În asfinţiturile cu zarea împâclită, când s-a oprit şi fiorul vântului în iarba înspicată, în marea tăcere religioasă a înnoptării, deodată porneşte de undeva trista cântare.
Nu vezi omul. Îi auzi numai glasul.
(…) Cuvintele nu portă pecetea nici unui poet cunoscut. Dar psalmodia se înnalţă atât de dureros, ca un oftat al pământului şi ca un suspin venit de departe, de dincolo de veac.
Da. Sunt triste cântecele noastre, fiindcă amară a fost viaţa acestui norod de la începutul începuturilor. Neam născut din topirea a două suflete într-un singur trup, din amestecul sângelui latin cu vechiul sânge getic, destinul nostru istoric a fost, vreme de două milenii, aspru. În calea puhoaielor năvălitoare, eram zidul de care se sfărmau triburile nomade, purcese din stepele Asiei să treacă pruncii prin tăiş de sabie şi aşezările omeneşti prin pârjol. O cultură asemănătoare apusului n-am avut când să înfiripăm.
(…) Popor de plugari, de păstori şi de ostaşi, lăsam să treacă veacurile peste noi, îndârjindu-ne să ne apărăm pământul, credinţa şi graiul. Țara era bogată, noi rămâneam săraci. Poporul era ager la minte, noi rămâneam în urmă cu învăţătura timpurilor, fiindcă în toată istoria românilor, nu există douăzeci de ani plini, de linişte şi de odihnă. Am luptat pentru dreptate, iar toate neamurile vecine au făcut tovărășie să ne fure dreptatea. Am luptat pentru libertate, iar istoria trecutului nostru e îndelung lanț de robii. Am luptat pentru pământ iar rodul pământului a fost întotdeauna al altora.
Cum putea fi oare doina acestui popor, altfel decât tristă?
Fără prieteni, aruncaţi în mijlocul noroadelor vrăjmaşe, vândut şi trădat, înşelat şi asuprit, românul nu-şi mai putea încredinţă sufletul decât vântului, păsărilor, frunzelor, codrului, izvoarelor, râurilor.
(…) Frate despărţit de frate prin zid nepătruns de hotar, ne rugam vântului şi păsărilor cereşti să poarte solie de la unul Ia altul. Și într-adevăr solia străbăteă findcă sufletul nostru a rămas unul şi singur, fiindcă nici un popor n-a păstrat mai trează conştiinţa naţională şi mai pură unitatea de limbă, împotriva tuturor protivniciilor.
E bine să cunoaştem fiecare suferinţă şi fiecare luptă a trecutului, ca să cimentăm mai trainic indestructibila unitate a viitorului.
Cezar Petrescu, «Cartea Robiilor», în «Cartea Unirii» (1918-1928), Editura Luceafărul, 1929, pp. 23-24
