S-au adunat necazuri mari pe ţară
şi păsările negre se rotesc
de parc-ar aştepta-o să şi moară
şi să se stingă neamul românesc.
Cu inima în tâmplă stau de veghe
şi n-am cui spune presimţirea mea
că dacă va pieri iubirea veche
iubirea nouă nu va rezista.
Acum, ca-n magica fatalitate,
ce ne-a-nsoţit nimicitor mereu,
nu ştiu de ce ni se întâmplă toate
şi, Doamne, apără poporul meu.
N-avem nevoie de vărsări de sânge
pentru-a redeveni aceiaşi fraţi,
nu mai au lacrimi mamele spre-a plânge
mormintele copiilor plecaţi.
Din una-n alta şi din toate-n una,
periculos şi cinic circuit,
şi suntem mai pândiţi ca totdeauna
şi limba-n gură ni s-a veştejit.
Nevoile ne trag de steag spre bernă,
cei laşi aţâţă focuri în popor,
dar România s-a născut eternă
şi singură, şi ţinta tuturor.
Şi trebuie o radicalizare
şi trebuie un nou, cinstit impuls,
pentru-a reface România Mare
şi-a pune-n umăr iarăşi braţul smuls.
Dar cel mai mult aici, la noi acasă,
ne trebuie concordia de fond,
să nu cădem în planetara plasă
a transformării patriei în front.
Nu ne iubeşte nimeni decât cerul,
avem duşmani ce ne-ar zvârli la câini,
ca-n Mioriţa, noi suntem oierul
aflat sub ruga propriilor mâini.
S-au adunat necazuri mari pe ţară,
dobânzile fărădelegii cresc;
vegheaţi ca ţara noastră să nu moară,
să nu se stingă neamul românesc.
