Povestea adevărată a summitului tripartit de la Teheran de săptămâna trecută a fost avansarea strategică a unei alianțe ruso-iraniene, care a inclus: petrol, gaze, arme, comerț, economie, dedolarizare și o nouă viziune geopolitică.
Dacă ar fi să lăsăm deoparte amenințările turcești de a invada Siria și manevrele agresive ale președintelui Recep Tayyip Erdogan și să ne concentrăm asupra celui mai important aspect al întâlnirii de la Teheran, și anume relațiile ruso-iraniene, care au avansat extrem de mult în urma întâlnirii private dintre președintele rus Vladimir Putin și liderul suprem iranian Ali Khamenei, realizăm că întâlnirea de săptămâna trecută din Iran a fost mult mai semnificativă din punct de vedere geopolitic decât s-a recunoscut în presa internațională, deoarece ne uităm la un potențial pivot militar și politic, dar și la o alianță economică care ar putea schimba echilibrul de putere în Asia Centrală și de Vest, ceea ce ar trebui să indice o îngrijorare suficient de mare pentru Europa, dar în special pentru SUA.
Nu a fost deloc întâmplător faptul că a doua vizită majoră în străinătate a președintelui rus, de când forțele sale au luat cu asalt Ucraina, în februarie 2022, a fost la Teheran. Călătoria sa a coincis perfect cu observațiile consilierului american pentru securitate națională, Jake Sullivan, care susținea că există un acord militar ruso-iranian prin care Teheranul ar furniza Moscovei sute de drone iraniene, alături de o delegație de experți militari iranieni care i-ar instrui pe omologii lor ruși în utilizarea lor.
În timpul vizitei sale la Jeddah pentru a se întâlni cu liderii Egiptului, Iordaniei și Irakului, președintele american Joe Biden a declarat că țara sa nu va permite ca vidul strategic de securitate din regiune să fie umplut de către alianța ruso-chineză.
Cu toate acestea, Putin a fost la Teheran, făcând un pas major pentru a umple vidul american, ducând la un nou nivel relațiile sale strategice cu Iranul în întâlniri bilaterale cu conducerea spirituală a țării reprezentată de Ayatollahul Khamenei și cu cea executivă reprezentată de președintele Ebrahim Raisi, obținând o serie de realizări strategice care servesc la consolidarea acestei noi alianțe:
- Extinderea organizației BRICS care include Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, la care Iranul – ca putere regională ascendentă – aspiră să se alăture;
- Furnizarea de drone din partea Iranului către Rusia, ajutând astfel la compensarea pierderilor sale în războiul din Ucraina,precum și la îmbunătățirea capacităților saleofensive. Acest lucru confirmă două lucruri de bază: progresul avansat și dezvoltarea industriilor militare iraniene, precum și dorința Iranului de a-și clarifica poziția într-un potențial război cu Israelul (sprijinit de SUA), punându-și greutatea în spatele noului său aliat strategic, Federația Rusă. În schimbul vehiculelor aeriene fără pilot, Teheranul primește hardware militar rusesc avansat, cum ar fi avioanele Sukhoi și sistemul de rachete S-400;
- Rusia caută să beneficieze de anii de experiență ai Iranului în abordarea sancțiunilor economice ale SUA și este de așteptat ca Teheranul să scutească Moscova de numeroasele capcane pe care el însuși le-a întâmpinat de-a lungul timpului, având în vedere că acum se confruntă cu un inamic comun;
- Coordonarea deplină iraniano-rusă în actualul război energetic, întrucât Rusia ocupă primul loc în producția și exportul global de gaze, urmată de Iran, care se află pe primul loc în producția mondială de petrol și deține o poziție cheie în cadrul OPEC;
- Extinderea portofoliilor cheie de comerț și investiții între cele două țări- în timpul summit-ului, Compania Națională de Petrol a Iranului semnând un memorandum fără precedent în valoare de 40 de miliarde de dolari cu Gazprom din Rusia pentru a dezvolta două zăcăminte de gaze iraniene și șase zăcăminte de petrol;
- Participarea activă a Iranului la noul sistem financiar pe care China și Rusia încearcă să-l stabilească ca alternativă la sistemul bancar SWIFT condus de SUA, incluzând încetarea tranzacțiilor cu dolari americani, formarea unui coș colectiv unificat de valute regionale și creșterea comerțului rial-ruble între cele două țări.
În schimb, rolul președintelui turc la acest summit s-a limitat în principal la dosarul sirian, știut fiind faptul că Erdogan este un oportunist, atât în cadrul axei ruso-chinezo-iraniană, cât și în cel al taberei SUA. Mai mult, nu se știe dacă Putin va ierta dronele turcești „Bayraktar” trimise ucrainenilor sau faptul că Erdogan a închis căile navigabile din Bosfor și Dardanele navelor de război rusești sau mobilizarea armatei turcești la granița de nord cu Siria, amenințându-i pe sirieni cu un atac în apogeul preocupării Moscovei pentru războiul ucrainean. Cu siguranță, la Teheran nu era momentul ca Putin să deschidă ostilități suplimentare pe alte fronturi.
Cât despre Khamenei, mesajele lui către Erdogan din timpul întâlnirii lor comune au fost puternice și clare: diferendele Ankarei pot fi rezolvate doar prin dialog; securitatea Turciei este legată de securitatea Siriei; chestiunea Palestinei reprezintă problema centrală a lumii islamice și nu trebuie să se bazeze pe SUA și pe Israel pentru a fi rezolvată; Iranul se opune cu fermitate oricărui atac turc asupra Siriei și tuturor încercărilor de normalizare cu statul de ocupație israelian.
Nu există nicio îndoială că Turcia este un mare stat islamic ce are opțiunea deschisă de a se extrage din starea de incertitudine pe care o trăiește în prezent, alăturându-se alianței ruso-chineze-iraniene, inclusiv BRICS, încercând, prin dialog, să ajungă la reconcilierea cu Siria pe baza acordului «Adana 1998», care oferă o protecție reală pentru securitatea celor două țări. Cu toate acestea, este clar că președintele Erdogan are o altă mentalitate și, din câte remarc, nu cred că este cea corectă.
Prin urmare, vizita lui Putin la Teheran a fost una istorică, stabilind o alianță ruso-iraniană care va duce la nașterea unei noi axe ce ar putea determina viitorul Asiei de Vest și Centrale, în vreme ce zvonurile recente prin care Egiptul, Arabia Saudită și Turcia (aceasta din urmă într-o măsură mult mai mică, fiind destul de bine controlate de către americani) încearcă să se alăture BRICS, în timp ce Egiptul caută să lanseze canale de comunicare cu Iranul, confirmă, practic, la orizont declanșarea unor imense și reale schimbări.
