„N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”

0

Eginald Schlattner – Preot si scriitor sas din Roşia, Sibiu:

„Când în pădurile și mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte și se rosteau rugăciuni latineşti. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, Romania, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german.

În septembrie 1944, fiecare copil de saș s-a dus la şcoala lui germană, unde se predau două ore de limba română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a”.

Cu aceste cuvinte și-a întâmpinat preotul și scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în biserica din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seamă sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult în străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania și Elveţia, dar și din Spania și Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din România.

După marea plecare a saşilor din anii 1990-1991, el a continuat să-și îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristețea de a sluji zilnic în Biserica evanghelică din Roşia (Rothberg) „doar pentru Dumnezeu și pentru mine, de unul singur, și mulţi îngeri”. Din cei cinci saşi care mai vieţuiesc în comună, doar preotul și câteodată preoteasa mai trec pragul sfântului lăcaş.

Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are în jurul ei livezi de meri și pâlcuri de stejari și de brazi, înălţându-se către cer în mijlocul satului. Străjuită de tei seculari, casa parohială este, la rândul ei, un monument: ea „împarte” veacurile în două – la sud, „aripa tânără” de la 1762, iar la nord, zidăria de la 1550. Aici și-a găsit familia Schlattner (al cărei arbore genealogic coboară, cu documente, până la 1467) loc de vieţuire și de slujire pe altarul credinţei, spaţiu de tihnă și de creaţie literară.

Când se retrage să-și scrie cărţile, şapte uşi îl despart pe romancierul-preot de lume; şapte uşi ca tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.

„N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre Romania, că nu te crede nimeni”

– Se spune că vorbele cu care l-aţi întâmpinat pe ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară asupra delegaţiei germane. În fapt, ce mesaj le-aţi transmis înalţilor oaspeţi?

– Am dorit să le demonstrez că românii sunt europeni prin vocaţie si ţinută, că această țară vine din istorie cu „acquis”-ul comunitar însuşit, pe care-l și depăşeşte la capitolul toleranță față de minorităţi. Zic: „Herr Bundesminister, la vârsta de zece ani, eu nu vorbeam româneşte. Tata îmi atârnase o tăbliţă de gât pe care scria: ‘Acest băiat se numeşte Eginald Norbert Schlattner și nu ştie româneşte. Dacă se pierde, vă rog să-l predaţi pe strada Eminescu 5, contra recompensă’”. Și am spus: „Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat că tata a plătit pentru mine, când am fost adus acasă de un român cumsecade, numai de două ori suma plătită pentru câinele nostru, Litvinov, când și el se rătăcise. Mă aşteptam să plătească măcar de cinci ori mai mult…”.

În această metaforă anecdotică este ceva care defineşte spiritul tolerant al României ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizaţiei româneşti. Mă doare inima când observ că, în străinătate, România este percepută numai prin stradă, și anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoţii de stradă… E mult prea puţin!

S-a ajuns la aberaţii de genul celor întâmplate la Lisabona, unde am ţinut o conferinţă de presă despre România, organizată de Ambasada Austriei. S-a apropiat un ataşat de presă oarecare și mi-a şoptit: ‘N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”. Dar eu vorbesc! Odată, în Polonia, la o conferinţă internaţională, am luat cuvântul în încheiere și am spus: ‘În mod regretabil, de patru zile vorbiţi despre identitatea Europei, și două lucruri nu le-am auzit – cuvântul Dumnezeu și cuvântul România!””.

– La Academia Evanghelică din Sibiu se vorbeşte că, printre altele, i-aţi ţinut ministrului federal o adevărată disertaţie despre învăţământul multicultural din România. Este adevărat?

– I-am prezentat, spre exemplu, situaţia abecedarelor. Zic: „Herr Bundesminister, mesajul României către Europa Unită este următorul – la noi în țară, abecedarul se tipăreşte în peste zece limbi!”. Și fiindcă ştiu că unui german trebuie să-i traduci în sistemul lui de concepţie ceea ce înseamnă acest enunţ, am fost și mai explicit: „Asta înseamnă că la noi în țară există tot atâtea sisteme şcolare în care limba de predare nu este cea românească, ci limba maternă a copilului. În Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic în Europa!”. Fiindcă am presupus că nici acuma nu îşi poate imagina ce înseamnă cele zece sisteme şcolare, cu limba de predare neromânească, i-am spus: „Dacă dumneavoastră doriţi ca pe cele doua fete ale dumneavoastră să le trimiteţi în Germania la o şcoală cu limba de predare turcă, la 2-3 milioane de turci, nu puteţi. Dar trimiteţi-le aici, la Constanţa sau la Babadag, unde există numai câteva mii de turci, și acolo poate să termine liceul și să dea și bacalaureatul în limba turcă”. Și, deoarece nici acuma încă nu eram sigur dacă putea să-și imagineze, i-am spus următorul lucru: „Herr Bundesminister, dacă întrebaţi aici, la Sibiu, o copiliţă de etnie română (că romanii au descoperit acuma şcolile germane), dacă o întrebaţi, zic, pe Rodica Popescu: drăguţă, în ce clasa eşti? În clasa a IV-a. Unde? La Liceul Brukenthal. Și ce limbă străină înveţi? Răspunde: limba română… Asta este, domnule ministru, România europeană. Nici măcar austriecii, care până în 1918 au gestionat 13 naţiuni, nici ei încă nu reuşesc să aprecieze corect mesajul românesc către Europa multiculturală”.

„Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european”

– Prin succesul cărţilor dumneavoastră sunteţi un cetăţean român gata integrat în Comunitatea Europeană. Din perspectiva mult mai largă pe care o aveţi, ce calităţi ale poporului nostru credeţi că vor influența pozitiv familia europeană în care ne pregătim să intrăm?

– Dimensiunea bizantină. Sunt convins că o țară atât de ortodoxă cum e România va completa în mod fericit viaţa spirituală a Europei Occidentale. Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european. Când domnul Andrei Pleșu a spus că în fiecare român există un european care trebuie doar descoperit, mă întreb ce a dorit să spună. Suspiciunea mea este că românii, când zic „european”, se gândesc la stilul de viaţă materială și mentală din Europa de Vest, prelungit până în America. Mulţi dintre ei cred că trebuie să adoptăm și să imităm acest stil, această formă de viaţă, această mentalitate care este în mod derivat tributară creştinismului catolic și protestant. De aceea, când citesc că Andrei Pleșu a descoperit că în fiecare român zace un european, sper că n-a avut în minte modelul antropologic vestic; sper că are și el această viziune autentică a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a convieţuit cu românii, ştiu că religiozitatea mistică a românilor a creat o relaţie specială cu Dumnezeu și care are toate şansele, sper din inimă, să revigoreze creştinismul apusean.

– Grecia ortodoxă este membră a UE de peste un deceniu. De ce n-a reuşit să influenţeze Apusul catolic și protestant?

– Pentru că Grecia, aşa cred, nu e prezentă prin religia ortodoxă, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu merge să asiste la o slujbă ortodoxă, ci să-și rupă pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: România, alături de Bulgaria mai mică, va duce în Vest și acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual și spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe cărţi în care a încercat să definească această punte între creştinismul occidental și cel răsăritean, găsind că rugăciunea este cea care transcende graniţele dintre Est și Vest.

„Sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi să fie tijele florilor din piaţă”

– În marşul forţat al României către Europa unită, s-ar părea că ţăranii vor avea cel mai mult de îndurat. Locuiţi între ţărani, le ascultaţi spovedania pe româneşte, le daţi sfaturi creştineşti. Ce le spuneţi despre UE?

– Despre ţărani pot să spun numai ceea ce sper. Sunt și eu îngrozit de aceste cerceluşe din urechile vacilor; sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi să fie tijele florilor din piaţă, după soi și după culoare – ceva de neconceput. Sper că românul nostru se va sustrage unor reglementări și unor regularizări absurde. Sper că, totuşi, va rămâne atmosfera aceasta a satelor noastre care, din ţinut în ţinut, oglindeşte ceva din prezența lui Dumnezeu hic et nunc (aici și acum – n.) și îşi va păstra individualitatea ei scoasă din timp. Am observat că, și după ce a dispărut partidul care tot timpul bătea ţăranii la cap ce și cum să facă, pământurile tot se lucrează. Deşi tinerii fii și fiice de ţărani care frecventează şcolile din Sibiu vin acasă moderni, cu bluginşi, cu muzica asta infernală din combine etc., în timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicuţele la câmp, la săpat și recoltat. Sper că această atmosferă va rămâne, iar prezența lor în sat va dăinui. Să nu uităm că la noi lumea mai face petreceri de mare sărbătoare, se mai căsătoreşte cu alai pe uliţa satului, se mai adună la parastase, iar familia mai este adăpost și refugiu, nu este atomizată ca în Apus.

– Credeţi că satul va putea rămâne sat, iar ţăranul, ţăran?

– Satul va rămâne matca spiritualităţii româneşti ortodoxe – care va fi o completare salutară la spiritualitatea occidentală. Cei care vin din Vest, și vin tot mai mulţi investitori și turişti, descoperă viaţa de la țară și rămân uluiţi că mai există aşa ceva pe lume. În Occident, visele lui Stalin și ale lui Ceauşescu de a reduce diferenţa dintre oraş și sat, sunt deja o realitate… Și atunci, vin germanii, austriecii și alţii, și ce zic ei: „Ce vedem noi aici, în România? Vedem un băiat calare pe un cal care galopează prin mijlocul satului… Vedem două fete care merg pe drum, una cu mâna trecută peste umărul celeilalte… Vedem doi băieţi care se joacă de-a calul și vizitiul, folosind drept hățuri o sfoară… Vedem că te duci pe uliţă și eşti deja în mijlocul vieţii…”. Ceea ce eu completez: nu mă poate trimite soţia în vecini după lapte, că, până când viu înapoi, s-a acrit; trebuie să stau de vorbă, să povestesc cu fiecare sătean, chiar dacă l-am văzut numai ieri. Aici totul devine eveniment: dispariţia liliacului alb, trilul ciocârliei care urcă la cer, orăcăitul broaştelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care trebuie să sapi o groapă ca pentru împăratul. După mine, viaţa firească este numai la țara, unde și ploaia îmi este apropiată.

– Credeţi că această viziune plină de mister cotidian asupra vieţii îi va preface, îi va schimba și pe fraţii noştri europeni din Vest?

– Nu ştiu în ce măsură toate acestea vor avea o înrâurire asupra stilului lor de viaţă, a spiritului de a concepe lumea și cerul, dar ştiu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat în care vieţuiesc, de perceperea vieţii numai prin televizor. Sunt convins că această inerţie pozitivă a unor forme de viaţă rurală din România, tradiţiile satelor româneşti, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale în aşa fel încât unul de acolo să nu mai fugă până în India sau până în Nepal în căutarea sacralităţii, găsind-o la noi. Faptul că sacralitatea pătrunde zilnic în profan în satele din România va fi, cred, perceput și de fraţii noştri din Vest. Este tragic că saşii au părăsit această țară și au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte între cele două lumi adiacente. Cred că noi, saşii, puteam trăi pe aceste plaiuri încă 900 de ani: cu români, unguri, sârbi, evrei și ceilalţi. Nimeni nu ne-a alungat din țară!

– Vă rog să-mi permiteţi o ultimă întrebare: de ce n-aţi plecat, totuşi, în Germania, părinte Schlattner?

– De data aceasta un răspuns scurt și concis: pentru că ţin la această ţară şi ştiu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaşte Dumnezeu după nume!

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.