Ziua în care cei 150 de soldați ai căpitanului Grigore Ignat și-au dat viața pentru România Mare

CUTREMURĂTOR

Povestea cutremurătoare a maiorului Ignat, cel care a murit cu mitraliera în mână oprind, aproape de unul singur, ofensiva germană, în Primul Război Mondial

Pe data de 6 August 1917, cei 150 de soldați ai capitanului Grigore Ignat și-au dat viața pentru România Mare.

După victoria repurtată de generalul Averescu pe frontul de la Mărăști, feldmareșalul von Mackensen şi-a îndreptat eforturile spre zona Mărăşeşti, unde Șeful Statului Major român era generalul Constantin Prezan și spre Oituz.

Ordinele erau clare „Nici un pas înapoi! Nemţii nu trebuie să câştige teren!”. Generalul Eremia Grigorescu care, în 1916, la Oituz, lansase deviza „Pe aici nu se trece!”, a lansat, la Mărășești o variantă a acelei devize „Nici pe aici nu se trece!”.

În ziua de 5 august compania căpitanului Grigore Ignat a ajuns în zona Mărăşeşti. La vest de Mărăşeşti, în apropiere de pădurea Răzoare, Mackensen îşi concentrase toate eforturile pentru a străpunge apărarea românească. După o zi şi o noapte în care artileria grea inamică mătura poziţiile româneşti, nemţii reuşiseră să formeze o breşă de aproximativ un kilometru în apărarea româneasca. Pe dealul din apropierea pădurii Răzoare, o mână de soldaţi din regimentul 51 infanterie, fără ofiţeri, încerca din răsputeri să facă faţă viguroaselor presiuni germane. Curierul generalului Prezan s-a prezentat în faţa căpitanului Ignat:

– Să trăiţi! Sunteţi chemat de urgenţă la Comandament!

Generalul Prezan era îngrijorat. Se temea că nemţii ar putea sparge rezistenţa românescă si atunci.. totul era pierdut, așa că s-a purtat următoarea discuție:

– Ignate, pe dealul de lângă pădure se dau lupte grele. Inamicul presează zona. Pe deal sunt doar câţiva oameni, fără ofiţeri în scurt timp apărarea va fi străpunsă. Rezervele încă nu au sosit! Iei câţiva oameni şi te duci în sprijinul lor. Inamicul nu trebuie să treacă de voi cu niciun preţ.

– Am înţeles domnule general ! Nemţii nu vor putea trece decât peste trupurile noastre! Fiţi încredinţat că, atata timp cât vom putea ține degetele pe tragaci, duşmanul nu ne va călca tranşeea! Căpitanul Ignat a ieșit și s-a dus direct la oamenii lui.

– Sergent! Eşti om cu experienţă, ai fost la Flămânda, alege cei mai buni oameni! Treabă grea!

S-au adunat 150 de soldaţi din cadrul regimentului, cei mai destoinici şi 5 mitraliere. O apucară spre deal. În următoarele 15 minute au intrat în foc, căci inamicul îşi prelungise tirul artileriei pentru a „curaţa” cât mai bine locul şi victoria să fie uşoară. De o zi şi o noapte bombardamentul artileriei continua necruţător. Înainteau mai mult de-a buşilea încercând să se ferească de schije și de pământul împrăştiat de obuze. În sfârşit, Ignat și oamenii lui au ajuns pe coama dealului, în momentul oportun. Tirul artileriei inamice încetase. Asta înseamna că urmează un atac în forţă cu infanteria. Valurile atacatorilor se revărsau deja spre tranșeele româneşti. Ignat a ordonat scurt: „Foc de voie”. Mitralierele au început a ţese o pânză de foc. Puştile trăgeau nemilos. Primele valuri inamice au fost secerate.

Mackensen voia neaparat o victorie așa că trimitea noi şi noi valuri de oameni la moarte. Riposta lui Ignat a descumpănit armata germană. Încleştarea era dură, pământul ardea, iar din pădurea din vecinătate rămase doar amintirea… nişte cioturi fumegânde de arbori.

Vâzand că nu-i chip să pătrundă mai departe, inamicul și-a concentrat focul asupra militarilor lui Ignat. Foc ucigător cu tot armamentul din dotare.

Oamenii erau covârşiti, dar nu dădeau înapoi. Trăgeau continuu, cu disperare, în faţa unui inamic superior atât tehnic, cât și numeric. După tirul artileriei urmă un nou atac asupra poziţiilor lui Ignat. Mitralierele își faceau datoria. Ridicau munţi de cadavre în jurul șanţurilor româneşti. Grenadele sfărtecau trupurile atacatorilor. Oameni lui Ignat erau extenuaţi.

– Trageţi băieți! Nu-i lăsaţi să se apropie! Mai mulţi servanţi au căzut sub focul inamic, dar căpitanul a ordonat: – Morţii în poziţie de tragere! Executarea!

Alerga de la o mitralieră la alta. Trăgea necontenit. Știa un singur lucru: Inamicul nu trebuie să câștige teren! Cu niciun preţ! Ţevile mitralierelor erau roşii. Grenadele erau pe terminate. Un nou atac la baionetă din partea duşmanului.

Morţii din tranşeea românească erau încleştaţi cu degetele pe trăgacele mitralierelor și ele continuau să cânte serenada morţii. Scuipau foc, mânuite de oameni neînsufleţiţi şi… ţineau inamicul în loc. Sufletele servanţilor se încăpăţânau să nu părăsească câmpul de luptă.

Luptau şi morţi ridicând noi şi noi munţi de cadavre! Un glonţ l-a rănit grav şi pe capitanul Ignat, care, singur, încă încerca din răsputeri să facă faţă imanicului ale cărui resurse păreau a nu se mai termina. A murit cu degetul strâns pe tragaci, iar mitraliera şi-a continuat cântecul morţii până la ultimul cartuş.

Sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă era stupefiat: – Ce oameni! Dumnezeule! Tragem în ei de o zi întreagă şi nu se mişcă de pe poziţie!

Rezervele româneşti ajunse în zona Mărăşeşti așteptau ordinul de luptă.

Generalul Prezan îşi chemă curierul: – Te duci la Ignat şi-i spui să se retragă! Ordin! Curierul a plecat și a ajuns în tranșeea românescă.

– Nu trageţi, fraţilor! Sunt ofiţer român!

Tăcerea morţii era înstăpânită peste tot. Niciun răspuns. Curierul șopti pentru sine după ce trecu pe lângă un grup de soldaţi inerţi: „ aştia-s morți!”. Un nod i se puse în gât şi începu să alerge prin tranşee:„ Şi aștia-s morţi! Toţi sunt morţi!”. Se repezi la Ignat; când îl atinse, ultima rafală de gloanţe se slobozi. Parcă spunea: „Pricepeţi! Nu puteţi trece pe aici”. Scurtei rafale nemţii i-au răspuns cu foc intens. Curierul adăpostindu-se din calea gloanţelor și a exploziilor, înecându-se de plâns ajunse la Comandamentul de operațiuni. Printre lacrimi, raportă: – Domnule general, toţi, toţi sunt morţi, cu toţii!

– Bine, zise Prezan, dar acolo încă e luptă… A luat binoclul să privească. Cu ochiul liber se vedeau luminile exploziilor. Apoi zise, aproape convins: – Acolo e luptă încă… – Nu, domnule general, acolo sunt 150 de oameni morți… asta sunt…! 150 de oameni morți în câteva ceasuri… Morţi cu toţii! – îi strigă curierul. Generalul era consternat.

A doua zi resturile martirilor din Tranșeea Morţii au fost găsite de rezervele care reușiseră să blocheze atacurile nemţilor pe direcţia Mărăşeşti. Căpitanul Ignat a fost decorat cu ordinul «Mihai Viteazu» post mortem şi slăvit în înaltul ordin de zi „pentru vitejia şi avântul cu care a luptat cu compania de mitraliere în lupta de la Mărăşeşti Răzoare, la 6 august 1917, unde, aflându-se cu compania sa la centrul Diviziei 13, pe unde trupele germane au reuşit să facă o breșă, a rămas neclintit pe poziţie, secerând valurile duşmane până la respingerea completă, după care a fost găsit mort, cu eroica sa companie, aproape acoperit de trupurile inamicilor”.

Mulți ca Ignat și oamenii lui, neștiuți de nimeni, se află la temelia neamului nostru!