Urât se-nchide iarna peste noi
C-un fantomatic orizont subţire,
Ce stări de terci pe turnuri de noroi,
Ce naţiune fără strălucire.
Şi putredă e cârma peste toţi,
lar în maternitățile sărace
Nu se mai nasc plugari şi nici piloți,
Caricaturi stupidul mamos face.
Suntem un cor de servitori afoni
În biata noastră patrie bolnavă,
Curajul maxim îl deţin bufoni
Şi ne uneşte starea de gâlceavă.
Ce oameni de pământ înecăcios,
Ce orizont străpuns de oşti străine,
Ce maladie ne-a intrat în os,
Ce scurtă punte între rău şi bine.
Nu mai avem nimic de aşteptat,
Crăciunul vine ca o coajă goală
E moarte, e prăpăd şi e păcat,
Şi toți pe toți se mint şi se înşală.
Şi, dintr-o dată, ninge parțial,
E-atâta ură în această lume
Încât pescarii cinici, de pe mal,
Aruncă-n ape undițe postume.
Noi, până-aici am tot trăit, cumva,
Cu sprijin de aproape sau departe,
Acum murim de parcă am cădea
În propria prăpastie de moarte.
Rezervele s-au terminat abrupt,
Cuvintele au ruginit pe buze,
Întregul circuit s-a întrerupt,
La rând sunt cei ce-s gata să acuze.
Dar, cel mai mult, contează c-am pierdut,
Că orizontul peste ochi ne-ngheață
Şi, ca într-un tărâm necunoscut,
Intrăm târându-ne la noi în viață.
Ne-ntoarcem, fără faimă, din război
Printr-o cetate beată, care doarme,
Şi pacea se apropie de noi
Ca să ne ia şi măşti, şi răni, şi arme.
