„Biserica este maica spirituală a neamului românesc.”
Mihai Eminescu
Iniţiativa proclamării de Biserica Ortodoxă Română a anului 2022 ca An omagial al rugăciunii în viața creștinului și al sfinților isihaști are menirea să aducă în centrul societăţii contribuţia acesteia la formarea conştiinţei naţionale şi la întregirea neamului, întrucât întotdeauna această instituție a reprezentat pentru români factorul esenţial care a ţinut laolaltă neamul, indiferent de cauzele care i-au zădărnicit unitatea istorică. Se dovedește încă o dată că Biserica nu poate fi decuplată de la promovarea valorilor identităţii, culturii, credinţei, folclorului, și limbii, într-o vreme de criză economică, socială, sanitară, dar mai ales morală, când lumea se schimbă, nu neapărat în bine.
Pornind de la aceste succinte considerații ne oprim asupra unor aspecte ale vieții spirituale în târgul Vaslui la cumpăna dintre secolele XIX–XX. Numele orașului Vaslui este controversat. Filologul Alexandru Philippide este de părere că originea urbei este cumană și are înțelesul de zonă deluroasă înaltă. Alți istorici precum C. C. Giurescu și Victor Spinei consideră că o parte din orașele Moldovei ca Suceava, Bârlad, Târgu Trotuș, Vaslui etc. au luat numele apei pe care s-au format, fenomen toponimic specific românesc.
Orașul are o vechime considerabilă, fiind târg încă din secolul XIV, menționat în documentele externe din 1375, iar în cele interne la 31 martie 1423, din vremea domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432).
Prima atestare documentară sigură este din 1 septembrie 1435, când orașul devine reședință domnească. În anii 1435-1442, în timpul lui Ștefan al II-lea, unul din fiii lui Alexandru cel Bun, orașul Vaslui devine capitala Țării de Jos și era în centrul Moldovei medievale. Atunci se construiește și o curte domnească. Importanța târgului crește considerabil în vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504), când voievodul acordă mari privilegii locuitorilor, reconstruiește Curtea Domnească și zidește în 1490 o frumoasă biserică în amintirea victoriei de la Podul Înalt, în stil moldovenesc. După moartea marelui domnitor, orașul intră într-o lungă perioadă de declin, fiind distrus în mare parte de invaziile străine.
Urbea cunoaște o înviorare în timpul regimului regulamentar, când Vasluiul obține titlul de oraș. La 1 decembrie 1841 se înființează prima școală publică de Elena Șubin, sora domnitorului Grigore Alexandru Ghica, care a stăpânit moșia târgului până în 1883. În timpul domniei lui Cuza, târgoveții vasluieni erau împroprietăriți cu pământ și acum se pun bazele unei administrații moderne, orașul devenind comună urbană, având în frunte un primar și un consiliu local. Vasluienii participă la Războiul de Independență din anii 1877-1878 în batalionul 2 Vaslui din Regimentul 13 Dorobanți, acoperându-se de glorie la Plevna, fiind decorat cu distincția «Steaua României». Dintre eroii vasluieni amintim pe sergentul Constantin Țurcanu, simbol al orașului.
În secolul al XIX-lea, denumit şi veacul modernităţii, locuitorii târgului Vaslui se adaptează treptat noilor transformări social-economice şi poltice ale vremii. Ei aparţineau în mare parte celor două confesiuni religioase importante din oraş: cultul ortodox şi cultul mozaic.
Viaţa spirituală a populaţiei româneşti era complexă, existând multă vreme doar două biserici ortodoxe, cea de-a treia, construindu-se abia la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Primul lăcaş ortodox datează din prima jumătate a secolului al XV-lea. Pe locul actualei biserici cu hramul «Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul», a fost o alta mai veche, din timpul lui Alexandru cel Bun, unde, probabil, au fost înmormântaţi marii boieri moldoveni: Isaiia vornicul, Negrilă paharnicul şi Alexa stolnicul, executaţi de Ştefan cel Mare, la 16 ianuarie 1471, după ce complotaseră, se pare, împotriva voievodului. Mormântul dezvelit în cursul lucrărilor de restaurare din 1923, aparţinea unuia dintre aceşti mari boieri moldoveni din divanul ţării, vornicul Isaiia, fiind rudă domnească, ceea ce îndreptăţeşte înhumarea în haine bogate, conform rangului.
Pe vechiul lăcaş a fost construită o nouă biserică de către voievodul Ştefan cel Mare în 1490, ca jertfă adusă lui Dumnezeu pentru strălucita victorie de la Vaslui asupra turcilor din 10 ianuarie 1475, denumită de Nicolae Iorga „Termopilele româneşti”. De atunci se păstrează pisania cu inscripţia: „Io Ştefan Voievod cu mila lui Dumnezeu, Domnitor al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, zidit-am acest lăcaş cu hramul Tăierea cinstitului cap al Sfântului şi slăvitului prooroc, înainte botezător Ioan. Începută în anul 6998 (1490) luna aprilie 27 şi săvârşită în acelaşi an, septembrie 20”. Construirea bisericii din piatră şi cărămidă în cadrul Curţilor Domneşti de la Vaslui trebuie pusă în legătură cu începutul înălţarii a numeroase lăcaşuri de cult în Moldova, inaugurându-se seria bisericilor de oraş cum au fost numite de specialişti.
Biserica «Sfântul Ioan» cuprinde următoarele elemente arhitectonice: pronaos supralărgit, împingerea spre exterior a pereţilor laterali, îndepărtarea celor două contraforturi care încadrau spre apus absidele laterale, decoraţiunea exterioară prin folosirea cărămizilor şi a discurilor ornamentale smălţuite cu motive geometrice şi figurative în relief. Era construită în plan triconc cu: pronaos (tinda), naos (nava centrală) şi altarul. În timpul lui Ştefan cel Mare, se pare că biserica avea şi o turlă.
În secolul al XIX-lea, asupra bisericii se fac mai multe reparaţii, în special după marile cutremure. În anul 1802, are loc un puternic seism, iar lăcaşul de cult se crapă de sus până jos. Mai târziu, în 1818, turla se dărâmă complet şi s-a simţit nevoia refacerii aproape totală a bisericii. În anul 1820, are loc prima refacere a bisericii din acest secol. Acum se construieşte lângă peretele de apus, turnul clopotniţă. Această refacere este susţinută financiar de Maria Cantacuzino. Ea urmărea prin această investiţie, să-şi asigure proprietatea deplină asupra edificiului eclesiastic, înlăturând dreptul orăşenilor vasluieni de a se considera stăpâni răzeşi ai ctitoriei ştefaniene.
La 10 februarie 1886, are loc un nou cutremur de pământ, care duce la crăparea turnului refăcut la 1820. În anul 1889, încep lucrările de reparaţie a bisericii de primărie, care obține un ajutor financiar de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Constructorul a fost italianul Giovani Costaldo. Lucrările se încheie în 1890, iar la 14 octombrie 1890 are loc resfinţirea ctitoriei ştefaniene. Acum se reface pictura în interior şi se realizează un cafas din fier. Pictura aparţine lui G. Ioanid, un discipol al lui Gheorghe Tattarescu. Ea se realizează într-un stil renascentist, în tehnica uleiului, pe suport de gled, preparat special. În interior, în pronaos, sunt lucrate în imitaţie de mozaic, portretele lui Bogdan al III-lea cel Orb şi Ştefan cel Mare.
Prof. dr. Nicolae Ionescu
Citește și:
Viaţa spirituală în oraşul Vaslui până la Marea Unire din 1918 (II)
În 1894, pe cheltuiala Episcopului Huşilor, Preasfințitul Silvestru Bălănescu, se realizează poleirea catapetesmei formată din 40 de icoane pictate în ulei. În interiorul bisericii se află, probabil, tot din acest an, o icoană din secolul al XIX-lea de Nicolae Grigorescu care îl înfăţişează pe Iisus Hristos pe drumul Golgotei. Tot la 1894, acelaşi episcop sprijină financiar realizarea iconostasului Maicii Domnului (Citește mai departe…)
