Un poet găseşte versul
şi un neam întreg l-îngână,
neuitatul şi neştersul:
„Hai să dăm mână cu mână”.
Versuri de întâmpinare,
creangă înflorită-n carte,
câte-o horă ne mai doare
peste viață, peste moarte.
Vin strămoşii ca şi mirii,
fum albastru în fereastră,
Hora Horelor Unirii
a intrat în firea noastră.
Ne e dor de Sfânta Sine,
ne e dor de Aluatul
care-n patrie ne ține
şi de-a lungul şi de-a latul.
Vai, tresare-n carte slova,
ce mai este, Doamne-al nostru?
Vin toți frații din Moldova
ca să-şi împlinească rostu’.
Toți vorbim aceeaşi limbă
ce-n veșmânt latin tresare,
rădăcina nu şi-o schimbă
vița lui Ştefan cel Mare.
Ne-au ieşit din soartă furii,
mântuieşte-i amintire,
nu-i Ardealul vatra urii,
ci e vatră de iubire.
În Carpați tresare piatra,
semn al vremii suverane,
când se re-ntregeşte vatra
şi mai Trec Batalioane.
Dară Ţara Românească?
De aicea vine hora
şi de-aici o să renască,
ea-i fântâna tuturora.
Fără ea nimic nu poate
în zidire să se lege,
ea le-a împăcat pe toate
într-o graniţă şi-o lege.
Hora Horelor deplină!
Hora Horelor întreagă!
Sfinţii în picturi se-nchină,
maicile-n copii se roagă.
Țara s-a întors la sine,
regăsindu-şi chip şi nume,
scos din lanțuri, Imn devine:
„Trei culori cunosc pe lume”.
N-avem dreptul la uitare,
n-avem dreptul la minciună,
mugur vechi în noi tresare,
soare vechi nu vrea s-apună.
N-avem ţară pe valută,
n-avem ţară de vânzare,
n-avem ţară surdomută
n-avem ţară oarecare.
Nu ne-am luat-o cu dobândă
din vitrinele la modă,
maica noastră, maica blândă,
l-a crescut mereu pe vodă.
Nu ne înnoim de frică,
nu ne-nveselim de teamă,
zică alții ce-or să zică,
nu te vindem lumii, mamă.
Nu ne facem harachiri
ca dovadă de putere,
Hora Horelor Unirii,
credincioşi să-i fim, ne cere.
Şi de toate se aude
din vreo carte bine scrisă,
cu miros de mere crude
la lumină de caisă.
Nici o ţară-n timpul vieţii
n-a fost mare, n-a fost tare,
de nu şi-a iubit poeții
ce-o iubeau cu disperare.
Ei au ocrotit scânteia
vâlvătăilor de mâine,
neamurile, de aceea,
au voit şi vers şi pâine.
Nimeni nu mai ţine minte
nici un act de vitejie
dacă nu-i poet fierbinte
Ca să-l simtă şi să-l scrie.
S-ar fi risipit cu-ncetul
fericirea în țărână,
dacă n-ar fi scris poetul
„Hai să dăm mână cu mână”.
Vine doina nepereche
să cuprindă-n ea proscrisa
lacrimă din vremea veche:
„Tot românul plânsu-mi-s-a”.
Ne intra în carne frâul,
ne intra în oase hamul,
dacă nu iubeam noi Râul,
dacă nu iubeam noi Ramul.
Frați români de pretutindeni,
re-nvățați această lege,
să ne ţină, nu sunt pinteni,
cum nu-s funii să ne lege.
Înfloresc în vis copacii,
codrul simte şi tresare,
pe pământul vechii Dacii
„Hai să-ntindem Hora Mare”.
Ca o lacrimă de-a noastră
în secunda milenară,
plânge Oltul la fereastră,
„…Ne mutăm în altă ţară”.
– Oltule, păstrează-ţi firea,
treci curat pe la fereastră;
că ne-a adunat Unirea
să trăim în ţara noastră.
Bate vânt de libertate,
când fierbinte şi când rece,
cad imperiile toate –
„Ce e val, ca valul trece”.
Totuşi, soarele-n fereastră
creşte florile şi spinii,
vom vorbi în limba noastră
cu gramatica luminii.
Vom fi cei care mai cântă,
vină anii, treacă anii:
„Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii”.
Frate va găsi pe frate
după cum e legea firii,
şi prin ţară va străbate
Hora Horelor Unirii.
O scrisoare aş trimite
şi la fel în ea aş scrie,
pe-ale cailor copite
aş lucra potcovărie,
şi copilului pe faşă
şi uitucului pe faţă,
pe aripa nărăvaşă
şi pe-un ultim fir de ață,
tuturor aceste vorbe,
tuturor această veste,
și aceluia ce orb e,
și acelui ce nu este,
pe vagoanele din gară
şi pe ţara de ţărână
scriu şi eu ca prima oară:
„Hai să dăm mână cu mână”.
