Grigore Ignat, căpitanul care s-a jertfit, murind cu mitraliera în mână
Grigore Ignat, fiul lui Enache şi al Elisabetei Ignat, s-a născut la 2 august 1889 în orașul Bârlad. Discuțiile lungi pe teme militare, purtate cu tatăl său, participant la Războiul de Independență din 1877-1878, l-au făcut să opteze pentru cariera militară.
În august 1908, la vârsta de 19 ani, Grigore Ignat se prezintă la concursul de admitere în Școala militară de ofițeri de infanterie. După doi ani de pregătire intensă este avansat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 12 Cantemir din Bârlad. Calitățile de educator şi instructor şi rezultatele bune pe care le-a obținut în activitatea desfășurată în unitățile prin care a trecut după terminarea studiilor militare – Regimentul Radu Negru nr. 28, Regimentul 77 infanterie Botoșani – anunțau prestația sa deosebită din timpul luptelor la care a luat parte în Primul Război Mondial. Până la intrarea României în război, tânărul ofițer şi-a completat studiile militare urmând cursurile Școlii speciale de infanterie şi pe cele ale Școlii de trageri a infanteriei – cursul de mitraliere, acestea din urmă de curând intrate în înzestrarea multor armate, printre care şi armata română.
În vara anului 1914, a izbucnit Primul Război Mondial. În această perioadă dificilă, locotenentul Ignat își înzecește eforturile pentru instruirea şi educarea oamenilor din compania sa. Locotenentul Grigore Ignat făcea parte, începând cu 1 aprilie 1916, din Regimentul 51 infanterie, aflat în compunerea Diviziei 6 infanterie. Primește comanda companiei de mitraliere pe care o instruiește și o pregătește pentru luptele din Transilvania. Ofensiva dezlănțuită în Dobrogea de trupele germane şi aliații lor, au făcut ca mai multe divizii destinate frontului din Transilvania să fie transportate în Dobrogea, printre ele numărându-se şi cea care avea în compunere regimentul unde era încadrat locotenentul Grigore Ignat. În ziua de 29 august, ora 7, după un marș de noapte de 20 km, subunitățile Regimentului 51 infanterie ajung pe frontul din Dobrogea, la Cobadin. În luptele purtate aici armata română a dovedit o forță morală extraordinară deși a suferit pierderi însemnate, fapt ce a impus o totală reorganizare a acesteia. Odată cu reorganizarea unităților şi subunităților Diviziei 2/5 infanterie, locotenentul Ignat a este avansat la gradul de căpitan.
Căpitanul Grigore Ignat va contribui la victoria armatei române în Primul Război Mondial atât prin prestația sa pe frontul din Oltenia, unde aflat la comanda companiei de mitraliere reușește să participe la buna organizare a apărării, cât şi prin activitatea intensă de educație şi instrucție din timpul iernii şi al primăverii anului 1917, când comandamentul militar român a luat o serie de măsuri pentru reorganizarea armatei. Din nefericire, căpitanul Ignat şi-a pierdut viața, în victoria armatei române de la Mărășești. Înaltul Ordin de zi nr. 41, semnat de către regele Ferdinand şi de generalul de Corp de armată Constantin Prezan, dat de Marele Cartier General, în16 august 1917 consemna moartea eroică a căpitanului. Pentru vitejia cu care a luptat la 6 august 1917 în zona Mărășești – La Răzoare, căpitanul Grigore Ignat a fost decorat post-mortem cu ordinul «Mihai Viteazul», clasa a III-a (Decretul Regal nr.1488). Decorația i-a fost trimisă soție eroului printr-un delegat special, împreună cu o scrisoare a comandantului Diviziei 13. A fost înmormântat în Mausoleul de la Mărășești.
Căpitanul Grigore Ignat, între mit şi adevăr istoric
Povestea căpitanului Grigore Ignat ar fi rămas, poate, necunoscută, ca multe alte fapte de eroism remarcabil şi anonim, dacă nu ar fi fost un cumul de factori şi conjuncturi favorabile promovării ei la nivel naţional. Eroismul ofiţerului a rămas emblematic în orice evocare a bătăliei de la Mărăşeşti.
Cine a fost, de fapt, căpitanul care s-a jertfit pe Cota 100, murind cu mitraliera în mână?
Născut la 2 august 1889, la Bârlad, fiul lui Enache, de profesie poliţist, şi al Elisabetei, cu domiciliul în Bârlad, cadetul Grigore Ignat intra, la 1 septembrie 1908, pe porţile Şcolii Militare de Infanterie, pe care a terminat-o doi ani mai târziu, cu media 6,09, clasificat pe poziţia 104 din 125 de cursanţi.
Statuia căpitanului Ignat se construieşte, la propriu şi la figurat, în anii interbelici, prin eforturile văduvei acestuia şi ale unor publicişti din epocă. Episodul eroic de la Cota 100 începe să fie pomenit din ce în ce mai des, în special în lucrările scrise în anii regimului comunist, aşa încât mitul căpitanului Grigore Ignat prinde contur.
La 1 iulie 1910, este avansat sublocotenent, iar la 1 august 1910 se prezintă, după un binemeritat concediu, la Regimentul Cantemir nr.12, cu garnizoana în oraşul său de domiciliu.
Iată cum era caracterizat, în mod succint, de instructorii din şcoala militară, la capitolul note şi relaţiuni generale: Talie naltă. Conformaţiune bună. Are 8 clase de Liceu. Avere numai solda.
Deşi aprecierile instructorilor nu au fost cele mai elogioase, capitolul aptitudini fizice pare să fi fost unul din punctele sale forte: Are prea bune aptitudini fizice. Ţinuta bună; sănătos şi foarte rezistent. Călăreşte bine.
Mai departe, la criteriul Capacitate: Inteligent, judecă bine; nu destul de ordonat în acţiunile sale. Nu pune destulă silinţă la studiu.
Şi Aptitudini militare: Are nevoie de mai multă vioiciune, agerime şi energie, precum şi de oarecare îndrumări.
Comandantul regimentului observă că se arată activ în serviciu şi cu putere de muncă. (…) A luat parte la concentrările din August şi Septembre când am văzut că comandă (sic!) şi conduce bine plotonul la eserciţiu. În acelaşi registru, comandantul Brigăzii 13 Infanterie, generalul Constantin Prezan, notează sec: Ofiţer din promoţia anului 1910. Nu-l cunosc.
După numai un an de activitate profesională în cadrul Regimentului Cantemir nr.12 din Bârlad, sublocotenentul Ignat reuşise „performanţa” de a-şi petrece revelionul 1910/1911 în arest, fiind pedepsit de comandantul regimentului cu cinci zile, începând cu data de 29 decembrie 1910, pentru că a făcut scandal cu doi civili beţi în local public.
Aprecierile comandanţilor pentru primul său an ca ofiţer erau în aceeaşi notă critică, cu menţiunea că îi sunt recunoscute totuşi bunele aptitudini fizice. Comandantul regimentului nota:
E inteligent, judecata încă neformată; n-are destul bun simţ; nu destul de ordonat în acţiunile sale; nu se aplică destul la studiu spre a-şi înmulţi cunoştinţele profesionale. Aptitudinile militare sunt în desvoltare; n-a instruit mulţumitor recruţii; a lipsit mult de la Şcoala unităţilor Regimentului, precum şi de la diferite eserciţii de aplicaţiune pe teren.
Are 59 de zile absenţe medicale (!) într-un interval de numai 6 luni, din aprilie şi până în noiembrie, având drept cauză diferite afecţiuni precum gastrită, cistită şi chiar un adeno-flegmon inghinal stâng f. voluminos, după cum consemnează medicul unităţii, afecţiune care-l ţine departe de activitatea militară aproape 40 de zile, la Spitalul Militar Iaşi.
Tot la categoria absenţelor este menţionat şi un episod mai puţin elogios, petrecut în timpul manevrelor regale din toamna anului 1911, când efectivele regimentului erau dislocate între Roman şi Paşcani, iar tânărul ofiţer, aflat la comanda unui detaşament de soldaţi cu misiunea de a face gardă la penitenciarul din Târgu Ocna, nu se ridicase la înălţimea misiunii încredinţate, dacă e să ne luăm după frustrarea ce răzbate din tonul evaluatorului, activitatea sa lăsând mult de dorit.
Comandantul de regiment: Trebuie ţinut de aproape şi supravegheat necontenit spre a-şi face datoria cum trebuie; caracter slab şi lesne influenţabil; predispus la petreceri şi vieaţă dezorânduită.
În 1911, primeşte cinci zile de arest şi alte 15 zile de închisoare, pentru greşeli în serviciu şi societate faţă cu prescripţiunile regulamentare şi demnitatea militară, din partea comandantului Diviziei a VI-a Infanterie.
În anul următor se ameliorează substanţial situaţia absenţelor de la program, numai două pentru motive medicale, totalizând nouă zile, nicio zi de permisie. În schimb, rămâne foarte critic tonul comandantului eşalonului superior:
Nu se aplecă la studiu pentru a-şi completa cunoştinţele. Aptitudini militare slabe..(…) Aplecat prea mult spre petreceri, se gândeşte prea puţin la serviciu şi la instrucţia sa personală. Nu are sentimentul datoriei. Nu are spiritul militar cuvenit. În ce priveşte sentimentul demnităţii a lăsat de dorit. Conduită uşoară, are nevoie de a fi controlat deaproape. Sarcinile le îndeplineşte neglijent şi fără exactitate, are nevoie de impulsiune şi supraveghere continu, deşi pare a-i recunoaşte potenţialul: Bune aptitudini fizice, resistent pentru campanie. Inteligent(…). A luat parte la aplicaţiuni şi manevre cu plutonul unde condus şi supraveghiat a putut fi destul de bun. Educaţia militară neformată.
Din 1 decembrie 1912, este mutat la Piteşti, la Regimentul Radu Negru nr.28, în iunie 1913 fiind mobilizat la partea activă a batalionului de rezervă al regimentului, constituit sub denumirea Regimentul 44 Rezervă, cu care ia parte la campania celui de Al Doilea Război Balcanic.
Aprecierile comandantului Regimentului 44 Rezervă faţă de activitatea depusă în această perioadă nu sunt tocmai elogioase: Are aptitudini fizice. Capacitatea şi educaţiunea militară mediocre. Nu destul de conştiincios în serviciu(…). Recomandăm a fi supravegheat şi mai de aproape, căci îndreptându-se va putea deveni un bun oficer.
Dar prima şansă, prima mână întinsă în carieră tânărului Grigore Ignat aparţine comandantului Regimentului Radu Negru nr.28, colonelul Popovăţ, care, faţă de activitatea depusă de tânărul ofiţer, în perioada 1 noiembrie 1912 – 31 octombrie 1913, nota:
Este inteligent însă nu se ocupă a-şi mări cunoştinţele spre a-şi completa instrucţia militară. Este mutat în acest regiment (…) din Regimentul Cantemir nr.12, unde nu a avut bune purtări. În acest regiment s-a condus însă destul de bine, fără a da ocazie la plângeri sau alte nemulţumiri.(…) În speranţa că pe viitor se va îndrepta sunt de părere că „Merită a înainta” (a fi avansat, s.n.).
În anul 1913, nu înregistrează nicio absenţă de la program şi nu primeşte nicio sancţiune disciplinară.
În decembrie 1913 îl regăsim în calitate de cursant al Şcolii Speciale de Infanterie şi Administraţie din Bucureşti, al cărui comandant era la acea vreme locotenent-colonelul Alexandru Sturdza, clasându-se al 27-lea din 128 de
cursanţi, un rezultat excelent pentru un tânăr ofiţer care nu primise decât aprecieri nefavorabile din partea superiorilor săi de până atunci.
La începutul anului 1914, urmează cursul de mitraliere din cadrul Şcolii de Tragere a Infanteriei, fiind caracterizat de comandantul şcolii, maiorul Alexiu, ca punctual şi atent la serviciu, acesta considerând premonitoriu: I se poate încredinţa comanda secţiei de mitraliere.
La 1 aprilie 1914, în baza Înaltului decret nr.1159, este mutat în Regimentul nr.77 Infanterie din garnizoana Botoşani. În această perioadă are loc revirimentul carierei locotenentului Ignat, în acest regiment şi în această garnizoană.
Aprecierile de serviciu, în 1914 şi 1915, sunt elogioase. Comandantul regimentului Regimentul nr.77 Infanterie nota, în 1914:
Ofiţer inteligent. Cu instrucţie militară suficientă. Judecă bine. Se exprimă clar. Se ocupă pentru a-şi spori instrucţia militară. Îl cred destul de capabil a comanda şi instrui o companie. Notează pe subalterni cu pătrundere şi dreptate.
În 1915: Energic, serios, hotărât. Judecă bine situaţia. Ia hotărâri bune. Are ochiul câmpului. Spirit de iniţiativă pronunţat. Instructor prea bun. Cu metodă şi cu răbdare. Recruţii companiei pe care o comandă sunt prea bine instruiţi. Devotat ofiţer. Prea bun camarad.
Este ultima apreciere de serviciu a ofiţerului. În 1916, cu numai câteva luni înaintea intrării României în Primul Război Mondial, solicită aprobare pentru a se căsători cu domnişoara Geta Enăşescu.
Tabloul caracterizărilor ofiţerului ne arată cât de subiectivă şi impersonală poate fi o caracterizare de serviciu, ca instrument al politicii de personal, fără aplecare faţă de problemele reale ale celui evaluat. Ce diferenţă între tânărul sublocotenent din 1910-1911 şi locotenentul din 1915-1916!
Regimentul 51/52 Infanterie, din care făcea parte şi căpitanul Grigore Ignat, ocupa poziţia centrală în dispozitivul defensiv al Diviziei 13, pe un front de doi kilometri şi 200 m, dispus pe direcţia loviturii principale, mergând de la colţul de sud-est al pădurii La Răzoare, până la punctul unde întâlnea comunicaţia Mărăşeşti – Adjud.
Pe frontul de la Mărăşeşti, în 1917, Divizia 13 ocupa un sector de circa 6 km, având limitele între pădurea La Răzoare şi şoseaua naţională Focşani, Mărăşeşti, Adjud, cu misiunea de a apăra sectorul încredinţat, a asigura integritatea poziţiei şi a opri orice atac inamic.
Cu toate că poziţia fusese ocupată de cinci zile, din noaptea de 31 iulie/1 august, din cauza focului inamic nu se putuse lucra decât noaptea, aşa încât prima linie a tranşeelor era completă şi cu profil normal, în timp ce linia rezervelor era săpată numai pe anumite porţiuni, iar reţele de sârmă nu se făcuseră decât în faţa poziţiilor regimentului învecinat, 47 Infanterie.
Terenul din faţa poziţiei de rezistenţă a regimentului era acoperit de vii şi culturi de porumb, ceea ce îngreuna observarea şi dădea inamicului, în absenţa avanposturilor, posibilitatea de a se apropia în ascuns.
La 6 august 1917, dimineaţa, după un formidabil bombardament inamic care a durat aproape trei ore, infanteria germană a fost observată înaintând prin lanurile de porumb înalte de doi metri, având grosul forţelor îndreptat către centrul Diviziei 13-a, la punctul de legătură dintre Regimentele 47/şi 51/52 Infanterie, adică latura de sud a pădurii La Răzoare.
Obiectivul atacului inamic – cum s-a constatat mai târziu din ordinul de atac al Regimentului 28 Infanterie bavarez găsit asupra unui prizonier – era de a pune stăpânire pe Cota 100, de unde să întoarcă întreaga apărare a Mărăşeştilor.
În centrul dispozitivului defensiv, germanii au reuşit să rupă linia întâi a Diviziei 13 şi să pătrundă în sectorul Regimentului 51/52 pe o fâşie de un kilometru adâncime şi doi kilometri lăţime.
Regimentul 51/52 a luptat cu eroism şi disperare, cu puştile, cu baionetele sau corp la corp. Două batalioane au avut pierderi mari, iar prin spărtura făcută, trupele inamice au înaintat către Cota 100, aflată spre Est, cucerirea ei oferind inamicului posibilitatea încercuirii Mărăşeştilor şi a unei mari părţi a Armatei I.
Un martor ocular al episodului de la Cota 100, generalul colonel (rtr) Constantin Popescu, pe atunci tânăr sublocotenent, comandant al unei baterii de artilerie din Regimentul 3 Obuziere Râmnicu-Sărat, aflat în acea zi în observatorul său instalat pe bazinul metalic din via Negroponte, poziţie din care putea vedea foarte bine desfăşurarea luptei, ca într-un film panoramic, descrie faptele:
Către ora 11.00, întreaga linie I a diviziei e în mâna inamicului. Rezerva batalionului 1 din Regimentul 51 (compania 1 – s.n.) cu o companie de mitraliere încearcă să stopeze coloana inamică, dar fără succes, căci numărul mare al atacatorilor a zdrobit contraatacul român.
Şi în rapoartele ulterioare ale regimentului este confirmată ocuparea de inamic a poziţiilor din linia I şi, de asemenea, încercarea de contraatac cu Compania 1:
În acest timp, inamicul reuşise a intra în pădurea Răzoare şi din această parte căuta a învălui aripa dreaptă a Regimentului 51/52 Infanterie.
Când căpitanul Săndulescu Cristea, comandantul batalionului 1, văzând acestă intenţiune, lasă pe adversar să iasă din pădure, se aruncă la contraatac cu compania 1 din rezerva batalionului, susţinut în mod eroic de căpitanul Grigore Ignat, comandantul Companiei 4 mitraliere, care personal mânuia mitraliera.
La momentul atacului german ce ameninţa punctul de comandă al Batalionului 1 dinspre pădurea La Răzoare, căpitanul Grigore Ignat se afla în apropiere, dispus în flancul drept al poziţiilor Companiei 1, aflată în rezervă, unde probabil că se retrăseseră şi cei ce mai supravieţuiseră în linia I, şi care rămăsese practic singura poziţie de rezistenţă între atacatori şi Cota 100.
Iată cum prezintă Constantin Kiriţescu, în sinteza sa de istorie, episodul:
O luptă sălbatecă, pe viaţă şi pe moarte se va da pentru stăpânirea Cotei 100, pe care e stabilită a doua linie de apărare română. Dar compania de mitraliere a batalionului e aici, căpitanul Grigore Ignat îşi aşezase mitralierele într-o tranşee, adunase în jurul său sfărâmăturile batalionului şi organizase rezistenţa.
Mai departe, raportul regimentului redă sfârşitul rezistenţei eroice:
Atacul dat de inamicul organizat în pădurea Răzoare şi la mică distanţă de liniile noastre, a fost de o înverşunare fără margini.(…) Căpitanul Grigore Ignat, în acest contraatac, cade mort cu mâinile încleştate pe mitraliera sa.
Cu toată jertfa eroică a căpitanului Grigore Ignat şi a oamenilor săi, cu toată înverşunarea contraatacurilor date de rezervele de batalion şi de regiment, atacul german nu a putut fi respins. Abia contraatacul rezervelor de divizie vor reuşi să oprească atacul şi să transforme această situaţie, aparent fără ieşire, într-o victorie răsunătoare.
În raportul din 8 august 1917, comandantul Diviziei 13 Infanterie confirmă faptul că, văzându-se depăşite poziţiile din linia I şi nemaifiind vreme a se interveni succesiv cu rezervele, s-au împins dintr-odată toate rezervele brigadelor şi Diviziei, iar rezultatul n-a întârziat să apară. Regimentul 51/52 Infanterie a înregistrat cele mai mari pierderi dintre toate regimentele diviziei, 26 de ofiţeri şi 1.388 de grade inferioare.
Controversele există. A murit căpitanul Ignat de glonţul inamic sau străpuns de zeci de baionete, cade îmbrăţişând ţeava înroşită conform variantei istoricului Constantin Kiriţescu?
Sigur este că a fost decorat, post-mortem, cu ordinul militar Mihai Viteazul, clasa a III-a, avea medalia Avântul Ţării şi primise, la 1 iulie 1917, Ordinul Steaua României, cu spade, în grad de Cavaler.
În documentarea noastră asupra acţiunilor militare din 6 august 1917, am căpătat acces la Darea de seamă asupra luptei de la Răzoare, din 6 august 1917, în ce priveşte acţiunea Regimentului 51/52 Infanterie, lucrare păstrată în arhivele militare, care relevă amănunte importante, uneori contradictorii.
În anii ’70 ai secolului trecut, a fost pusă în circulaţie o variantă a episodului glorios datorată lui Teodor C. Grigoriu, sublocotenent în compania de mitraliere a lui Grigore Ignat, care, după război, a dus o existenţă ştearsă, de funcţionar la Craiova. El a fost reevaluat de autorităţile comuniste, care i-au acordat gradul de general-maior (la vremea aceea, general cu o stea).
Documentul prezintă ordinea de bătaie a regimentului, înainte şi după bătălie, din care rezultă că sublocotenentul Grigoriu a fost încadrat la comanda plutonului 2 în Compania a 8-a mitraliere, comandată de căpitanul Virgil Mironescu.
Aşadar, dacă nu făcea parte din compania căpitanului Ignat, Grigoriu nu putea avea nici calitatea de ultim supravieţuitor al acesteia. Mai mult, acelaşi raport întocmit după bătălie generează o altă situaţie contradictorie, care se referă la faptul că a existat un singur ofiţer supravieţuitor al bătăliei din compania de mitraliere a căpitanului Grigore Ignat, sublocotenentul Ion Scoruşanu, comandantul plutonului 1 mitraliere, în vârstă de 20 de ani, de loc din comuna Ianca, judeţul Brăila.
Ce spune sublocotenentul Grigoriu, într-o mărturie târzie, consemnată în arhiva orală radio:
Acum tunurile duşmane bat cu turbare asupra companiei noastre ca într-un infern de apocalipsă. Un obuz cade la flancul stâng, aruncând în aer mitraliera cu servanţii sfârtecaţi. Apoi, o altă piesă are aceeaşi soartă, când moare şi elevul plutonier Rale Emil, comandantul Secţiei a II-a. Şi, una câte una, mitralierele noastre tac. Servanţii sunt ucişi unul după altul. Nu mai sunt alţii să-i înlocuiască! Şi la piesa 1 şi la piesa 2, trăgătorii cad ucişi. Moment critic, disperat. (…)
Căpitanul Ignat Grigore cade ucis cu capul pe mitralieră, cu degetul încleştat pe trăgaci, aşa îl îngheţase moartea de glonţul ce-i trecuse prin inimă. Şi eu sunt zvârlit în aer de un obuz, cu mitraliera la care trăgeam, cu hainele rupte de pe mine, dezbrăcat de suflul exploziei cad leşinat, plin de sânge, numai în cizme. Totuşi am fost singurul din companie, supravieţuitor din acel treper [!] de foc.
Datele de care dispunem arată că dispozitivul companiei de mitraliere a căpitanului Grigore Ignat nu a fost unul unitar şi compact, ci secţiile acesteia au fost distribuite subunităţilor de infanterie, în centrul dispozitivului şi pe flancuri, atât celor din linia I, cât şi celor din linia rezervelor, care se găsea la 2-300 m în spate faţă de linia principală.
Companiile de mitraliere ale regimentului au fost distribuite, pe secţii, atât companiilor de infanterie din linia I, cât şi celor eşalonate în adâncimea dispozitivului defensiv, care formau rezervele de batalioane şi de regiment.
Prezenţa căpitanului Grigore Ignat în apropierea Cotei 100, care se afla în adâncimea apărării regimentului, era dictată de două elemente de ordin tactic. Pe de o parte, necesitatea de a beneficia de o poziţie de unde să poată coordona intervenţia cu foc în sprijinul Batalionului 1, şi de unde să fi putut interveni, la rândul său, în sprijinul defensivei, iar pe de altă parte, poziţia punctului de comandă al Batalionului 1, din care făcea parte, şi care era în apropiere.
Atât din studierea schiţelor, cât şi din confruntarea în teren, rezultă că Ignat şi Grigoriu erau dispuşi la limitele, stângă şi dreaptă, ale poziţiei defensive a regimentului, fără a avea legătură de vedere, datorită distanţei, de peste doi kilometri, dar mai ales a diferenţei de nivel dintre cele două poziţii defensive. Deci, mărturia lui Grigoriu că îl vedea pe căpitanul Ignat trâgând cu mitraliera, luptând apoi pentru Cota 100, este falsă!
În darea de seamă a Regimentului 51/52 Infanterie se consemnează că sectorul Batalionului 2, unde se afla Grigoriu, a fost cel dintâi cucerit de valurile de atacatori, sprijiniţi de artilerie, mitraliere şi aruncătoare de mine, care se apropiaseră de linia de rezistenţă la adăpostul viei şi al culturilor agricole.
Sublocotenentul Grigoriu fusese scos din luptă cu cel puţin o oră înainte de atacul Cotei 100 de către germani! Sectorul Batalionului 1, unde era poziţionat căpitanul Grigore Ignat, a fost atacat ulterior, în jurul orei 11.40, iar contraatacul Companiei 1 Infanterie, pe care Ignat o sprijinea cu foc, a avut loc şi mai târziu.
La ora când se întâmplau toate acestea, sublocotenentul Grigoriu, conform propriilor mărturii, era rănit la cap, inconştient şi deja în curs de evacuare spre Focşani!
Apărarea Cotei 100 a devenit vitală în economia frontului Armatei 1, numai ca urmare a evoluţiei defavorabile a evenimentelor din sectorul Regimentului 51/52, care s-a repliat şi a rezistat pe linia a II-a, concomitent cu menţinerea lizierei pădurii La Răzoare de Regimentul 47/72 Infanterie, ceea ce a determinat inamicul să schimbe direcţia de atac spre sud-est.
De fapt, nu Cota 100 în sine, ci susţinerea cu foc a poziţiei defensive a regimentului a fost misiunea principală a companiilor de mitraliere din acea zi, ipoteză confirmată de împărţirea lor în mod echilibrat tuturor subunităţilor de infanterie.
Pe Cota 100 nu putea lupta toată compania căpitanului Grigore Ignat. Aceasta fusese distribuită, pe secţii, celorlalte companii, aşa cum am arătat aici. Faptul că au murit toţi militarii companiei de mitraliere, se datorează faptului că secţiile de mitraliere erau ţinte predilecte ale artileriei inamice, poziţiile lor fiind răsturnate, odată cu poziţiile liniei I, încă din faza pregătirii atacului.
Unii au căzut prizonieri, aşa cum a fost cazul sublocotenentului Alexandru Mazăre, comandantul plutonului 2 mitraliere, mulţi au murit, aproape toţi, cum am arătat, dar nu toţi în acelaşi loc şi în acelaşi timp, mai bine zis nu în aceeaşi fază a luptei. Nu pe Cota 100, pe care nu era niciun sistem defensiv, ci în apărarea ei, în poziţiile rezervei de batalion, care erau în apropiere, în riposta faţă de atacul din flancul drept, ce fusese dat dinspre pădurea La Răzoare.
Cert este că această companie nu a mai existat după terminarea bătăliei şi reorganizarea regimentului. Din trei companii de mitraliere, câte erau înainte de bătălie, au mai rămas câteva secţii, care au fost grupate într-una singură.
Dacă apărarea Cotei 100 ar fi fost considerată de la bun început primordială în sistemul defensiv al regimentului, probabil că acest fapt ar fi fost consemnat în raport, ca principala misiune de rezistenţă, iar schiţa ar fi înfăţişat toate cele trei companii de mitraliere dispuse în jurul acesteia, eventual în lucrări de fortificaţii pregătite din timp.
Nu am reuşit să determinăm exact cât timp au rezistat căpitanul Grigore Ignat şi camarazii lui pe Cota 100, în ciuda cercetărilor făcute.
Majoritatea lucrărilor studiate, unele iremediabil afectate de „microbul” propagandei, susţin că rezistenţa a durat până la sosirea rezervelor Diviziei 13, sau descriu scene ca aceea despre care am mai vorbit, cu strigătele de „Uraaa!” ale soldaţior din batalioanele de contraatac, pe care unii cred că le va fi auzit căpitanul Grigore Ignat, ca într-o străfulgerare, înainte de a muri!
Şi totuşi, cât timp? O oră? O jumătate de oră? Mai puţin de atât?
Singura referire despre perioada exactă sau măcar aproximativă, se găseşte într-o comunicare a lui Laurenţiu Chiriac, din 2016, care este convins că vreme de câteva minute, inamicul a fost ţinut în loc de compania de mitraliere a căpitanului bârlădean Grigore Ignat.
Soldatul român care a luptat la Mărăşeşti, la pădurea Răzoare, era echipat neuniform, având atât echipament provenit din depozitele aliaţilor ruşi, cât şi uniforma iniţială a trupelor de infanterie, avută la începutul campaniei, fiind în schimb dotat integral cu căşti metalice Adrian şi armament de producţie franceză. Şi numai parţial, cu opinci.
Prin urmare, expresia folosită frecvent căpitanul Grigore Ignat şi compania lui de mitraliere au primit misiunea de a apăra, cu orice preţ, Cota 100 nu este în conformitate cu adevărul istoric.
Nu Cota 100 a fost obiectivul principal al secţiilor de mitraliere din organica companiei, ci sprijinul cu foc al subunităţilor de infanterie, în sistemul defensiv, conform misiunilor acestora.
În concluzie, în dispozitivul defensiv al Regimentului 51/52 Infanterie, constituit în dimineaţa zilei de 6 august 1917, compania căpitanului Grigore Ignat, ca structură a regimentului, nu avea o poziţie proprie, stabilită în mod premeditat, un dispozitiv defensiv propriu, alături de misiunea aferentă, cu alte cuvinte, nu avea o poziţie de apărat.
Cota 100 a devenit ulterior un obiectiv de apărat, ca urmare a cursului defavorabil al luptei şi a fost apărată de ce mai rămăsese din compania de mitraliere, precum şi de sfărâmăturile batalionului pe care căpitanul Grigore Ignat le adunase în jurul său. Reiese că cei care au murit alături de el pe Cota 100, în acea tranşee, nu aparţinea numai companiei de mitraliere, ci şi altor subunităţi, probabil din Batalionul 1.
În al doilea rând, nu au murit toţi militarii companiei de mitraliere, sublocotenentul Ion Scoruşanu fiind un exemplu în acest sens, chiar dacă piesele de mitralieră au fost printre ţintele predilecte ale pregătirii de artilerie şi, urmând acelaşi raţionament, nu toţi au murit pe Cota 100.
Efortul nostru de investigare a arhivelor şi a lucrărilor dedicate acestui subiect, în beneficiul adevărului istoric, a fost făcut cu speranţa că istoria participării româneşti la Primul Război Mondial va fi rescrisă cu onestitate şi bună credinţă, întemeindu-ne pe adevărul istoric.
Am considerat că a prezenta adevărul din jurul un erou naţional, aşa cum este Grigore Ignat, la aproape 100 de ani de la faptele care l-au consacrat, poate contribui la eliberarea imaginii acestuia de orice balast propagandistic şi poate oferi personalităţii sale valoarea autenticităţii.
Preluare: presamil.ro / Autor: Colonel Liviu Corciu