Pe 16 iulie 2021, pe siteul Kremlinului a fost publicat articolul scris de președintele Rusiei Vladimir Putin «Despre unitatea istorică dintre ruși și ucraineni», în limbile rusă și ucraineană. În articol Putin numește „nenorocire” și „tragedie” „zidul care a apărut în ultimii ani între Rusia și Ucraina”, vorbește despre proiectul Occidentului de a transforma Ucraina în „anti-Rusia” și drama pe care o trăia populația rusofonă din est. „Nu vom admite niciodată ca teritoriile noastre istorice și oamenii noștri apropiați, care locuiesc acolo, să fie folosiți împotriva Rusiei. Iar celor care vor încerca să o facă, vreau să le spun că în acest fel ei își vor distruge țara”, avertiza Vladimir Putin.
Recent, vorbind în cadrul «Liniei directe» despre relațiile ruso-ucrainene, am spus că rușii și ucrainenii formează un singur popor, un tot întreg. Aceste cuvinte nu sunt un tribut conjuncturii, circumstanțelor politice curente. Am spus-o de multe ori, este convingerea mea. De aceea cred că e necesar să-mi exprim detaliat poziția, să împărtășesc aprecierile mele despre situația actuală.
Subliniez, din start, că zidul care a crescut în ultimii ani între Rusia și Ucraina, între părțile aceluiași spațiu istoric și spiritual, în esență, eu îl percep ca pe o nenorocire comună, ca pe o tragedie. Este, în special, urmarea greșelilor noastre proprii, comise în diferite perioade. Dar și rezultatul muncii acelor forțe care întotdeauna au dorit subminarea unității noastre. Formula aplicată este știută de veacuri: divizează și domnește. Nimic nou. De aici și încercările de a exploata problema națională, de a semăna discordie între oameni. Iar sarcina supremă – să divizeze, apoi să învrăjbească părțile unui popor unic.
Pentru a înțelege mai bine prezentul și a privi spre viitor, trebuie să ne adresăm istoriei. Desigur, într-un articol e imposibil să cuprinzi toate evenimentele care au avut loc în mai bine de o mie de ani. Mă voi opri asupra principalelor momente-cheie, pe care noi – și în Rusia, și în Ucraina – trebuie să le ținem minte.
Și rușii, și ucrainenii, și belarușii provin din Rusia Antică, care era cel mai mare stat din Europa. Pe un spațiu enorm – de la Ladoga, Novgorod, Pscov la Kyiv, – triburile slave și celelalte erau unite prin aceeași limbă (acum noi o numim rusa veche), relații economice, puterea cnejilor din dinastia Rurik. Iar după creștinarea Rusiei – și prin aceeași credință. Alegerea spirituală a Sf. Vladimir, care a fost cneaz de Novgorod, dar și Mare cneaz de Kyiv, și azi determină în mare măsură legătura noastră de rudenie. Tronul princiar de la Kyiv ocupa o poziție dominantă în vechiul stat rus. Așa era încă din sec. IX. Vorbele Profetului Oleg despre Kyiv: „Asta va fi mama orașelor rusești” – le-a păstrat pentru urmași: «Povestea anilor trecuți». Ulterior, la fel ca și alte state europene din acele timpuri, Rusia Antică s-a confruntat cu slăbirea puterii centrale, cu fragmentarea. Însă și nobilimea, și oamenii simpli percepeau Rusia ca pe un spațiu comun, ca pe Patria lor. După invazia devastatoare a lui Batîi, care a devastat multe orașe, inclusiv Kyiv, fragmentarea s-a intensificat. Rusia de Nord-Est a fost supusă Hoardei, dar și-a păstrat o suveranitate limitată. Părțile din sud și din occident ale ei în mare parte au intrat în componența Marelui Cnezat al Lituaniei, care în actele istorice, țin să atrag atenția, se numea Marele Cnezat al Lituaniei și Rusiei. Reprezentanții familiilor princiare și boierești treceau cu serviciul de la un principe la altul, se dușmăneau, dar și făceau prietenii, alianțe. La Kulikovo, alături de Marele cneaz al Moscovei Dmitrii Ivanovici, a luptat voievodul Bobrok din Volyn și fiii marelui cneaz de Lituania Olgherd – Andrey Polotsky și Dmitrii Breansky. Iar Marele cneaz de Lituania Iagailo, fiul cneaghinei de Tver, și-a condus armata pentru a se uni cu Mamai. Acestea-s paginile istoriei noastre comune, reflectarea complexității și multidimensionalității ei. Este de menționat că și în țările rusești din vest și în cele din est se vorbea aceeași limbă. Credința era ortodoxă. Până la mijlocul sec. XV s-a păstrat administrarea bisericească unică. La următoarea curbă a istoriei puncte de atracție, de consolidare a teritoriilor Rusiei Antice puteau deveni Rusia Lituaniană și Rusia Moscovită, care se întărea.
Istoria a vrut ca centru de unificare, care a continuat tradiția statalității antice ruse, să devină Moscova. Cnezii Moscovei – urmașii lui Alexandr Nevsky – s-au eliberat de jugul extern, au început să consolideze teritoriile rusești istorice. În Marele cnezat al Lituaniei aveau loc alte procese. În sec. XIV elita care guverna Lituania s-a convertit la catolicism. În sec. XVI a fost încheiată Uniunea de la Lublin cu Regatul Polonez – s-a format Reci Pospolitaia – «Comunitatea Ambelor Popoare » (polonez și lituanian). Nobilimea catolică poloneză a obținut pe teritoriul Rusiei privilegii și proprietăți moșierești vaste. Conform unirii de la Brest, în anul 1596, o parte din clerul ortodox din vestul rus s-a supus Papei de la Roma. Era promovată polonizarea și latinizarea, ortodoxia era marginalizată. În replică, în sec. XVI – XVII creștea mișcarea de eliberare a populației ortodoxe din regiunea Niprului. Decisive au fost evenimentele din timpul hatmanului Bogdan Hmelnitsky. Adepții săi încercau să obțină autonomia. În adresarea Armatei zaporojene către regele Reci Pospolitaia în anul 1649 se spunea despre respectarea drepturilor populației ortodoxe ruse, despre aceea ca „voievodul de Kyiv să fie din poporul rus și legea greacă, ca să nu asuprească bisericile Domnului…”. Însă zaporojenii nu au fost auziți. Au urmat adresările lui Bogdan Hmelnitsky către Moscova, examinate de adunările de zemstvă. La 1 octombrie, 1653 acest organ reprezentativ suprem al Statului rus a decis să-i susțină pe coreligionari și să-i ocrotească. În ianuarie, 1654 Rada Pereiaslav a confirmat această decizie. Apoi solii lui Bogdan Hmelnitsky și ai Moscovei au vizitat zeci de orașe, inclusiv Kyiv, locuitorii cărora au jurat credință țarului rus. Apropo, nimic asemănător nu a avut loc la încheierea Uniunii de la Lublin. Într-o scrisoare către Moscova, în anul 1654, B. Hmelnitsky mulțumea țarului Alexei Mihailovici pentru faptul că acesta „a binevoit să primească sub brațul său tare și înalt de țar întreaga armată zaporojeană și toată lumea ortodoxă rusă”. Adică, în adresările către regele polonez, dar și către țarul rus, zaporojenii se autoîntitulau oameni ortodoxi ruși. În timpul îndelungatului război al Statului rus cu Reci Pospolitaia, unii hatmani – urmași ai lui B.Hmelnitsky ba se „amânau” de Moscova, ba căutau sprijinul Suediei, Poloniei, Turciei. Însă pentru popor, repet, războiul avea un caracter de eliberare. El s-a încheiat cu Armistițiul Andrusov din anul1667. Rezultatele finale au fost consfințite de «Pacea veșnică» în anul1686. În componența Statului Rus au intrat orașul Kyiv și teritoriile de pe malul stâng al Niprului, inclusiv ținuturile Poltava, Cernigov și Zaporojie. Locuitorii de aici s-au reunit cu cea mai mare parte a poporului ortodox rus. Această regiune a fost numită Malorosia. Denumirea «Ucraina» era pe atunci utilizată în special cu sensul „окраина (periferie)”, atribuit de vechile surse scrise rusești încă din sec. XII, vorbind despre diverse teritorii de hotar. Iar cu termenul „украинец (ucrainean)”, tot conform actelor din arhivă, erau numiți slujbașii care asigurau paza frontierelor externe. Pe malul drept, rămas la Reci Pospolitaia, a fost restabilită vechea ordine, s-a înăsprit jugul social și cel religios. Dar pe malul stîng terenurile luate sub ocrotirea statului unit au început să se dezvolte activ. Populația de pe malul drept al Niprului se muta masiv dincoace. Oamenii căutau sprijin la cei de-o limbă și de o credință, desigur. În timpul Războiului Nordic cu Suedia, locuitorii Malorosiei nu au avut de ales cu cine să fie. Rebeliunea lui Mazepa a fost susținută doar de o mică parte a cazacilor. Oamenii din diferite pături se considerau ruși și ortodocși. Reprezentanții cazacilor care aparțineau nobilimii făceau în Rusia cariere politice, diplomatice, militare. Absolvenții Academiei Kyiv-Moghilov jucau roluri de frunte în viața bisericească. Așa a fost pe timpul hatmanatului – o formațiune statală autonomă cu propria ordine internă, după care și în Imperiul Rus.
Maloroșii construiau o țară mare comună, statalitatea ei, cultura, știința. Participau la valorificarea și dezvoltarea Uralului, a Siberiei, a Kaukazului, a Orientului Depărtat. Apropo, și în perioada sovietică originarii din Ucraina ocupau cele mai înalte funcții în conducerea statului unic. E suficient să spunem, că cca 30 de ani, PCUS a fost condus de N. Hrusciov și L. Brejnev, biografiile partinice ale cărora au cele mai strânse relații cu Ucraina.
În a doua jumătate a sec. XVIII, după războaiele cu Imperiul Otoman, în componența Rusiei au intrat Crimeea și ținuturile din preajma Mării Negre, numite «Новороссия». Ele erau populate cu originari din toate guberniile rusești. După ce a fost divizată Reci Pospolitaia, imperiul rus și-a revendicat teritoriile occidentale vechi, cu excepția Galiției și a Transcarpatiei, care s-au pomenit în imperiul Austriac, ulterior Austro-Ungar.
Integrarea teritoriilor rusești de vest în spațiul statal comun a fost nu doar rezultatul unor decizii politice și diplomatice. Ea s-a făcut în baza credinței și a tradițiilor culturale comune. Și din nou voi menționa în mod special – apropierii lingvistice. Așa, încă la începutul sec. XVII Iosif Rutsky, unul dintre ierarhii Bisericii Uniate, a anunțat Roma că locuitorii Moscoviei îi numesc frați pe rușii din Reci Pospolitaia, că limba lor scrisă este identică, iar cea vorbită diferă, dar nesemnificativ. În opinia sa, ca în cazul locuitorilor din Roma și cei din Bergamo. Cunoaștem, că este vorba despre centrul și nordul Italiei de azi.
Desigur, în secole lungi de fragmentare, în diverse state au apărut particularități lingvistice regionale, graiuri. Limba literară se îmbogățea din contul celei populare. Un rol enorm l-am avut aici Ivan Cotlearovschii, Grigorii Scovoroda, Taras Șevcenco. Operele lor reprezintă patrimoniul nostru literar și cultural comun. Poeziile lui Taras Șevcenco au fost scrise în ucraineană, iar proza – rusește, în mare parte. Cărțile lui Nicolai Gogol, un patriot al Rusiei, originar al ținutului Poltava, scrise în rusește abundă de expresii și motive folclorice maloruse. Cum poate fi împărțit acest patrimoniu între Rusia și Ucraina? Și la ce bun să o facem? Teritoriile din sud-vestul Imperiului Rus, Malorossia și Novorossia, Crimeea s-au dezvoltat ca o diversitate etnică și religioasă. Aici au trăit tătari din Crimeea, armeni, greci, evrei, karaimi, crimceni, bulgari, sîrbi, nemți și alte popoare. Cu toții și-au păstrat credința, tradițiile, obiceiurile. Nu voi idealiza nimic. Cunoaștem și circulara Valuev din anul1863, și actul Emsky din anul 1872, care limitau editarea și importul literaturii religioase și social-politice în limba ucraineană. Dar aici este important contextul istoric. Aceste decizii au fost luate pe fondalul evenimentelor dramatice din Polonia, a dorinței liderilor mișcării naționale poloneze să folosească „problema ucraineană” în interesele proprii. Voi mai spune că operele artistice, culegerile de versuri și proză ucrainene erau editate în continuare.
Faptele obiective vorbesc despre aceea că în Imperiul Rus avea loc procesul activ de dezvoltare a identității culturale a malorușilor în cadrul națiunii ruse mari, care unea velicorușii, malorușii și belarușii. Concomitent, în mediul elitelor poloneze și a unei părți din intelectualitatea malorusă apăreau și se consolidau închipuirile despre un popor ucrainean deosebit de cel rus. O bază istorică nu era și nu putea fi, de aceea concluziile erau bazate pe cele mai diverse născociri. Chiar și aceea, că ucrainenii în general nu se trag din slavi, sau, din contra, că adevărații slavi sunt ucrainenii , iar rușii – moscalii – nu.
Asemenea „ipoteze” au început să fie tot mai des utilizate în scopuri politice ca instrumente de rivalitate între statele europene. De la finele sec. XIX, autoritățile austro-ungare au preluat această temă – ca o contrabalansare mișcării naționale poloneze, dar și dispozițiilor rusofile din Galiția. În anii Primului război pentru apărarea patriei, Viena a contribuit la formarea așa numitei Legiuni a arcașilor ucraineni. Galițienii care simpatizau cu ortodoxia și cu Rusia erau supuși unor represiuni aspre, aruncați în lagărele de concentrare Talerhof și Terezin. Ulterior, evenimentele s-au soldat cu ruinarea imperiilor europene, cu un război civil acerb, extins peste tot spațiul enorm al fostului imperiu rus, cu intervenția străină.
După Revoluția din februarie, în martie 1917, la Kyiv a fost creată Rada Centrală, care pretindea la rolul autorității supreme. În noiembrie 1917, ea a declarat crearea Republicii Populare Ucrainene (RPU) în componența Rusiei. În decembrie 1917, reprezentanții RPU au sosit la Brest-Litovsk unde aveau loc negocierile Rusiei Sovietice cu Germania și aliații ei. În ședința din 10 ianuarie, 1918 șeful delegației ucrainene a dat citire notei privind independența Ucrainei. După care Rada Centrală a proclamat Ucraina independentă. Suveranitatea declarată n-a fost de lungă durată. În scurt timp delegația Radei a semnat un acord separat cu țările din blocul german. Germania și Austro-Ungaria, aflate în dificultate, aveau nevoie de pâinea și materia primă din Ucraina. Pentru a asigura livrările, ei au insistat pe trimiterea armatelor și a personalului lor tehnic în RPU. De facto, au folosit asta ca motiv pentru ocupație. Cei care au transmis azi Ucraina în administrare externă deplină ar trebui să-și amintească: atunci, în anul 1918, o asemenea decizie s-a dovedit a fi fatală pentru guvernarea de la Kyiv. Cu participarea directă a armatei de ocupație, Rada centrală a fost detronată și la putere a fost adus hatmanul P. Scoropadsky, care a proclamat în locul RPU Statul Ucrainean, aflat de fapt sub protectorat german.
În noiembrie 1918 – după evenimentele revoluționare din Germania și Austro-Ungaria – P. Scoropadsky, nefiind sprijinit de baionetele nemțești, a schimbat cursul și a declarat că „Ucraina va fi prima în problema formării Federației Ruse”. Dar în scurt timp regimul a fost schimbat din nou. A venit timpul așa numitei Directorii. În toamna lui 1918, naționaliștii ucraineni au proclamat Republica Populară Ucraineană de Vest (RPUV), iar în ianuarie 1919 unirea acesteia cu Republica Populară Ucraineană. În iulie 1919 unitățile ucrainene au fost zdrobite de armata poloneză, teritoriul fostei PRUV s-a pomenit în posesia Poloniei. În aprilie 1920 S. Petliura (unul dintre „eroii” impuși Ucrainei de azi) a semnat, în numele Directoriei RPU, niște convenții secrete, prin care – în schimbul sprijinului militar – a cedat Poloniei Galiția și Volinul de vest. În mai 1920 petliuriștii au intrat în Kyiv, odată cu unitățile armate poloneze. Dar nu pentru mult timp. Deja în noiembrie 1920, după armistițiul dintre Polonia și Rusia Sovietică, rămășițele armatei lui Petliura s-au predat acelorași polonezi.
Exemplul RPU ne arată instabilitatea diferitor formațiuni cvasi-statale care apăreau în spațiul fostului Imperiu Rus în timpul Războiului civil și al rebeliunilor. Naționaliștii doreau să construiască propriile state, liderii Mișcării Albe optau pentru Rusia integră. Nu-și închipuiau existența în afara Rusiei nici multe republici, fondate de adepții bolșevicilor. În același timp, din varii motive, conducătorii partidului bolșevic adesea îi expulzau dincolo de hotarele Rusiei Sovietice.
Astfel, la începutul anului 1918 a fost proclamată Republica sovietică Donetsk-Crivoi Rog, care a adresat Moscovei întrebarea privind intrarea ei în componența Rusiei Sovietice. A urmat un refuz. V. Lenin a avut întrevederi cu conducătorii acestei republici și îi convinge să acționeze în componența Ucrainei Sovietice. La 15 martie 1918, CC al PCR(b) a dispus direct să trimită la Congresul Ucrainean al Sovietelor delegați, inclusiv din bazinul Donetsk, și să creeze acolo „un guvern unic pentru toată Ucraina”. Ulterior, teritoriile Republicii sovietice Donetsk-Crivoi Rog au și stat la baza regiunii de Sud-Est a Ucrainei. Conform Tratatului de la Riga din anul 1921, între RSFSR, RSSU și Polonia, teritoriile din vestul fostului Imperiu Rus au trecut Poloniei. În perioada interbelică guvernul polonez a desfășurat o politică activă de strămutare, în dorința de a schimba componența etnică în „kresachurile estice” – așa erau numite în Polonia teritoriile actualei Ucraine Occidentale, Belarusului Occidental și o parte a Lituaniei. A fost efectuată o polonizare dură, cultura și tradițiile locale fiind suprimate. Ulterior, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, grupările radicale ale naționaliștilor ucraineni au folosit asta drept motiv de teroare nu numai față de populația poloneză, dar și față de cea rusă, evreiască.
În anul 1922, la formarea URSS, printre fondatorii căreia a fost și RSSU, în urma unor discuții acute a liderilor bolșevici, a fost realizat planul leninist de formare a statului unional ca federație a republicilor egale în drepturi. În textul Declarației de formare a Uniunii RSS, apoi și în Constituția URSS din anul 1924, a fost inclus dreptul republicilor de a ieși liber din Uniune. Astfel la temelia statalității noastre a fost pusă cea mai periculoasă „bombă cu efect întîrziat”. Și ea a explodat imediat după ce a dispărut mecanismul de siguranță – rolul conducător al PCUS, care în rezumat s-a destrămat din interior. A început „parada suveranităților”. La 8 decembrie 1991 a fost semnat așa zisul Acord de la Belovezhsk privind crearea Comunității Statelor Independente, în care se anunța că „Uniunea RSS ca subiect al dreptului internațional și realitate geopolitică își încetează existența”. Apropo, Ucraina nu a semnat și nu a ratificat Statutul CSI, adoptat încă în anul 1993.
În anii 20-30 ai secolului trecut bolșevicii promovau activ politica „înrădăcinării”, care în RSS Ucraineană se desfășura ca ucrainizare. Este simbolic faptul că în cadrul acestei politici cu acordul autorităților sovietice, în URSS a revenit și a fost ales membru al Academiei de științe fostul președinte al Radei Centrale M. Grușevschii, unul dintre ideologii naționalismului ucrainean, sprijinit altădată de Austro-Ungaria. „Înrădăcinarea”, desigur, a jucat un rol important în dezvoltarea și consolidarea culturii, limbii, identității ucrainene. În același timp, ca formă de combatere a așa numitului șovinism velicorus, ucrainizarea deseori era impusă celor care nu se considerau ucraineni. Anume politica națională sovietică a înlocuit marea națiune rusă, un trialism al poporului format din velicoruși, maloruși și belaruși și a consolidat la nivel de stat noțiunea de trei popoare slave distincte: rus, ucrainean și belarus.
În anul 1939 teritoriile acaparate anterior de Polonia au fost întoarse URSS. În mare parte, acestea au fost alipite la Ucraina. În anul 1940 în RSSU a intrat o parte din Basarabia ocupată de România, în anul 1918, și Bucovina de Nord. În anul 1948 insula Șerpilor din Marea Neagră. În anul 1954 în componența RSSU a fost transmisă regiunea Crimeea a RSFSR – cu încălcarea gravă a normelor legale în vigoare la acel moment. Voi vorbi aparte despre soarta Rusiei Subcarpatice, care după destrămarea Austro-Ungariei s-a pomenit în Cehoslovacia. În mare parte, populația locală consta din rusini. Despre aceasta acum nu se prea amintește, dar după ce armata sovietică a eliberat Transcarpatia, congresul populației ortodoxe din ținut a optat pentru includerea Rusiei Subcarpatice în RSFSR sau nemijlocit în URSS – drept republică ruso-carpatică separată. Dar opinia oamenilor a fost ignorată. Și în vara lui 1945 a fost făcut anunțul – cum scria ziarul «Правда» – despre actul istoric al reunirii Ucrainei Transcarpatice „cu patria ei dintotdeauna – Ucraina”.
Astfel, actuala Ucraină este în totalitate creația epocii sovietice. Noi știm și ținem minte că în mare parte ea a fost creată din contul Rusiei istorice. E destul să comparăm teritoriile care s-au reunit cu statul rus în sec. XVII cu cele care aparțineau Ucrainei la ieșirea RSSU din componența Uniunii Sovietice. Pentru bolșevici, poporul rus a fost un material inepuizabil pentru experimente sociale. Ei visau la o revoluție mondială, care va anula, în opinia lor, statele naționale. De aceea tăiau în mod arbitrar hotarele, împărțeau „cadouri” teritoriale generoase. În fine, nu mai contează ce anume urmăreau liderii bolșevici, care tăiau țara în bucăți. Putem discuta despre detalii, despre fondul și logica unor decizii. Este evident faptul că Rusia a fost, de facto, jefuită. În timp ce lucram asupra acestui articol, mă bazam nu pe careva arhive secrete, ci pe documente deschise, care conțin fapte binecunoscute. Conducătorii actualei Ucraine și patronii lor din afară preferă să nu amintească despre aceste lucruri. În schimb, cu orice ocazie, potrivit și nu prea, inclusiv peste hotare, se obișnuiește condamnarea „crimelor regimului sovietic”, la care sunt trecute chiar și evenimentele în care nici PCUS, nici URSS, nici Rusia de azi nu au avut vreo implicare. Asta în timp ce acțiunile bolșevicilor de a rupe de la Rusia teritoriile ei istorice nu se consideră acte criminale. Este clar de ce. Dacă asta a dus la slăbirea Rusiei, răuvoitorilor le convine. În URSS hotarele dintre republici, desigur, nu erau percepute ca frontier de stat, aveau un caracter convențional în cadrul unei singure țări care, cu toate atribuțiile unei federații, era maximal centralizată – datorită, repet, rolului conducător al PCUS. Însă în anul 1991 toate aceste teritorii, și în principal oamenii din partea locului s-au pomenit la un moment dat peste hotare. Și chiar au fost rupți de Patria lor istorică. Ce putem spune? Toate se schimbă. Inclusiv țările, societățile. Și, desigur, pe parcursul dezvoltării sale o parte a unui popor – în virtutea unor motive, circumstanțe istorice -, la un moment dat se poate percepe, conștientiza ca națiune aparte. Cum trebuie să abordăm acest fapt? Răspunsul poate fi doar unul: cu respect! Vreți să creați propriul stat? Poftim! Dar în ce condiții? Voi aminti aici aprecierea dată de unul dintre cei mai străluciți politicieni au noii Rusii, A. Sobceac, primul primar al Sankt-Petersburgului. Ca jurist de înaltă calificare, el considera că orice decizie trebuie să fie legitimă, de aceea în anul 1992 a opinat următoarele: republicile fondatoare ale Uniunii, după ce au anulat Acordul din anul 1922, trebuie să revină în hotarele în care au intrat în componența Uniunii. Toate celelalte achiziții teritoriale constituie obiectul unor discuții, negocieri, dat fiind că a fost anulată temelia. Adică, plecați cu ceea ce ați venit. E greu să combați această logică. Voi adăuga doar că bolșevicii au început re-croiala arbitrară a hotarelor înainte de crearea Uniunii și toate manipulările teritoriale le-au făcut voluntar, fără a ține cont de părerea oamenilor. Federația Rusă a recunoscut noile realități geopolitice. Și nu doar le-a recunoscut, a făcut multe pentru ca Ucraina să se afirme ca stat independent. În dificilii ani 90 și în noul mileniu, noi am acordat Ucrainei un sprijin consistent. Cei din Kyiv aplică propria „aritmetică politică”, însă în anii 1991 – 2013 numai grație prețurilor mici pentru gaze Ucraina a economisit în bugetul său peste 82 miliarde de dolari, dar azi „se agață” de cele 1,5 miliarde de dolari achitați de Rusia pentru tranzitarea gazelor noastre spre Europa. Asta în timp ce păstrarea relațiilor economice dintre țările noastre ar fi avut pentru Ucraina un efect economic pozitiv de zeci de miliarde de dolari.
Decenii în șir Ucraina și Rusia s-au dezvoltat ca un sistem economic unic. Cooperarea profundă pe care am avut-o noi acum 30 de ani azi ar putea fi invidiată de țările UE. Noi suntem parteneri economici firești, care se completează reciproc. O asemenea relație poate consolida avantajele competitive, spori potențialul ambelor țări. Ucraina a avut unul semnificativ, care includea o infrastructură puternică, sistemul de transportare a gazelor, industrii avansate de construcții navale, aviatice, rachetare, școli științifice, de proiectare, inginerești de talie mondială. Cu o asemenea moștenire, liderii Ucrainei care au declarat independența au promis că economia ucraineană va deveni una dintre cele mai mari, iar nivelul de trai al oamenilor unul dintre cele mai înalte în Europa. Azi giganții industriali cu tehnologii avansate, care altădată erau mândria Ucrainei și a întregii țări, stau pe o coastă. În ultimul deceniu industria constructoare de mașini a căzut cu 42%. Scara dezindustrializării și a degradării economiei ne-o arată un astfel de indicator ca producerea energiei electrice, care în 30 de ani practic s-a înjumătățit în Ucraina. Conform datelor FMI, în anul 2019, înainte de epidemia coronavirusului, nivelul PIB-ului pe cap de locuitor a constituit în Ucraina mai puțin de 4 mii de dolari. Este un indice inferior Republicii Albania, Republicii Moldova și nerecunoscutei Kosovo. Azi Ucraina este cea mai săracă țară din Europa. Cine este de vină? Să fie poporul Ucrainei? Sigur că nu. Anume autoritățile Ucrainei au irosit, au risipit realizările multor generații. Cunoaștem hărnicia și talentul poporului Ucrainei. El știe să persevereze în obținerea succeselor, a rezultatelor performante. Aceste calități, la fel ca și deschiderea, optimismul firesc, ospitalitatea nu au dispărut. Ca și sentimentele milioanelor de oameni, care au față de Rusia o atitudine bună, iubitoare, la fel cu a noastră față de Ucraina. Înainte de anul 2014 mii de acorduri, proiecte comune lucrau pentru dezvoltarea economiilor noastre, a relațiilor economice și culturale, pentru consolidarea securității, soluționarea problemelor ecologice comune. Erau de un real folos pentru oameni și în Rusia, și în Ucraina. Anume asta era important, în opinia noastră. Și de aceea interacționam productiv cu toți, subliniez, cu toți conducătorii Ucrainei. Chiar și după evenimentele de pomină din Kyiv, în anul 2014, am cerut guvernului rus să propună variante de contacte între ministerele și departamentele de profil în vederea păstrării și menținerii relațiilor economice. Însă dorință reciprocă cum nu a fost, așa și nu mai este. Totuși, Rusia, în continuare, face parte din trei cei mai importanți parteneri comerciali ai Ucrainei, iar sute de mii de ucraineni vin la noi să muncească și găsesc aici sprijin și bunăvoință. Iată ce „țară-agresor”. După destrămarea URSS, și în Rusia, și în Ucraina multă lume credea sincer că relațiile noastre culturale, spirituale, economice se vor păstra, ca și comunitatea poporului, care întotdeauna s-a perceput ca fiind unic. Însă evenimentele – la început încet, apoi tot mai rapid – s-au dezvoltat în altă direcție. În esență, elitele ucrainene au decis să bazeze independența propriei țări pe negarea trecutului ei, ce-i drept cu excepția chestiunii privind hotarele. Au început să mitologizeze și să rescrie istoria, să scoată din ea tot ce ne unește, să vorbească despre perioada aflării Ucrainei în componența Imperiului Rus și a URSS ca despre un regim de ocupație. Tragedia noastră comună a colectivizării, a foametei de la începutul anilor 30, au început să o prezinte ca pe un genocid al poporului ucrainean. Deschis și foarte obraznic își declarau ambițiile radicalii și neonaziștii. Îi tolerau și autoritățile oficiale, și oligarhii locali care, jefuind poporul Ucrainei, își țin prada în băncile occidentale și sunt gata să renunța la propria mamă pentru a-și păstra capitalul. Trebuie să mai adăugăm aici și slăbiciunea cronică a instituțiilor statului, starea de ostatic voluntar al unei voințe geopolitice străine. Voi aminti că demult, înainte de anul 2014, SUA și țările UE împingeau insistent Ucraina spre restricționarea, limitarea cooperării economice cu Rusia. Noi – ca cel mai mare partener comercial-economic al Ucrainei – propuneam să discutăm problemele apărute în formatul Rusia – Ucraina – UE. Dar de fiecare dată ni se spunea că Rusia nu are treabă cu asta, că le privește doar pe Ucraina și UE. De facto, țările occidentale au respins numeroasele propuneri de dialog ale Rusiei. Pas cu pas, Ucraina era atrasă într-un joc geopolitic periculos, scopul căruia este transformarea Ucrainei într-o barieră între Europa și Rusia, într-un cap de pod contra Rusiei. Inevitabil, a sosit timpul ca conceptul „Ucraina nu este Rusia” să nu mai convină. A fost nevoie de „anti-Rusia”, dar noi nu vom accepta aceasta niciodată. Comanditarii acestui proiect au luat ca bază vechile practici ale ideologilor polono-austrieci privind crearea „Rusiei anti-Moscova”. Nu trebuie să mințim că asta se face în interesul poporului ucrainean. Reci Pospolitaia nu a avut niciodată nevoie de cultura ucraineană, nemaivorbind de autonomia cazacilor. Austro-Ungaria a exploatat nemilos teritoriile rusești, care au devenit cele mai sărace. Naziștii, deserviți de colaboraționiștii ieșiți din OUN-UPA, aveau nevoie nu de Ucraina, dar de spațiu vital și de robi pentru boierii arieni. Și în februarie 2014 nu interesele poporului ucrainean au prevalat. Nemulțumirea îndreptățită a oamenilor, provocată de problemele social-economice acute, greșelile, acțiunile inconsecvente ale autorităților de atunci, au fost folosite în mod cinic. Țările occidentale s-au implicat direct în treburile interne ale Ucrainei, au sprijinit lovitura de stat. În frunte au stat grupările naționaliste radicale. Lozincile, ideologia, rusofobia lor agresivă a început să determine în mare măsură politica de stat a Ucrainei. Era atacat tot ce ne unea și ne apropie și acum. Prima – limba rusă. Voi aminti, că noile autorități „de maidan” din start au încercat să anuleze legea privind politica lingvistică a statului. A urmat legea privind „curățarea puterii”, legea educației, care practic a eliminat limba rusă din procesul de studii. În luna mai a anului curent actualul președinte a propus Radei proiectul de lege privind „popoarele băștinașe”. Acest statut este recunoscut numai pentru minoritățile etnice care nu au propria formațiune statală dincolo de hotarele Ucrainei. Legea a fost adoptată. Au fost aruncate noi semințe de discordie. Și toate acestea într-o țară – cum am mai spus -, foarte complicată ca componență teritorială, națională și ca istorie a formării sale. Cineva poate argumenta: dacă vorbiți despre o mare națiune unică, un trialism al poporului, ce importanță are cum se identifică oamenii – ruși, ucraineni sau belaruși. Accept în totalitate acest argument. Mai ales că determinarea naționalității – în special în familiile mixte -, este dreptul fiecărui om liber în alegerea sa. Dar în Ucraina astăzi e cu totul altă situație, dat fiind că este vorba despre schimbarea forțată a identității. Și cel mai respingător este faptul, că rușilor din Ucraina nu doar li se impune refuzul rădăcinilor, la generații de strămoși, ei mai trebuie să creadă că Rusia le este dușman. Nu voi exagera dacă spun că urmările acestui curs spre asimilarea forțată, spre formarea statului ucrainean pur din punct de vedere etnic, dispus agresiv față de Rusia, pot fi comparate cu folosirea contra noastră a armelor de distrugere în masă . În urma acestei rupturi grosolane, artificiale între ruși și ucraineni, cumulativ poporul rus se poate reduce cu sute de mii, sau chiar cu milioane. Au lovit și în unitatea noastră spirituală. Ca pe timpurile Marelui Cnezat Lituanian, au pornit o sciziune bisericească. Fără a-și ascunde scopurile politice, autoritățile laice s-au implicat în viața bisericească și au provocat scindare, acapararea bisericilor, maltratarea preoților și a călugărilor. Nici autonomia vastă a Bisericii Ortodoxe Ucrainene cu păstrarea unității spirituale cu Patriarhia de la Moscova nu le mai convine categoric. Acest simbol vizibil, secular de rudenie cu noi, ei vor să-l distrugă cu orice preț. Cred că e firesc și faptul că reprezentanții Ucrainei de fiecare dată votează contra rezoluției Adunării generale ONU care condamnă eroizarea nazismului. Cu protecția autorităților publice au loc marșuri, procesiuni cu torțe în cinstea criminalilor de război neexterminați din formațiunile SS. În rang de eroi naționali apar Mazepa, care i-a trădat pe toți, fără excepție, Petliura, care a plătit cu teritoriile ucrainene pentru patronajul polonez, Bandera, care a colaborat cu naziștii. Se face totul pentru a șterge din memoria generațiilor tinere numele adevăraților patrioți și învingători, cu care întotdeauna s-a mândrit Ucraina. Pentru ucrainenii care au luptat în Armata Roșie, în detașamentele de partizani, Marele război pentru apărarea Patriei a fost anume pentru apărarea Patriei, deoarece ei își apărau casa, Patria lor mare, comună. Mai bine de două mii dintre eu au devenit Eroi ai Uniunii Sovietice. Printre aceștia legendarul aviator Ivan Nichitovici Cojedub, neînfricata lunetistă Liudmila Mihailovna Pavlicenco, care a apărat Odessa și Sevastopolul, viteazul comandant al detașamentului de partizani Sidor Artemievici Covpac. Această generație neclintită a luptat, și-a dat viața pentru viitorul nostru, pentru noi. Să le uităm eroismul înseamnă să-i trădăm pe buneii, mamele și tații noștri.
Proiectul „anti-Rusia” a fost respins de milioane de locuitori ai Ucrainei. Cei din Crimeea și Sevastopol și-au făcut alegerea istorică. Iar oamenii din Sud-Est au încercat să-și apere pașnic poziția. Însă, cu toții, inclusiv copiii, au fost considerați separatiști și teroriști. Erau amenințați cu curățări etnice și folosirea forței armate. Și locuitorii din Donetsk, Lugansk s-au înarmat pentru a-și apăra casa, limba, viața. Oare au avut eu o altă alegere – după pogromurile rostogolite prin orașele Ucrainei, după tragedia și grozăvia din 2 mai 2014, în Odessa, unde neonaziștii ucraineni au ars oamenii de vii, au organizat un nou Hatîni? Aceeași răfuială urmașii lui Bandera intenționează să o facă în Crimeea, Sevastopol, Donetsk și Lugansk. Ei nu renunță la aceste planuri. Își așteaptă ceasul. Dar nu-l vor apuca. Lovitura de stat, acțiunile autorităților ucrainene care au urmat, au provocat în mod iminent confruntare și război civil. Potrivit Înaltului comisar ONU pentru drepturile omului, numărul total al victimelor conflictului din Donbass a depășit cifra de 13 mii de persoane. Printre ele copii, oameni în etate. Pierderi groaznice, ireparabile. Rusia a făcut totul pentru a opri războiul fratricid. Au fost încheiate acordurile de la Minsk, în vederea reglementării pașnice a conflictului din Donbass. Am certitudinea că ele și acum nu au alternativă. Nimeni nu și-a revocat semnăturile nici de sub „Complexul de măsuri” din Minsk, nici sub declarațiile respective ale liderilor țărilor din „formatul Normandia”. Nimeni nu a inițiat revizuirea Rezoluției Consiliului de securitate ONU din 17 februarie, 2015. În timpul negocierilor oficiale, mai ales după ce au fost „puși la punct” de către partenerii occidentali, reprezentanții Ucrainei își declară periodic „deplina fidelitate” față de acordurile de la Minsk, în fapt însă se conduc după poziția „inaccesibilității” lor. Nu intenționează să discute serios nici statutul special al Donbassului, nici garanțiile pentru locuitorii lui. Preferă să exploateze imaginea de „victimă a agresiunii externe” și să comercializeze rusofobia. Organizează la Donbass provocări sângeroase. Adică, prin orice metode atrag atenția patronilor externi. Cum se vede, și eu mă conving de aceasta tot mai mult: Kyiv nu are nevoie de Donbass. De ce? Pentru că locuitorii acestor regiuni niciodată nu vor accepta ordinea care se încearcă a le fi impusă prin forță, blocadă, amenințări. Și pentru că totalurile Minsk-1 și Minsk-2, care oferă o șansă reală de reintegrare teritorială pașnică a Ucrainei prin înțelegere directă cu RPD și RPL cu medierea Rusiei, Germaniei și Franței, contravine întregii logici a proiectului „anti-Rusia”. Iar el se poate menține doar prin cultivarea permanentă a imaginii dușmanului intern și extern. Voi mai adăuga: cu protectoratul și sub controlul puterilor occidentale. Ceea ce are loc, de fapt, înainte de toate, este crearea atmosferei de groază în societatea ucraineană, retorica agresivă, tolerarea neonaziștilor, militarizarea țării. În plus, nu doar dependența totală, dar administrarea externă directă, inclusiv supravegherea autorităților ucrainene, a serviciilor speciale și a forțelor armate de către consilierii externi, „valorificarea” militară a teritoriului Ucrainei, desfășurarea infrastructurii NATO. Nu degeaba scandaloasa lege privind „popoarele băștinașe” a fost adoptată sub acoperirea exercițiilor ample NATO în Ucraina. Sub aceeași acoperire are loc și înghițirea rămășițelor economiei ucrainene, exploatarea resurselor naturale ale țării. Nu e departe comercializarea terenurilor agricole și este evident cine le va cumpăra. Da, periodic Ucraina beneficiază de mijloace financiare, credite, dar cu anumite condiții, în interesul, cu preferințe și înlesniri pentru companiile occidentale. Apropo, cine va rambursa aceste datorii? Probabil, se presupune că o va face nu actuala generație de ucraineni, dar copiii, nepoții și strănepoții lor. Autorii occidentali ai proiectului „anti-Rusia” ajustează în așa fel sistemul politic ucrainean, încât să se schimbe președinții, deputații, miniștrii, dar să fie neschimbată orientarea spre separare de Rusia, spre dușmănie cu ea. Lozinca preelectorală principală a actualului președinte a fost obținerea păcii. Cu ea a ajuns el la putere. Promisiunile s-au dovedit a fi mincinoase. Nu s-a schimbat nimic. În unele privințe, situația din Ucraina în jurul Donbass-ului chiar a degradat. În proiectul „anti-Rusia” nu există loc pentru Ucraina suverană, nici pentru forțele politice care încearcă să-i apere independența reală. Celor care vorbesc despre împăcare în societatea ucraineană, despre dialog, despre căutarea ieșirii din impasul creat, li se aplică eticheta de agenți „pro-ruși”. Repet, în Ucraina pentru mulți oameni proiectul „anti-Rusia” este inacceptabil. Pentru milioane de oameni. Dar nu li se permite să ridice capul. Le-a fost practic luată posibilitatea de a-și apăra punctul de vedere. Sunt intimidați, impinși să activeze în ilegalitate. Pentru convingeri, pentru vorba spusă, pentru exprimarea deschisă a propriei poziții poți fi nu doar urmărit, dar și ucis. Ucigașii, de regulă, scapă de pedeapsă. Un patriot „corect” al Ucrainei acum este declarat doar cel care urăște Rusia. Mai mult, înțelegem că se propune ca de acum încolo întreaga statalitate ucraineană să fie construită în exclusivitate pe această idee. Ura și furia – istoria mondială a demonstrat asta în mod repetat -, este o temelie foarte nesigură pentru suveranitate, plină de riscuri serioase și urmări grave. Înțelegem toate tertipurile proiectului „anti-Rusia”. Și nu vom admite niciodată ca teritoriile noastre istorice și oamenii noștri apropiați, care locuiesc acolo, să fie folosiți împotriva Rusiei. Iar celor care vor încerca să o facă, vreau să le spun că în acest fel ei își vor distruge țara. Autoritățile de azi ale Ucrainei fac trimitere la experiența occidentală, o privesc ca pe un exemplu demn de urmat. Dar priviți cum trăiesc alături Austria și Germania, SUA și Canada. Apropiate ca componență etnică, cultură, vorbind de facto aceeași limbă, ele sunt, în continuare, state suverane, cu interesele proprii, cu politică externă proprie. Asta nu este o piedică în calea integrării lor sau a relațiilor de aliați. Ele au frontiere foarte convenționale, transparente. Și cetățenii, care trec aceste frontiere, se simt ca acasă. Creează familii, studiază, muncesc, dezvoltă afaceri. Apropo, la fel ca și milioane de originari din Ucraina, care trăiesc acum în Rusia. Pentru noi oameni apropiați, rude.
Rusia este deschisă dialogului cu Ucraina și este gata să discute cele mai complicate probleme. Dar pentru noi este important să înțelegem că partenerul apără propriile interese naționale, și nu servește celor străine, nu este o unealtă folosită de cineva pentru a lupta cu noi. Noi avem o atitudine respectuoasă față de limba și tradițiile ucrainene. Față de dorința ucrainenilor de a-și vedea țara liberă, sigură, prosperă. Am certitudinea că adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă numai în parteneriat cu Rusia. Relațiile noastre spirituale, omenești, civilizaționale s-au format de veacuri, provin din aceleași izvoare, s-au călit în aceleași încercări, realizări și victorii. Rudenia noastră se transmite din generație în generație. Ea este în inimile, în memoria oamenilor care trăiesc în Rusia și Ucraina de azi, în legăturile de sânge care unesc milioane de familii ale noastre. Împreună, noi mereu vom fi mult mai puternici și mai fericiți. Pentru că doar formăm același popor. Acum cineva percepe aceste cuvinte cu ostilitate. Ele pot fi tălmăcite în tot felul. Dar multă lume mă va auzi. Și eu voi spune un singur lucru: Rusia niciodată nu a fost și nu va fi „anti-Ucraina”. Dar cum va fi Ucraina, să decidă cetățenii ei.
