În urmă cu exact 60 de ani, la 28 octombrie 1962, Criza rachetelor din Cuba a fost rezolvată cu succes, ilustrând un lanț al evenimentelor legate de desfășurarea rachetelor nucleare americane în apropierea granițelor URSS și respectiv a rachetelor sovietice în Cuba.
Astfel, în noaptea de 28 octombrie 1962, ora Coastei de Est a SUA, ambasadorul sovietic Anatoli Dobrinin a sosit în clădirea Departamentului de Justiție al SUA. El a fost chemat să vorbească cu procurorul general Robert Kennedy, fratele mai mic al președintelui SUA, John F. Kennedy. Dobrinin și-a amintit mai târziu că în biroul lui Kennedy Jr. era mizerie, pe canapea zăceau o haină de ploaie alături de niște hârtii împrăștiate și resturi de mâncare. Era clar că-și petrecuse noaptea la birou. Robert nu a fost doar fratele președintelui, ci și cel mai apropiat prieten, coleg și consilier al acestuia.
În zilele crizei rachetelor din Caraibe, Kennedy Sr. s-a asigurat că nimeni din administrație nu putea fi de încredere, mai ales vicepreședintele Nixon și Secretarul Apărării McNamara. Prin urmare, principalele canale ale diplomației secrete au fost mai întâi John Scali, un jurnalist apropiat fraților Kennedy, aflat în legătură cu rezidentul KGB la Washington, Alexander Feklisov, care lucra pe post de consilier la ambasada, sub numele de „Fomin”, și apoi însuși Robert Kennedy.
Anterior, Feklisov îi spusese lui Scali la restaurantul «Occidental» că lumea se îndrepta spre abis din cauza Statelor Unite, care desfășuraseră pentru prima dată rachete Jupiter în Turcia și în Italia, fiind apoi pe cale să invadeze Cuba. Feklisov, care era un personaj extrem de abil, i-a declarat lui Scali că, în cazul unei invazii americane a Insulei Libertății, URSS va răspunde simetric în altă parte a globului. Feklisov nu juca absolut deloc la cacealma, explicându-i americanului că Moscova se vedea nevoită să dea foc planetei, începând cu Germania de Vest. Dar, în principiu, a adăugat Feklisov, situația ar fi trebuit totuși rezolvată prin diplomație.
Există mai multe versiuni ale acestei conversații, „versiunea lui Feklisov”, „versiunea lui Scali” și câteva zeci de interpretări ale acestora. Oricum, comunicarea dintre Feklisov și Scali a fost departe de a fi prietenoasă. La primele întâlniri, Scali, care, ca jurnalist, avea mâinile și limba dezlegate, l-a numit pe Hrușciov „idiot nebun”, în vreme ce Feklisov nu a avut astfel de posibilități semantice în dialogul său. Dar până pe 20 octombrie, situația ajunsese într-adevăr la limită. Scali a încetat să mai înjure și, după ce l-a ascultat pe Feklisov, a mers la Casa Albă. Câteva ore mai târziu, l-a sunat pe Feklisov la același restaurant «Occidental» transmițându-i poziția lui Kennedy, care era pregătit să ofere garanții de neagresiune împotriva Cubei în cazul în care URSS își retrăgea rachetele de pe insulă.
Criza din Caraibe s-a succedat în două etape: prezența rachetelor americane în Turcia și Italia a stat la baza izbucnirii ei, iar Cuba și evenimentele din jur reprezentau răspunsul la agresiunea Washingtonului. Retragerea rachetelor sovietice din Cuba însemna retragerea rachetelor americane din Europa. Dar, la apogeul momentului critic, trebuia să se elimine pericolul primar, adică SUA să abandoneze blocada Cubei și planurile de invazie.
Feklisov în memoriile sale, «Confesiunea unui cercetaș», scria că a raportat despre propunerea americană ambasadorului Dobrinin, care ar fi studiat timp de trei ore textul raportului lui Feklisov, apoi a afirmat că nu va semna telegrama cifrată, întrucât nu avea autoritatea să facă acest lucru. „Surprins de nehotărârea ambasadorului”, își amintește Feklisov, „am semnat chiar eu telegrama și i-am predat-o criptografului pentru a o trimite șefului meu din KGB”.
Este de remarcat faptul că Dobrinin, după ce s-a întors de la întâlnirea cu Robert Kennedy, din clădirea Departamentului de Justiție al SUA, la Ambasada Rusă, nu a pregătit o telegramă, ci a sunat pur și simplu la Moscova, deoarece liderul Casei Albe solicitase răspuns din partea Rusiei în aceeași zi, iar transferul telegramei cifrate la secretariatul Ministerului Afacerilor Externe (în cadrul căruia ar fi fost și decodată), apoi trecerea ei în continuare la secretariatul lui Hrușciov ar fi durat prea mult timp.
Hrușciov a adunat prezidiul Comitetului Central. În mijlocul discuțiilor asupra situației, un adjutant a intrat în sală și a telefonat consilierului de politică externă al lui Hrușciov, Oleg Troianovski, viitor ambasador în diverse țări și reprezentant permanent la ONU. Dobrinin i-a povestit lui Troianovski conținutul conversației sale din timpul nopții cu Robert Kennedy, insistând că era nevoie de un răspuns în acea zi, în vreme ce consilierul șefului statului rus își nota ideile principale ale conversației pe care le-a și citit, de altfel, în sala de ședințe.
Hrușciov a chemat imediat stenograful și a început să dicteze acordul URSS, alături de două scrisori personale către John F. Kennedy. Întrucât a fost dificil să i se transmită toate acestea președintelui american la timp, s-a luat o decizie neașteptată: răspunsul lui Hrușciov a fost citit la orele 16.00 la radioul sovietic, dar ceva mai devreme, ministrul Apărării Malinovski l-a sunat pe generalul Issa Pliev în Cuba, interzicându-i acestuia folosirea apărării aeriene împotriva aeronavelor americane și ordonându-i demontarea lansatoarelor de rachete sovietice.
De-a lungul timpului, toată această poveste a fost acoperită de o mulțime de detalii înduioșătoare, cum ar fi un lift defect în clădirea Companiei de Radio și Televiziune de Stat de pe Tretiakovskaia, din cauza căruia difuzarea discursului lui Hrușciov aproape că nu s-a mai produs.
Apropo, „criza euro-rachetelor” de la începutul anilor 1980, inclusiv evenimentele din 1983, au fost mult mai grave decât criza din Caraibe, dar au rămas în afara sferei publice, pentru că erau mai puțin răsunătoare.
În opinia mea, unul dintre factorii remarcabili în ajungerea la un compromis a fost însăși existența posibilității acestui compromis.
Prezența rachetelor sovietice în Cuba poate fi considerată, în retrospectivă, drept „voluntariat” (criza din Caraibe a fost pusă pe seama lui Hrușciov de către grupul Brejnev), dar dacă nu ar fi fost ele, americanii și le-ar fi lăsat pe ale lor la Erzurum. Dar retragerea rachetelor a creat un nou precedent, care este în concordanță cu prezentul: europenii s-au îndoit pentru prima dată de fiabilitatea „umbrelei nucleare americane”.
La început, turcii au devenit nervoși, iar poziția independentă a Ankarei într-o serie de probleme de politică externă s-a născut tocmai în zilele crizei din Caraibe. În mod similar, în 1983, cancelarul german Helmut Schmidt (deținător al Crucii de Fier naziste și vechi ministru al apărării) a fost îngrozit de imaginea a ceea ce avea să rămână din țara sa ca urmare a loviturilor nucleare, începând să sublinieze și să susțină necesitatea dezarmării. Inclusiv Honecker a fost solidar cu el în această problemă.
Dar chiar și în acest caz, Uniunea Sovietică a avut cu ce să se… joace: primele divizii de rachete Pioneer, îndreptate împotriva celor americane Pershing, erau situate în Belarus. Așa s-a născut legea nespusă a contramăsurilor nucleare: pentru a se ajunge la un compromis este necesar să existe oportunități de a demonstra forța. În cele din urmă, „înșelăciunea” trebuie să fie susținută de ceva mai puternic decât al adversarilor, iar canalele de comunicare vor fi întotdeauna găsite.
