„Rusia, această bătrână țară tirană, încearcă să distrugă democrația impertinentă a Ucrainei. O victorie ucraineană ar confirma principiul guvernării libere, integrarea în Europa și bunăvoința oamenilor de a face față provocărilor globale. Prin contrast, o victorie a Rusiei ar spori politica de genocid din Ucraina, ar înrobi europenii, ar face imposibilă lupta împotriva amenințărilor climatice, ar întări fasciștii, tiranii și nihiliștii care văd politica ca pe un spectacol menit să distragă oamenii de la distrugerea lumii. Acest război determină principiile care vor prevala în secolul al XXI-lea, politicile de masacre în masă sau politicile de apărare a demnității umane. Viitorul democrației este în joc”.
Acesta este în esență modul în care Timothy Snyder, unul dintre cei mai proeminenți reprezentanți academici ai establishmentului occidental, descrie mizele războiului din Ucraina în numărul din septembrie al revistei americane «Foreign Affairs». Apărarea „valorilor europene” împotriva barbariei, a democrației împotriva dictaturii, a virtuților eroice împotriva crimelor de război, acesta este discursul pe care îl servim zi de zi de la liderii occidentali și mass-media începând cu 24 februarie 2022, pe un ton și cu unanimitate care nu primesc niciun răspuns.
Este adevărat că această viziune corespunde realității și că acest război corespunde unei lupte a binelui împotriva răului? Și care sunt aceste valori faimoase pe care le auzim mereu și mereu, dar pe care nu le definim și, mai presus de toate, ne supunem testului propriului nostru comportament? Care este însemnătatea unei „valori” devenite inutilizabile pentru că a fost alterată sau a fost devalorizată de atitudini chiar mai criminale decât cele reproșate adversarului? Aceste întrebări nu sunt triviale pentru că, văzută din restul lumii, Europa arată că nu a reușit să împărtășească modelul său intern – cooperarea între națiunile membre pe o bază egalitară și cu respect reciproc – cu celelalte națiuni ale lumii și își pierde onoarea și creditul față de ele.
Este necesară o analiză a situației actuale
Prima observație problematică este valoarea fondatoare a Europei din 1945, valoarea care a fost menținută timp de șapte decenii pentru a justifica crearea și succesul Uniunii Europene, pacea între națiuni, dar a dispărut complet din discursurile oficiale și mass-media din aprilie 2022.
Desigur, pacea suferise deja un regres serios în anii 1990, în timpul războiului din Iugoslavia, când recunoașterea prematură a independenței Sloveniei și Croației de către Germania a înrăutățit situația și, în 1999, liderii germani au născocit falsul plan «Horseshoe» și a pus în scenă masacrul de la Raçak, despre care se presupune că ar fi fost declanșat de sârbi pentru a lichida kosovarii și astfel a justifica bombardarea unui stat european timp de 78 de zile, zecile de decese și daunele de miliarde de dolari.
Acest ideal de pace a fost, de asemenea, subminat de transformarea treptată a NATO într-o alianță din ce în ce mai agresivă după dispariția Uniunii Sovietice, după cum reiese din atacurile asupra Serbiei, deja menționate, Irak, Libia, Siria și Afganistan, cel mai adesea comise cu încălcarea dreptului internațional. Ca să nu mai vorbim de bombardamentul continuu al populației civile din Gaza sau de deportarea locuitorilor Insulelor Chagos de către britanici pentru a înființa o bază militară (Diego Garcia), recent condamnată de Curtea Internațională de Justiție.
În ciuda acestor încălcări, pacea, cel puțin în mod oficial, a rămas o bază de acțiune și o pretinsă „valoare” a Europei și a Occidentului. În numele menținerii păcii, președintele Sarkozy s-a grăbit la Moscova în vara anului 2008 pentru a se întâlni cu președintele Putin după războiul eșuat din Georgia declanșat de Saakașvili.
În numele păcii, Europa, Franța și Germania au condus, au negociat și au garantat în continuare acordurile de la Minsk care au urmat răsturnării guvernului ucrainean și revoltei provinciilor estice ale Ucrainei după revoltele din februarie 2014 și anexării Crimeei la Rusia. Am sperat chiar că pacea va fi posibilă între Ucraina și Rusia la sfârșitul lunii martie 2022, până când mediatizarea situației din Boutcha și vizita lui Boris Johnson la începutul lunii aprilie 2022 au pus capăt oricărei speranțe de negocieri din partea vestică.
De atunci, pacea a dispărut de la orizontul european. Mai mult, miniștrii și mass-media, în frunte cu președintele Comisiei Europene, cer în mod constant mai mult război, mai multe livrări de arme, mai multe sancțiuni, mai mult sprijin financiar, mai multă austeritate energetică, stigmatizarea și punerea etichetei de trădători celor câteva voci care îndrăznesc să facă apel la dezescaladare și diplomație. Acest decalaj între valorile proclamate și comportamentul real subminează întregul discurs occidental asupra valorilor.
În aceeași ordine de idei, cum să interpretăm discursul liderilor europeni și al mass-mediei, care nu au cuvinte suficient de dure pentru a critica naționalismul Serbiei, Rusiei, Ungariei, Turciei, Chinei (vis-à-vis de Taiwan), șovinismul așa-numitelor partide „de extremă dreapta” în Franța, Italia, Țările de Jos, Austria și în alte părți, precum și separatismul Catalanilor, republicilor Donbass și al Crimeei, care au toate precauțiile posibile pentru secesiunea Kosovo, independența Taiwanului, ocuparea Golanului și colonizarea Cisiordaniei, dar care nu sunt recunoscute de dreptul internațional, și pentru lupta virtuoasă a batalioanelor ultranaționaliste ucrainene, dar condamnată de ONU în cadrul rezoluțiilor împotriva nazismului? Cum putem lăuda naționalismul unora, oferindu-le arme, sprijin financiar și recunoaștere politică, condamnând în același timp naționalismul altora, care, spre deosebire de primii, nu au început încă niciun război?
A doua valoare apărată de Occident este democrația. În ceea ce privește pacea, ne-am dori să aplaudăm. Dar dacă privim cu atenție, avem îndoieli. Cum putem justifica sprijinul necondiționat pentru Ucraina, sub pretextul democrației, când aceeași țară a interzis toate partidele de opoziție (în martie anul trecut), a închis toate canalele de știri neguvernamentale (în 2021 și 2022), a interzis limbile minoritare (și chiar majoritatea, deoarece limba rusă este vorbită de două treimi din populație), zeci de jurnaliști, adversari politici și chiar negociatori uciși de serviciile sale de securitate au permis dezvoltarea corupției agresive (poziția a 122-a în clasamentul corupției globale), au vândut 17 milioane de hectare de teren agricol bun către trei multinaționale americane, în ciuda opoziției populare, a înrolat forțat populația masculină în armata sa, a executat prizonieri de război, și-a folosit propria populație civilă ca scut uman (vezi raportul Amnesty), și-a umplut armata și administrația cu simpatizanți neo-naziști notorii (pentru a menționa doar câteva fapte importante care au fost confirmate și recunoscute de mass-media dominantă)? Este acesta cu adevărat modelul democrației pe care vrem să-l apărăm?
Și cum rămâne cu apetitul nostru pentru democrație atunci când ne grăbim la Baku pentru a flata dinastia Aliev care continuă să atace Armenia, în Arabia Saudită pentru a-l câștiga prințul MBS care a poruncit tăierea în bucăți a jurnalistul Kashoggi, în Camerun pentru a ne împrieteni cu președintele Biya, care a fost la putere timp de 40 de ani, cu unicul scop de a obține puțin petrol sau gaze? Toate acestea pentru a-l boicota pe Vladimir Putin, care a fost președinte timp de 18 de ani și care este gata să ne livreze gaze și petrol mai puțin poluante mai ieftin?
În mod similar, nu avem suficiente cuvinte dure pentru a denunța interferența Rusiei în afacerile țărilor democratice, așa cum s-a întâmplat în timpul întregului mandat al lui Donald Trump și în timpul alegerilor din Franța din 2017. Dar care este răspunsul atunci când doi procurori speciali americani (Robert Mueller și John Durham) stabilesc contrariul? Nimic! Dimpotrivă, susținem cu entuziasm intervenția noastră în funcționarea politică a țărilor terțe, așa cum a fost cazul în Venezuela în 2019, cu sprijinul autoproclamatului președinte Juan Guaido, cu lovitura de stat împotriva președintelui bolivian Evo Morales și cu toate revoluțiile colorate menite să răstoarne guvernele legitime, cum ar fi cel din februarie 2014 în Ucraina.
Jurnalistul și regizorul australian John Pilger spune că, în timpul celor optzeci și trei de ani de viață ai săi, guvernul SUA a reușit sau a încercat să răstoarne cincizeci de guverne străine, majoritatea democratice, care au intervenit în alegerile din alte treizeci de țări. Că a purtat război sau a aruncat bombe și asupra a treizeci de țări, majoritatea sărace și lipsite de apărare, a luptat împotriva mișcărilor de eliberare din 20 de țări și a încercat să-i asasineze pe liderii a aproximativ 50 de națiuni, toate cu prețul unor carnaje, masacre și distrugeri de nedescris. Un exemplu de democrație și respect pentru oameni!
Și, în cele din urmă, cum rămâne cu funcționarea noastră democratică atunci când susținem un război fără consultarea cetățenilor, când adoptăm neutralitatea fără dezbatere, așa cum este cazul în Elveția, atunci când ne angajăm în beligeranță împotriva opiniilor oamenilor? Amintim în acest sens sondajul efectuat în Germania și publicat pe 30 august de revista «Stern»: 77% dintre germani sunt în favoarea negocierilor de pace în Ucraina (față de 17% care cred că nu ar trebui făcut nimic), 87% cred că ar trebui să negociem cu Putin (față de 11%), 62% că nu ar trebui să livrăm arme Ucrainei (față de 32%). Un altul a avut rezultate similare în Austria. Acestea sunt opinii populare pe care nu le vom asculta.
A treia categorie de valori pe care trebuie să le apărăm în Ucraina este reprezentată de drepturile omului. Ideologii occidentali susțin că Rusia a comis o crimă de agresiune, cea mai gravă dintre toate crimele potrivit Tribunalului de la Nürnberg, prin lansarea „operațiunii speciale” împotriva Ucrainei. Este posibil. Dar rușii, într-o manieră similară acuzațiilor occidentale despre uigurii din China, spun că au răspuns doar la crima de „genocid” comisă de forțele ucrainene din 2014 în Donbass, cu prețul a 14.000 de decese atestate de ONU. Același lucru este valabil și pentru încălcarea dreptului umanitar, luarea de ostatici civili, executarea de prizonieri. Potrivit estimărilor din august, ONU a estimat numărul victimelor civile din februarie la aproximativ 5.587 de morți și 7.890 de răniți. Aceasta înseamnă 6.000 de civili morți și 8.000 răniți, dar suntem departe de un masacru pe scară largă și de sutele de mii de civili uciși de trupele NATO și armatele pro-occidentale din Irak, Afganistan sau Yemen.
Crime împotriva crimelor, acuzații împotriva acuzațiilor, nu am ajuns prea departe dacă ne uităm la lucruri într-o perspectivă holistică. Și, în orice caz, dacă cineva este cinstit și dacă cineva dorește să judece presupusul agresor pentru crimele sale, ar trebui să înceapă mai întâi cu el însuși.
În mod similar, Occidentului și Europei, în special, îi place să se stabilească ca un model de libertate de exprimare, în comparație cu o Rusie care îi disprețuiește fără rușine. Dar cum putem explica faptul că mass-media noastră aservită calcă în picioare toate criteriile de informații obiective prin faptul că ia partea Ucrainei, fără a asculta cealaltă parte? „Audi alteram partem” spun manuale de jurnalism. Miercuri dimineață, trei experți au dezbătut în ziarul de dimineață despre cultura Franței, toți anti-ruși viscerali, în frunte cu Edwy Plenel. Unde este pluralismul presei și diversitatea de opinii? Și de ce a fost interzisă cu totul presa rusă «RT» și „«Sputnik» din UE? Nu este acesta un atac grosolan asupra libertății de exprimare, chiar și atunci când încercăm să-l justificăm sub pretextul combaterii „propagandei ruse”? De când cenzura a fost democratică și reprezentativă pentru libertatea de exprimare? Și cum putem justifica tratamentul josnic al lui Julian Assange, Edward Snowden sau Chelsea Manning, pentru că ei au denunțat crimele americane din Irak sau compromisurile lui Hillary Clinton și fiul lui Biden?
Ultimul punct, pentru o listă care ar putea fi extinsă, încălcarea flagrantă a dreptului la proprietate privată cu confiscarea activelor Băncii Centrale Ruse, proprietatea privată a oligarhilor, și sechestrarea a miliarde de active afgane și venezuelene de către băncile centrale americane și engleze.
A patra și ultima categorie de valori trădată de practicile occidentale, de ecologie și de lupta împotriva schimbărilor climatice. De la Summitul de la Rio din 1992, Occidentul s-a prezentat ca un campion al luptei pentru „conservarea planetei” și dezvoltarea tehnologiilor ecologice, cu mare dificultate și cu dezbateri interne puternice, declarând în special războiul împotriva emisiilor de CO2. În 2019, elitele sale politice și mass-media au fost pline de admirație pentru Greta Thunberg și grevele tinerilor, în timp ce făceau apel la țările din sud, care nu reprezentau aproape nimic în problema emisiilor de gaze cu efect de seră, să se alăture inițiativei în schimbul investițiilor impresionante pe care președintele manipulator al Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, le-a estimat în sute de miliarde de dolari.
După trei ani și șase luni de război în Ucraina, ce s-a întâmplat? Nimic altceva decât abandonarea tuturor promisiunilor făcute și trădarea țărilor din Sud. În numele luptei pentru Ucraina și a „economiei ruse care îngenunchează”, Europa a început să importe cu mare cheltuială, cu mari întăriri de petroliere poluante și de transport în vrac al gazelor și al uleiului de șist consumat anterior. Centralele electrice pe cărbune sunt redeschise în Germania și Polonia cu binecuvântarea miniștrilor mediului care ar fi făcut scandal în urmă cu doar un an referitor la această problemă. Și în curând va fi rândul centralelor nucleare.
În întreaga Europă, Verzii de ieri, în fruntea luptei anti-nucleare și pacifiste, s-au reconvertit în lideri ai celor mai războinice politici existente, sub pretextul că ar fi o situație temporară și că nu ar compromite obiectivele climatice! La fel ca socialiștii care au votat pentru credite militare în 1914, Verzii de astăzi au îmbrăcat uniforma kaki pentru a adera la cel mai virulent militarism și pentru a se folosi de beneficiile combustibililor fosili certificați „democratic”, deși cumpărați din Qatar, din Arabia Saudită sau Azerbaidjan. Căutați eroarea!
În ceea ce privește țările din sud, se simt mai înșelate ca niciodată. La ultimul summit euro-african privind clima, care a avut loc la Rotterdam, pe 5 septembrie 2021, niciun șef de stat european nu s-a prezentat, cu excepția gazdei olandeze! Africanii, al căror continent a contribuit doar cu 3% la emisiile de gaze cu efect de seră și cărora le-am promis 100 miliarde de dolari pe an ca ajutor până în 2020, nu vor uita această trădare. Șefii de stat europeni au fost prea ocupați cu elaborarea ultimelor sancțiuni împotriva gazelor naturale rusești.
Această listă a încălcărilor mici și mari ale valorilor mărturisite de Occident în contextul războiului din Ucraina este simptomatică nu numai pentru ipocrizia Occidentului – care nu este nouă – ci și pentru prăbușirea principiilor morale și a presupusului exemplu oferit de Occident. Occidentul a luptat în numele valorilor sale și în cele din urmă a câștigat Războiul Rece împotriva adversarului sovietic. Marele diplomat și teoretician al Războiului Rece, George Kennan, scrisese deja în 1951 că „cea mai importantă influență pe care SUA o pot exercita asupra evenimentelor interne din Rusia va continua să fie cea a exemplului. Mesajul pe care ne străduim să-l aducem altora, oricare ar fi acesta, poate fi eficient numai dacă este în concordanță cu propriul nostru comportament. Este suficient de impresionant să impui respect și încredere într-o lume care, în ciuda tuturor dificultăților materiale, este mai dispusă să recunoască și să respecte excelența spirituală decât opulența materială”.
Este clar că nu urmăm calea cea dreaptă. Intoxicată de propria propagandă, Europa este convinsă că încă întruchipează un ideal moral și că poate reprezenta idealurile morale ale Războiului Rece – binele împotriva răului, democrația împotriva dictaturii – fără a fi nevoie să le aplice. Orice se va întâmpla și oricare ar fi rezultatul acestui conflict, oricare ar fi responsabilitățile ambelor părți, trebuie să ne temem că Occidentul se va înșela doar pe sine însuși. Acest război, condus în numele moralității de ucraineni, este doar masca unei nevoi de prădare universală și a unei hegemonii globale niciodată satisfăcută [1].
–––––––––––-
[1] sursa: https://arretsurinfo.ch/lukraine-et-leffondrement-des-valeurs-occidentales/
Preluare: art-emis.ro / Autor: Guy Mettan, Jurnalist, Elveția
L’Ukraine et l’effondrement des valeurs occidentales
„La Russie, cette tyrannie vieillissante, cherche à détruire l’impertinente démocratie ukrainienne. Une victoire ukrainienne confirmerait le principe du libre gouvernement, de l’intégration à l’Europe et de la capacité des gens de bonne volonté à faire face aux défis globaux. Une victoire de la Russie, par opposition, accroitrait la politique génocidaire en Ukraine, asservirait les Européens, rendrait impossible la lutte contre les menaces climatiques, renforcerait les fascistes, les tyrans et les nihilistes qui voient la politique comme un spectacle destiné à distraire les peuples de la destruction du monde. Cette guerre détermine les principes qui prévaudront au XXIe siècle, politiques de massacres de masse ou politiques défendant la dignité humaine. C’est l’avenir de la démocratie qui est en jeu”.
Voilà en substance comment Timothy Snyder, l’un des représentants académiques les plus en vue de l’establishment occidental, décrit les enjeux de la guerre en Ukraine dans le numéro de septembre de la revue américaine Foreign Affairs. Défense des „valeurs européennes” contre barbarie, démocratie contre dictature, vertus héroïques contre crimes de guerre, c’est le discours que nous servent, jour après jour, les dirigeants et les médias occidentaux depuis le 24 février dernier sur un ton et avec une unanimité qui ne souffrent aucune réplique.
Est-on bien sûr que cette vision correspond à la réalité et que cette guerre correspond à une lutte des gentils contre les méchants ? Et quelles sont ces fameuses valeurs dont on nous ressasse les oreilles mais qu’on se garde pourtant de définir et, surtout, de soumettre à l’épreuve de nos propres comportements ? Car que vaut une „valeur” rendue inutilisable parce que frelatée ou qui aurait été dévaluée par des attitudes encore plus criminelles que celles qu’on reproche à l’adversaire ? Ces questions ne sont pas anodines car, vu du reste du monde, l’Europe est en train de montrer qu’elle a échoué à partager son modèle interne – une coopération entre nations membres sur une base égalitaire et de respect mutuel – avec les autres nations du monde et qu’elle est en train de perdre son honneur et son crédit auprès d’elles.
Un état des lieux s’impose.
Premier constat problématique, la valeur fondatrice de l’Europe depuis 1945, celle qu’on a brandie pendant sept décennies pour justifier la création et le succès de l’Union européenne, la paix entre les nations, a totalement disparu des discours officiels et médiatiques depuis avril dernier.
Certes la paix avait déjà connu un sérieux accroc durant la décennie 1990, pendant la guerre de Yougoslavie, lorsque la reconnaissance prématurée de l’indépendance de la Slovénie et de la Croatie par l’Allemagne avait mis le feu aux poudres et qu’en 1999, les états-majors allemand et otanien avaient concocté le faux plan Fer à cheval et mis en scène le massacre de Raçak prétendument ourdis par les Serbes pour liquider les Kosovars et justifier ainsi le bombardement d’un Etat européen pendant 78 jours aux pris de dizaines de morts et de milliards de dégâts. Cet idéal de paix avait aussi été mis à mal par la transformation progressive de l’OTAN en une alliance de plus en plus agressive après la disparition de l’Union soviétique, comme en ont témoigné les attaques contre la Serbie, déjà mentionnée, l’Irak, la Libye, la Syrie et l’Afghanistan, la plupart du temps commises en violant le droit international. Sans compter le bombardement continu des populations civiles de Gaza ou la déportation des habitants des iles Chagos par les Britanniques pour y installer une base militaire (Diego Garcia) et récemment condamnée par la Cour de justice internationale.
Malgré ces entorses, la paix, officiellement du moins, restait un fondement de l’action et une „valeur” revendiquée de l’Europe et de l’Occident. C’est au nom de la préservation de la paix que le président Sarkozy s’était précipité à Moscou en été 2008 pour rencontrer le président Poutine après l’échec de la guerre de Géorgie déclenchée par Saakachvili.
C’est au nom de la paix aussi que l’Europe, France et Allemagne en tête, ont encore négocié et garanti les Accords de Minsk qui ont suivi le renversement du gouvernement ukrainien et le soulèvement des provinces orientales de l’Ukraine après les émeutes de février 2014 et le rattachement de la Crimée à la Russie. On avait même espéré qu’une paix serait possible entre l’Ukraine et la Russie à la fin mars dernier, jusqu’à ce que la médiatisation de Boutcha et la visite de Boris Johnson, début avril, mettent fin à toute velléité de négociations du côté occidental.
Depuis lors, la paix a disparu de l’horizon européen. Bien plus, ministres et médias, présidente de la Commission européenne en tête, ne cessent de réclamer plus de guerre, plus de livraisons d’armes, plus de sanctions, plus de soutiens financiers, plus d’austérité énergétique, stigmatisant les rares voix qui osent appeler à la désescalade et à la diplomatie comme des traitres. Ce fossé béant entre les valeurs proclamées et le comportement réel sape l’entier du discours occidental sur les valeurs.
Dans le même ordre d’idée, comment interpréter le discours des dirigeants et des médias européens, qui n’ont pas de mots assez durs pour fustiger le nationalisme de la Serbie, de la Russie, de la Hongrie, de la Turquie, de la Chine (vis à vis de Taiwan), le chauvinisme des partis dits „d’extrême-droite” en France, en Italie, aux Pays-Bas, en Autriche et ailleurs, ainsi que le séparatisme des Catalans, des républiques du Donbass et de la Crimée, et qui ont toutes les prévenances possibles pour la sécession du Kosovo, l’indépendance de Taiwan, l’occupation du Golan et la colonisation de la Cisjordanie, pourtant non reconnues par le droit international, et pour le vertueux combat des bataillons ultranationalistes ukrainiens, pourtant condamné par l’ONU dans le cadre des résolutions contre le nazisme? Comment peut-on encenser le nationalisme des uns en leur apportant armes, appuis financiers et reconnaissance politique tout en condamnant le nationalisme des autres, qui, à la différence des premiers, n’ont pourtant déclenché aucune guerre? Qu’est-ce qu’une valeur qui mérite tous les égards, même lorsqu’elle est tachée de sang, mais aucun quand elle s’exprime pacifiquement par la voix des urnes?
Deuxième valeur défendue par l’Occident, la démocratie. Comme pour la paix, on a envie d’applaudir. Mais en y regardant de plus près on a des doutes. Comment peut-on justifier le soutien inconditionnel à un pays, l’Ukraine, sous prétexte de démocratie, alors que ce même pays a interdit tous les partis d’opposition (en mars dernier), fermé toutes les chaines d’information non-gouvernementales (en 2021 et 2022), banni les langues minoritaires (et même majoritaire puisque le russe est parlé par les deux tiers de la population), fait assassiner par ses services de sécurité des dizaines de journalistes, d’opposants politiques et même de négociateurs, laissé se développer une corruption galopante (122e position dans le classement de la corruption mondiale, pas loin de la Russie honnie), bradé 17 millions d’hectares de bonnes terres agricoles à trois multinationales américaines malgré l’opposition populaire, enrôlé de force la population masculine dans son armée, exécuté des prisonniers de guerre, utilisé sa propre population civile comme bouclier humain (voir le rapport d’Amnesty), truffé son armée et son administration de sympathisants néonazis notoires, pour ne citer que quelques faits marquants avérés et reconnus du bout des lèvres par les médias dominants? Est-ce vraiment le modèle de démocratie que nous voulons défendre?
Et que dire de notre propre appétence pour la démocratie lorsque nous nous précipitons à Bakou pour cajoler le dynaste Aliev qui ne cesse d’attaquer l’Arménie, en Arabie saoudite pour amadouer le prince MBS qui a fait découper le journaliste Kashoggi en morceaux, au Qatar pour faire des risettes à l’émir ou au Cameroun pour faire ami-ami avec le président Biya au pouvoir depuis 40 ans, dans le seul but d’y quérir un peu de gaz ou de pétrole? Tout ça pour boycotter Vladimir Poutine qui n’a été président que pendant 18 ans et qui est prêt à nous livrer du gaz et du pétrole moins polluant pour pas cher?
De même, on n’a pas de mots assez durs pour dénoncer l’ingérence de la Russie dans les affaires des pays démocratiques, comme ce fut le cas pendant tout le mandat de Donald Trump et lors des élections françaises de 2017. Mais que répond-on lorsque deux procureurs spéciaux américains (MM. Robert Mueller et John Durham) établissent le contraire ? Rien ! Au contraire, on souscrit avec enthousiasme à nos ingérences dans le fonctionnement politique de pays tiers, comme ce fut le cas au Venezuela en 2019 avec le soutien au président autoproclamé Juan Guaido, avec le putsch contre le président bolivien Evo Morales et avec toutes les révolutions colorées destinées à renverser des gouvernements légitimes comme celui de février 2014 en Ukraine.
Le journaliste et cinéaste australien John Pilger raconte que durant ses quatre-vingt-trois années de vie le gouvernement des Etats-Unis a réussi à ou tenté de renverser cinquante gouvernements étrangers, démocratiques pour la plupart, qu’il s’est ingéré dans les élections de trente autres pays, qu’il a fait la guerre ou lâché des bombes sur trente pays également, la plupart pauvres et sans défense, qu’il a combattu des mouvements de libération dans vingt pays et essayé d’assassiner les leaders d’une cinquantaine de nations, tout cela au prix de carnages, de massacres et de destructions sans nom. Bel exemple de démocratie et de respect des peuples!
Et enfin que penser de notre propre fonctionnement démocratique quand nous soutenons une guerre sans avoir consulté les citoyens, quand nous sabordons la neutralité sans débat, comme c’est le cas de la Suisse, quand nous faisons assaut de bellicisme contre l’avis des gens? Rappelons à ce propos le sondage réalisé en Allemagne et publié le 30 août dernier par le magazine Stern dans l’indifférence absolue des médias occidentaux parce que contrariant pour la doxa dominante: 77% des Allemands sont favorables à des négociations de paix en Ukraine (contre 17% qui estiment qu’il ne faut rien faire), 87% estiment qu’il faut parler à Poutine (contre 11%), 62% qu’il ne faut pas livrer d’armes lourdes à l’Ukraine (contre 32%). Un autre donnait à peu près les mêmes résultats en Autriche. Voilà des avis populaires qu’on se gardera bien d’écouter.
Troisième catégorie de valeurs que nous sommes censée défendre en Ukraine, les droits de l’Homme. Les idéologues occidentistes affirment que la Russie aurait commis un crime d’agression, le pire d’entre tous les crimes selon le Tribunal de Nuremberg, en lançant son „opération spéciale” contre l’Ukraine. C’est possible. Mais les Russes, sur le même mode que les accusations occidentales à propos des Ouïgours en Chine, répondent qu’ils n’ont fait que répondre au crime de „génocide” perpétré par les forces ukrainiennes depuis 2014 dans le Donbass, au prix de 14 000 morts attestés par l’ONU… Idem pour les violations du droit humanitaire, la prise en otage de civils, l’exécution de prisonniers. Selon les estimations du mois d’août, l’ONU chiffrait les pertes civiles à quelque 5587 morts et 7890 blessés depuis février. Ce sont 6000 morts et 8000 blessés civils de trop mais on est loin d’un massacre généralisé et des centaines de milliers de civils tués par les troupes de l’OTAN et les armées pro-occidentales en Irak, en Afghanistan ou au Yémen.
Crimes contre crimes, accusations contre accusations, on n’est pas plus avancé si l’on regarde les choses avec un peu de distance. Et dans tous les cas, si l’on est honnête, force est de constater que l’on n’en sait trop rien pour l’instant et que, si l’on souhaitait juger l’agresseur supposé pour ses crimes, il faudrait d’abord commencer par soi-même.
De même, l’Occident, et Europe en particulier, aime à se poser en modèle de la liberté d’expression, comparé à une Russie qui les bafouerait sans vergogne. Mais comment expliquer alors que nos médias sycophantes piétinent tous les critères d’une information objective en prenant unanimement parti pour l’Ukraine sans écouter l’autre partie? Altera pars audiatur disent pourtant les manuels de journalisme. Mercredi matin, trois experts débattaient au journal du matin sur France Culture, tous antirusses viscéraux, Edwy Plenel en tête. Où est le fameux pluralisme de la presse? La diversité d’opinion? Et pourquoi a-t-on purement et simplement interdit les médias russes RT et Sputnik de l’UE? N’est-ce pas une atteinte crasse à la liberté d’expression, même quand on tente de la justifier sous prétexte de contrer „la propagande russe”? Depuis quand la censure est-elle démocratique et représentative de la liberté d’expression? Et comment justifier le traitement ignoble infligé à Julian Assange, Edward Snowden ou Chelsea Manning, parce qu’ils ont dénoncé les turpitudes de la NSA, les crimes américains en Irak ou les compromissions d’Hillary Clinton et du fils Biden?
Dernier point, pour une liste que l’on pourrait rallonger, la violation flagrante du droit à la propriété privée avec la confiscation des avoirs de la Banque centrale russe, des biens privés des oligarques, et la séquestration des milliards d’avoirs afghans et vénézuéliens par les banques centrales américaines et anglaises.
Quatrième et dernière catégorie de valeurs trahies par les pratiques occidentales, l’écologie et la lutte contre les changements climatiques. Depuis le Sommet de Rio de 1992, l’Occident s’est posé, non sans mal et avec force débats internes, en champion de la lutte pour la „préservation de la planète” et le développement des technologies vertes en déclarant notamment la guerre aux émissions de CO2. En 2019, ses élites politiques et médiatiques se pâmaient d’admiration devant Greta Thunberg et les grèves de jeunes tout en sommant les pays du Sud, qui ne comptaient pourtant pour presque rien dans les émissions des gaz à effet de serre, de se joindre au peloton en échange d’investissements mirobolants, que la manipulatrice présidente de la Commission européenne Ursula von der Leyen chiffrait en centaines de milliards de dollars.
Trois ans et six mois de guerre en Ukraine plus tard, que s’est-il passé? Rien sinon un abandon et de toutes les promesses faites et la trahison des pays du Sud. Au nom de la lutte pour l’Ukraine et de la „mise à genou de l’économie russe”, l’Europe s’est mise à importer à grands frais et à grands renforts de pétroliers et de vraquiers polluants du gaz et du pétrole de schiste conspué naguère. On rouvre des centrales au charbon en Allemagne et en Pologne avec la bénédiction des ministres écologistes qui auraient crié au scandale il y a douze mois encore. Et bientôt ce sera le tour des centrales nucléaires.
Dans toute l’Europe, les Verts hier en pointe dans le combat antinucléaire et pacifiste se sont reconvertis en chefs de file des politiques les plus bellicistes et les plus anti-environnementales qui soient, sous prétexte que ce serait temporaire et que cela ne compromettait pas les objectifs climatiques! Comme les socialistes qui votaient les crédits militaires en 1914, les Verts d’aujourd’hui ont revêtu l’uniforme vert-de-gris pour adhérer au militarisme le plus virulent et se convertir aux bienfaits des énergies fossiles certifiées „démocratiques” bien qu’achetées au Qatar, en Arabie saoudite ou en Azerbaïdjan. Cherchez l’erreur!
Quant aux pays du Sud, ils se sentent plus floués que jamais. Lors du dernier sommet euro-africain sur le climat qui s’est tenu à Rotterdam le 5 septembre dernier, pas un seul chef d’Etat européen n’avait fait le déplacement, à l’exception de l’hôte hollandais! Un camouflet que les Africains ne sont pas près d’oublier, eux dont le continent n’a contribué que pour 3% des émissions historiques de gaz à effet de serre et à qui on promettait cent milliards de dollars par an d’aide dès 2020. Les chefs d’Etat européens étaient trop occupés à peaufiner les dernières sanctions contre le gaz naturel russe.
Cette liste à la Prévert des petites et grandes entorses aux valeurs professées par l’Occident dans le cadre de la guerre en Ukraine est symptomatique non seulement de l’hypocrisie de l’Occident – ce qui est n’est pas nouveau – mais de l’effondrement des principes moraux et de l’exemplarité dont il s’honorait pour justifier sa domination sur le reste du monde. C’est au nom de ses valeurs qu’il s’était battu et avait fini par remporter la guerre froide contre l’adversaire soviétique. Le grand diplomate et théoricien de la guerre froide George Kennan avait déjà écrit en 1951 que „l’influence la plus importante que les Etats-Unis peuvent exercer sur les événements internes en Russie continuera à être celle de l’exemple. (…) Le message que nous nous efforçons d’apporter aux autres, quel qu’il soit, ne pourra être efficace que s’il s’accorde avec notre propre comportement. Que celui-ci est suffisamment impressionnant pour commander le respect et la confiance à un monde qui malgré toutes les difficultés matérielles est plus disposé à reconnaitre et à respecter l’excellence spirituelle que l’opulence matérielle”.
Force est de constater que nous n’en prenons pas le chemin. Gavée jusqu’à l’indigestion par sa propre propagande, l’Europe se persuade qu’elle incarne encore un idéal moral et qu’elle peut se contenter de déclamer les poncifs moraux de la guerre froide – Bien contre Mal, démocratie contre dictature – sans avoir à se les appliquer. Quelles que soient les péripéties et l’issue de ce conflit, quelles que soient les responsabilités des uns et des autres, il est à craindre qu’elle ne trompe plus qu’elle-même et que cette guerre, menée au nom de la morale par Ukrainiens interposés, n’est que le masque d’une volonté de prédation universelle et d’hégémonie mondiale jamais assouvie et qui n’abuse – et n’amuse – plus les six milliards d’autres habitants de la planète.
