și în plan internațional, în discursurile și mesajele sale publice guvernul evita pe toate căile să menționeze situația disperată în care se aflau locuitorii Moldovei. Mai mult chiar, în dispreț față de starea de criză în care se afla mediul rural, Ministrul Agriculturii și Domeniilor din acea vreme, Romulus Zăroni, lăuda țăranii moldoveni „care strâng cureaua în loc să protesteze, fierb frunze și rădăcini și le mănâncă fără să crâcnească” [5]. Și doar regele Mihai I a făcut excepție în această privință, făcând referire în discursul său către popor la radio cu ocazia Anului Nou 1947 la seceta cumplită care afectase țara, la lipsurile alimentare, adresând, totodată, un îndemn la unitate și solidaritate națională pentru depășirea situației critice și exprimându-și speranța într-un an și viitor mai bun al țării și cetățenilor săi.

Așa cum sunt descrise în volumul istoricului Ștefan Plugaru, consecințele crizei alimentare din 1946-1947 au fost dezastruoase: foametea a frânt conștiințe și a slăbit sentimentul religios al locuitorilor, permițând autorităților să persecute preoții care se opuneau ideologiei marxist-leniniste ateiste promovată de regimul comunist, și care au culminat cu desființarea Episcopiei Hușilor în anul 1949. Unii dintre preoți s-au înscris și au activat în Partidul Comunist sau în formațiuni politice afiliate acestuia. Foametea a produs un exod al populației județului către regiunile excedentare, în căutarea unor locuri de muncă din care să se întrețină spre a nu muri de foame. S-a ajuns astfel la o depopulare a satelor și o scădere a numărului de locuitori, compensată ani mai târziu printr-o creștere explozivă a natalității.

Foametea din 1946-1947 reprezintă o pagină tristă a istoriei contemporane a românilor, dar și un moment excepțional de solidaritate națională. Din regiunile istorice neafectate de secetă (Oltenia, Banat, Transilvania, Crișana), au fost colectate și expediate tone de cereale, alimente, articole de îmbrăcăminte, încălțăminte și bani pentru ajutorarea populației din județele înfometate ale Moldovei. Zeci de mii de copii au fost evacuați și plasați în familii din zonele menționate. „Cu căldură și dragoste ne-au așteptat frații noștri de dincolo de Carpați. Nu pot să descriu în cuvinte inima caldă ce ne-a așteptat”, – nota în raportul său de activitate o învățătoare care a însoțit un transport de copii într-un județ din Transilvania. Excepțională a fost solidaritatea națională din acele timpuri, căci fără sprijinul românilor din regiunile excedentare, care au acceptat să ia în îngrijire miile de copii evacuați din județul Fălciu, numărul morților ar fi fost extrem de mare. Între acești copii și părinții „crescători” s-a format o legătură emoțională ce a durat și după reîntoarcerea minorilor în căminele proprii, care a constat în vizite reciproce, schimburi de epistole. Unii dintre copiii evacuați, în special cei orfani de ambii părinți, au fost înfiați de familiile adoptive, făurindu-și un viitor departe de locurile natale. Câțiva ani mai târziu, odată cu declanșarea colectivizării agriculturii pe cuprinsul României (1949-1962), țăranii înstăriți care purtaseră de grijă copiilor au fost încadrați de autoritățile comuniste în rândul „chiaburilor”, au fost persecutați, arestați, torturați și forțați de către regimul comunist să se înscrie în C.A.P.-uri – cooperative agricole de producție.

Așa cum specifică autorul studiului, nu există încă o situație exactă pe localități cu numărul și numele celor decedați din cauza foametei. Documentele întocmite de Serviciul Sanitar al județului Fălciu oferă o statistică a numărului de morți doar pentru intervalul de timp cuprins în lunile octombrie 1946 – mai 1947. Multe dintre decese sunt justificate ca urmare a unor boli apărute din cauza debilității fizice a celor răposați. Chiar și așa, consideră cu justificat temei istoricul Ștefan Plugaru, pentru toți cei cunoscuți și necunoscuți pieriți în acele timpuri de restriște, s-ar putea face un efort compensatoriu de către autorități prin ridicarea unui monument care să amintească posterității și contemporanilor despre acele vremuri dramatice.

–––––––––––––––

[1] Anatol Țăranu, Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Editura Litera, Chișinău, 2017, p. 17.

[2] Ștefan Plugaru, Marea foamete din Huși și satele județului Fălciu (1946-1947), Editura Tritonic Books, București, 2021, 402p.

[3] Prin reforma administrativ-teritorială din anul 1968, județul Fălciu a fost desființat, iar teritoriul său inclus în actualul județ Vaslui.

[4] Ștefan Plugaru, Marea foamete din Huși și satele județului Fălciu (1946-1947), Editura Tritonic Books, București, 2021, p. 17-18.

[5] Ibidem, p. 373.

Preluare: art-emis.ro / Autor: Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.