Eu
sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un
rob răzleţ scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu
sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o
stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara
mea.
Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii
de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor
orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără
glas,
Şi dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai
rămas.
Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul
meu din deal,
Sunt ţipătul muiat în sânge
Al văduvelor
din Ardeal.
Sunt solul dragostei şi-al urii,
Un visător
de biruinţi,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept
moştenire din părinţi.
Eu m-am desprins dintre
morminte,
Din cripte umede şi reci,
De
unde-aducerile-aminte
Ţin straje unui gând de veci.
Şi
cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în fraţi,
V-am
plâns la fiecare poartă
Durerea morţilor uitaţi.
Azi
simt cum noaptea se coboară
Pe dimineaţa mea de ieri,
Cum
cântul meu se înfăşoară
În giulgiul veşnicei tăceri…
Şi
printre voi îmi duc povara
Stropit de râs şi de noroi,
Căci
vai de cine-şi pierde ţara
Ca să şi-o ceară de la voi…
