Deșert e tot ce vede semețul ochi supt soare
Și nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgește ființa muritoare
Din oara când se naște și până la mormânt!
Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:
„Mă duc cu bucurie, c-am fost și-s fericit”?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte
La altul în natură cu greu a mai zâmbit;
Și iată că el singur a scris cu-amărăciune,
Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
„Nimic supt cer statornic, ci tot deșărtăciune,
Deplină fericire supt soare n-am aflat!”
Un tată se silește s-adune-averi în lume
Încungiură oceanuri cu mii nefericiri,
Când fiu-i se răsfață văzând că are sume
Ce pot să corespundă la oarbele-i simțiri!
Un jude calcă legea, cu scop să mulțămească
Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
În urmă dă prinoase, cu scop să amuțească
Simțirea conștiinței ce-l mustră ne-ncetat.
Un trântor suge mierea ce crudele albine,
Zburând în armonie mai multe zeci de mii,
Adună dimineața, în oarele senine,
Când soarele străluce pe verzile câmpii.
Fățarnicul să-nchină cu buzele pătate,
Iar inima-i vicleană gonește mijiociri
Să guste-n răsfățare-și ce altor nu-s iertate,
Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.
În gura-i pângărită de false jurăminte,
Bucată neiertată de lege n-a întrat,
Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,
Ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.
Deșert e dar ce vede semețul ochi sub soare,
Și nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgește ființa muritoare
Din oara când se naște și până la mormânt!
1845
