Dreptul la neuitare….
131 de ani de la moartea marelui povestitor Ion Creangă (31 decembrie 1889)
Scena morţii lui Creangă este descrisă de George Călinescu în volumul «Viaţa şi opera lui Ion Creangă»:
„Creangă a moştenit de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. Ion Creangă ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare.
Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se întindeau şi pe durata unui an de zile. În aceste perioade, Ion Creangă mergea la băi, la Slănic, iar când se întorcea, de fiecare dată se simţea mai bine.
Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său devenise mult prea slăbit.
Creangă a suferit un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut că scriitorul a decedat. Unele ziare din Bucureşti chiar au dat ştiri cum că Ion Creangă ar fi trecut la cele veşnice.
„Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă-şi deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puţin de unul ca mine”, aşa a reacţionat scriitorul la ştirile cu privire la decesul său.
În ultimii trei ani de viaţă, starea de sănătate a lui Ion Creangă devenise atât de gravă, încă nici nu mai putea să scrie.
Titu Maiorescu, chiar a menţionat acest fapt, într-o scrisoare pe care a trimis-o în 1887 către România Jună de la Viena: „Poate ar mai scrie şi Creangă (institutor la Iaşi) ceva, dar este bolnav, devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent)”.
La 31 dec.1889, la câteva luni după moartea bunului său prieten Mihail Eminescu, povestitorul Creangă a trecut la cele veșnice, ridicându-se alături de Luceafăr, pe bolta literaturii române.
„Vremea era urâtă, a ploaie şi zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, altul îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morții…”.
Veșnica să fie pomenirea lui din neam în neam!
Citește și:
Povestea zilei de 2 ianuarie 1890, în care Ion Creangă a fost înmormântat la Iași
Iași, 2 ianuarie 1890 – Înmormântarea marelui povestitor Ion Creangă. Bolnav de mulţi ani, Creangă avea presimţiri sumbre asupra sfârșitului său apropiat. Vestea morţii lui Eminescu, la 15 iunie 1889, îl doborâse: „Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare (Citește mai departe…)
