Mihai Eminescu n-a ocolit, deloc, sportul. La școală, la „Dexterități”, avea „Foarte bine”. Obosea mingea pe toloaca Cernăuțiului, unde echipa noastră națională a jucat primul ei meci de „acasă”. Înota ca nimeni altul, mărșăluia mult și, după mese, ridica greutăți.
Eminul se mișca încă de mic. De prunc, suia cu demâncare tocmai la Schitul Agafton, unde pe la 1729, se mersese „pe locul domnăsc la ocolul Botășenilor și au curățat pădure și au făcut mănăstioară cu chilii și s-au pus pomeți pe lîngă chilii”. Colea viețuiau două dintre mătușile sale. Ilie, fratele, cel mai apropiat de vârstă cu Mihai, cu patru ani mai mare, care avea să facă școala la Cernăuți, apoi să meargă la București, la cursurile de medicină ale doctorului Carol Davila, stingându-se, de tifos, la 1863, era cel mai bun tovarăș de joacă al viitorului imens poet. Cel mai ades, se luau la o trântă, spre a vedea „cine e cel mai tare”.
O descriere găsită într-un document al vremii, pe la 1909, îl arată pe Eminescu drept un „băiețel mărunt și îndesat, pârlit la față de aerul de țară și foarte curățel. Părul era mare, dat pe spate, fruntea lată și umerii obrajilor puțin ieșiți”.
Mihai e ceea ce pe atunci se definea drept „zburdalnic”. Dar profesorii nu văd cu ochi buni ist lucru. 1860 îl găsește elev la Obergymnasium din Cernăuți, singura instituție de învățămînd liceal din Ducatul Bucovinei, de la acea vreme. La limba română îl are ca profesor pe Aron Pumnul, erou al Revoluției Române de la 1848 din Transilvania. Prima echipă de foot-ball din lume, Sheffield FC, se fondase, deja, se disputase chiar și întâiul „match” inter-cluburi.
Este momentul în care o minge de fotbal ajunge la Cernăuți. Theodor V. Ștefanelli, istoric, poet și prozator român, cel care i-a fost coleg lui Mihai în cel de-al doilea an de liceu, nota, în «Amintiri despre Eminescu», 1914, pag. 35: „Eu am locuit mulți ani în strada Cuciur-mare (n.r. – din Cernăuți) și înaintea locuinței mele se întindea așa-numita toloacă (n.r. – un fel de maidan, teren liber neîngrădit) a orașului, unde studenții jucau adese în orele libere mingea. Și Eminescu era adese printre noi și juca cu noi mingea!”.
„Din strada Cuciur Mare, în dosul grădinii publice, se întindea un mare maidan numit toloacă (Pulvertum), unde studenţii gimnazişti, ucenicii şi calfele de meseriaşi îşi făcuseră loc pentru bătut mingea. Între studenţi şi calfe se iscă în curând un război crâncen pentru exclusivitatea folosirii locului, război în lege, la care cei mici luau parte în chip de furnizori de armament. Sub streaşina casei unde locuia colegul Stefanelli, peste drum de toloacă, băieţii de şcoală făcuseră un depozit de beţe şi nuiele cu care alimentau pe studenţi pe dată ce începeau ostilităţile. Eminescu, focos goliard toată viaţa, era unul dintre cei mai zeloşi purtători de muniţii şi n-a lipsit mult odată ca să fie bătut măr de ‘duşmani’”.
George Călinescu, «Viața lui Mihai Eminescu», 1932
Interesant este faptul că în puținele certificate școlare rămase, la coloana „Fahigkeiten”, adică la „Dexterități”, calificativul din clasele primare era „Sehr Gut”, adică „Foarte bine”.
Trece Carpații pe jos!
Suntem prin 1866. Eminescu are 16 ani. Dorește să treacă Munții Carpați, să ajungă la Blaj. Mărșăluiește mult, un termen ce, chiar dacă pare forțat, e real. Peste 10 kilometri pe zi! „Mergeam neoprit printre cărările albe ce duceau crucișe prin lanurile unele-ncă verzi, mergeam, până ajunsei în poală răcoroasă a munților”. Se spunea despre el că era un tip voinic, „legat”, tare ca piatra. Vatra Dornei, Bistrița, Reghin, Târgu-Mureș, Târnăveni, Mediaș. E epidemie de holeră, drumul e extrem de greu. Merge fie pe jos, fie în căruțele țârgoveților. „Zi de vară pân-în seară am tot mers fără să stau de fel. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau că dorm din freamătul lor lung, de-a lungul drumului de ţară oamenii se-ntorceau de la lucrul câmpului, cu coasele de-a spinare, fetele cu oale şi doniţe în amândouă mâinile, boii trăgeau încet în jug şi carul scârţâia…Ascuns în maluri, dormea Murăşul, pe el trosnea de căruţe podul de luntri, pe care-l trecui şi eu”.
Mihai Eminescu avea și „isprăvi nautice”. Aproape de Blaj, Târnava Mare își dă binețe cu cea Mică, înainte de a se rostogoli în Mureș. Eminul avusese heleșteul de la Ipotești, unde învățase să înoate, apoi trecuse pe apa Prutului. Era un bun înotător, și, așa cum spunea George Călinescu, poseda „voluptăți tritonice” (n. – Triton, o zeitate marină greacă, închipuită cu bust de om și coadă de pește).
În «Eminescu la Blaj» (pag. 71-74, 1904), Ștefan Cacoveanu, cel care avea să-l găzduiască pe Calea Oțelului, descrie scene de necrezut. „El (Eminescu – n.) făcea tot felul de isteții nautice, intrând în apă într-un loc și ieșind târziu unde nici nu te așteptai, spre admirația chiar și a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulți înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu niciunul nu se putea ținea”.
Dar cele mai interesante mărturii rămân, însă, de la călugărița nonagenară de la Mănăstirea Văratec, Epaxia Diaconescu, cea care se stingea la 107 ani! „Era frumos! Dimineața făcea gimnastică și ridica niște greutăți. Pe urmă se plimba îndelung prin pădurea de argint. Se lua la întrecere cu ceilalți studenți găzduiți la masa monahei Ștefania Lungulesei și ridicau, dintr-o dată, bombele de piatră (n.r. – ganterele din ziua de azi)”.
Chiar marele poet vorbește despre valoarea estetică a unor discipline în «Fragmentarium»: „La femei danțul, pentru bărbați, exercițiu gimnastic… arată… personalitatea în lumina cea mai bună a frumuseții”.
Dar anii trec. Eminul e tot mai bolnav, însă nu are cum să nu fie atras de sportul minții, culmea, cea care începe să dea semne de șubrezenie. Prin 1884, când poetul e „cazat” la Spitalul «Sf. Spiridon» din Iași, „este vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlă, Humpel îndeosebi, jucând șah”, mai notează George Călinescu. M. Pompiliu și V. Burlă erau scriitori ieșeni, membri marcanți ai cenaclului «Junimea», în timp ce W. Humpel era un muzician austriac cunoscut în urbe, care cânta la flaut.
