Iuda
Ion Gavrilă Ogoranu:
„Cititorul poate s-a și săturat de câți au fost uciși în această carte până acum. Și-l previn că cele mai multe dintre numele întâlnite și altele pe care nu le-am pomenit încă vor muri la rândul lor. Dar niciunul nu va muri în luptă deschisă. În luptă, în munți, vom fi răniți, dar morți niciunul. Uciși am fost numai atunci când am fost vânduți.
În spatele fiecărui tânăr ucis în această carte se află un Iuda știut sau neștiut. Niciunul care se va căi și se va spânzura, ci din cei ce se vor folosi de plata vânzării și vor ajunge mari și tari și vor arunca cu noroi în memoria celor pe care i-au vândut. Sunt și din cei care stau în scaunele cele mai înalte în biserică și nu se sfiesc să intre pe ușa împărătească în altar.
Cer răzbunare? Nu! Pentru noi, nu. Noi am fost luptători și, când am pornit lupta, ne-am asumat riscul morții și al suferinței. Dar neamul românesc, dacă nu-i va judeca pe vânzători, fie și numai dându-le numele în vileag, va fi sortit să fie vândut din nou. Vor mai veni vremuri grele și, de vor fi atunci Iude, când le va încolți gândul de a se duce la farisei să-și vândă frații, să se cutremure și să se oprească, amintindu-și ce-au pățit alții, care au vândut.
În luptă, în munţi, am fost doar răniţi, dar omorâţi nici unul. Ucişi am fost doar când am fost vânduţi. O spun cu durere: vânzarea de frate e o boală naţională, care, dacă nu vom reuşi să ne vindecăm, ne va ucide pe toţi. Nu ne-am făcut iluzii că ni se vor alătura mulţi oameni. Unii n-au venit de frică. Şi ei trebuie înţeleşi. Pe alţii nu-i interesează decât propriul interes. Regimurile se schimbă, profitorii nu. Rămâne apoi marea masă a truditorilor, a căror viaţă se reduce la muncă şi la hrană, într-un ciclu etern şi ale căror conştiinţe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare dinaintea nasului. Cu ei face stăpânirea ce vrea. În primul rând, să gândească în locul lor.
Noi? Mi-aduc aminte că de multe ori, la munte, discutam cum să-i pedepsim pe cei ce ne chinuiau și ne ucideau. Unul zicea una, altul alta. Profesorul era de părere să-i fugărim prin munți și păduri, fără să-i ucidem, măcar vreo câțiva ani. (…)
Procentual, câți sunt din cei în stare să te vândă? E greu de spus. Dar sunt în satele și orașele noastre oameni care-s gata să te dea pentru un pahar de băutură. Dacă prin vânzare ar putea câștiga ranguri și avere sau să apuce vreo funcție, o fac fără nici o reținere. Uneori se și laudă cu fapta lor.
Supere-se toți patrioții de operetă, dar o spun cu durere: vânzarea de frate e o boală națională de care, dacă nu vom reuși să ne vindecăm, ne va ucide ea pe noi. Să nu dea Dumnezeu să zicem și noi ‘Sângele lor să cadă asupra noastră și asupra copiilor noștri!’”.
(Pasajele sunt preluate din memoriile partizanului Ion Gavrilă Ogoranu, «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc», Editura Sânziana, București, 2020)
Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut la Gura Văii, comuna Recea din Țara Făgărașului, la 6 ianuarie 1923. Un adevărat erou legendar al României, prea puțin cunoscut și apreciat în zilele de astăzi. Primii ani de școală i-a făcut în comună, după care a urmat Liceul Radu Negru din Făgăraș cu sacrificiile mari ale părinților care erau agricultori. Fiind bun la carte a urmat cursurile Facultății de Agronomie din Cluj și în paralel ale Facultății tehnice din Brașov. A făcut parte din Frățiile de Cruce de la Radu Negru, iar când era student a primit funcția de șef al frățiilor pe Ardeal. A făcut parte din Mișcarea Legionară din România și s-a angajat ca luptător anticomunist încă din facultate. S-a dedicat cu întreaga sa viață Rezistenței armate anticomuniste din România, conducând șapte ani Grupul Carpatin Făgărășean. Pentru activitatea sa a fost condamnat, în contumacie, la moarte. Nu și-a mai finalizat cursurile celor două facultăți. În 2006, prin februarie, decanatul Facultății de Agronomie din Cluj i-a recunoscut anii de școală universitară și i-au înmânat diploma de absolvire într-un cadru festiv. Timp de aproape 30 de ani, organele securității nu au putut să-l captureze pe Ion Gavrilă Ogorau, dar în 1976 a fost prins la Cluj și arestat. A fost salvat de la execuție cu ajutorul soției sale Ana Gavrilă Ogoranu, când aceasta a cerut în scris intervenția directă a președintelui american, Nixon.
S-a stins din viață la 1 mai 2006 și își doarme somnul de veci în cimitirul din Gâltiu, județul Alba.
Viața eroului a fost o luptă continuă, de la viața dură și plină de lipsuri a familiei lui de țărani din Gura Văii, la studenția întreruptă prin lupta anticomunistă, hăituiala din Munții Făgărașului, fuga de securitate, apoi eliberarea de comunism într-un lagăr mai mare numit România și mai apoi munca de cercetare în arhivele fostei securități, cea care i-a făcut viața un calvar, și lupta cu condeiul care a lăsat urmașilor o istorie scrisă a vremurilor de prigoană în 7 volume intitulate sugestiv «Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc», titlu pus de Traian Trifan din Brașov, un „veteran” al închisorii Aiud.
Securistul Taropa s-a răzbunat și în 2005
La începutul anului 2005, după ce o furtună îi distrusese o parte din acoperișul casei sale de la Galtiu, Ion Gavrilă Ogoranu și-a scos cazierul de la Poliția Județeană Brașov, fiindcă voia să facă un credit la bancă pentru a-și repara acoperișul.
Istoricul și scriitorul Marius Oprea relatează episodul petrecut în 2005. „La începutul anului 2005, după ce o furtună îi distrusese o parte din acoperișul casei sale de la Galtiu, județul Alba, Ion Gavrilă Ogoranu, ‘inamicul public numărul 1’ al Securității, ultimul mare partizan anticomunist, a făcut un drum la Brașov, pentru ași scoate cazierul de la Poliția Județeană. Voia să facă un credit la bancă, pentru a-și repara acoperișul. I s-a eliberat cazierul, în care însă figurau încă, în anul de grație 2005, toate condamnările împotriva lui din anii comunismului: de la condamnarea la închisoare, la aceea la moarte, în contumacie. Nu s-a mirat prea mult ‘Moșu’ Gavrilă Ogoranu când banca, în baza acestui cazier, i-a respins creditul. A ridicat din sprâncene însă când i-am spus că Ioan Taropa, directorul de credite al băncii la care apelase este fost căpitan la Securitatea din Brașov. Și mi-a lăsat drept amintire o copie a ‘cazierului’ eliberat de Poliția Brașov. Așa a și murit, un an mai târziu, pe 1 mai 2006, vinovat, în ochii autorităților, de tot ceea ce i-a pus în cârcă Securitatea”.
„Să nu-ți vină să te întrebi măcar un moment dacă merită acest popor să mai lupți și să mai mori pentru el?”
„’Către Securitatea Statului, București:
Noi, locuitorii comunei Sântimbru, satul Găltiu, cetățeni devotați ai Republicii Socialiste România, vă rugăm să mutați din această localitate pe numiții Ion Gavrilă și Ana Gavrilă, fiind foarte periculoși. Ion Gavrilă a fost bandit în munți, luptând împotriva orânduirii noastre socialiste, iar soția lui este văduva doctorului Petru Săbăduș, dușman de-al poporului și mort la închisoare’. Întâmplarea m-a îndurerat mai mult decât m-a revoltat.
Dacă li s-ar fi împlinit cererea și am fi fost deportați, iar casa s-ar fi vândut, fiind mulți pretendenți (vreo 15), i-ar fi revenit fiecăruia o nimica toată. Și pentru asta erau ei în stare de orice mișelie! Și erau unii dintre ei medici, foști colegi cu doctorul Petru Săbăduș! (…) Ca să pregătesti cuiva, fie și dușmanului tău, o astfel de soarta numai pentru a pune mâna pe o casă hârbuită, trebuie să nu mai ai nimic omenesc în tine și, din păcate, numărul oamenilor care sunt în stare de astfel de fapte e ‘leghion’, că-s mulți. În spatele fiecărui arestat, deportat, condamnat, ucis de regimul comunist se află un iuda, care a pârât, a cerut, a obținut un bun material, o funcție sau o decorație sau și-a satisfăcut setea de răzbunare asupra vecinului sau consăteanului său, și apoi, în tihnă, și-a ronțăit cei treizeci de arginți. Dacă cineva vrea să afle care a fost și este durerea cea mai mare a celor care au luptat contra comunismului, să știe că a fost și este conștiința faptului că, în timp ce tu îți jertfesti tinerețea, sănătatea, familia, viața pentru neam și țară, acei pentru care tu le faci toate acestea îți doresc și-ți fac cel mai mare rău posibil. Si apoi vezi cum prosperă și se înmulțesc pe acest pământ! Tu te-ai luptat și ai fost gata să mori pentru astfel de oameni! O mai adâncă mlaștină a deznădejdii nu-ți trebuie! (…) Fac însă ochii mari când căruța comunismului, pe care-l cred veșnic, se sfarmă sub ei. O clipă își pierd cumpătul, dar se dezmeticesc repede, se regrupează, convinși că tot lor li se cuvine să construiască capitalismul. Trebuie lichidat C.A.P.-ul pe care l-au înființat? E la post în comisia de lichidare. Trebuie înfăptuită reforma agrară de retrocedare a pământului (1990)? E primul la înfăptuirea ei dar cu deviza ‘cine împarte, parte-și face’. Îi moda să fii credincios și să mergi la biserică, la pomeni și parastase? Lăsăm ateismul la o parte, căci un mai bun epitrop al parohiei decât un predicator de ateism nu poate fi. Sunt convinși că totul li se cuvine, că fac parte dintro clasă deasupra muritorilor de rând. Mai traiesc unii din cei ce au suferit și de pe urma lor în regimul comunist? Încearcă să-i distrugă acum prin poliție, procuratură și justiție, socotind că nu-i nicio deosebire între ele și corespondentele lor din vechiul regim. Și se pare că lucrurile merg perfect înainte. Sunt mulți tovarăși cu aceleași interese și se sprijină unii pe alții. Că s-ar putea ca în viitor să intervină piedici în calea familiei? S-au gândit și la asta: un alt ambițios tânar, un membru de-al familiei, s-a înșurubat bine în conducerea locală a unui partid istoric, drept garanție pentru viitor. Și să nu-ți vină să te întrebi măcar un moment dacă merită acest popor să mai lupți și să mai mori pentru el? Să nu blestemi în loc să iubești și să binecuvântezi? Să nu-i dai dreptate lui Gelu Radeș, care a prezis cu zeci de ani în urmă acest deznodamânt? Să nu dorești uneori să nu mai fii, să nu mai vezi și să nu mai auzi nimic? Cine a prezis o mlaștină a deznădejdii în istoria acestui popor, a știut ce a prezis! Îți înalți capul, disperat, legându-te de alți luptători, care trec și ei prin aceleași deznădejdi și aștepți, și speri de undeva, din cuprinsul neamului nostru, să se ridice, ca o ceață de arhangheli, o mâna de tineri, așa cum a mai fost în istorie, ca Tudor, ca Bălcescu, ca Iancu, ca Eminescu și Corneliu Codreanu, care să reia lupta în care noi am fost înfrânți. Și simți, cu toate prăbușirile din jurul tău, că nu ai altă cale decât să speri. (…)
Va fi altfel în viitor? Într-un viitor apropiat nici într-un caz. Lupta și jertfa unor tineri de acum 50 de ani, dintr-un colț de țară: Țara Făgărașului, vor fi înțelese de cei din ziua de azi? Asemenea iluzii nu-mi fac. Pentru majoritatea contemporanilor, acestea sunt probleme care nu mai interesează. O știam de mult. Le-au știut și cei care au murit luptând. Acei ce au murit cu cei ce mai traim îngenunchem în fata veșnicei Românii, rugându-ne: ‘Mamă țară, iartă-ne că am cutezat să luptăm și să murim pentru tine!’.
Puțini, foarte puțini, ne vor înțelege, ne vor iubi și vor relua lupta noastră pierdută, ca să meargă spre biruință. Pentru frații aceștia, puțini, am scris aceste rânduri”. (Ion Gavrilă Ogoranu)
Informatori și „informatori”
„Imediat după Revoluție, când în foștii securiști intrase panica sau mustrările de conștiință, într-un orășel, un fost ofițer de securitate, temându-se că-i sfârșitul lumii, a prezentat foștilor deținuți politici un caiet cu lista informatorilor securității, în ordine alfabetică, uneori cu pseudonimul lor, cu transferul lor și cu alte amănunte. Erau în număr de circa 1.500 la cei 15.000 locuitori ai orașului. Nu figurează în listă nici un nume de ofițer de securitate și nici un membru P.C.R. În listă însă se aflau numele mai tuturor persoanelor ce au însemnat ceva în acest orășel, unii chiar cu ani de închisoare, canal sau morți pe acolo (profesori, avocați, medici, judecători, preoți).
L-am găsit în listă pe doctorul C., omul nostru de sprijin, cât am fost în munți, care ne-a ajutat cu medicamente și cu care ne-am întâlnit ani de-a rândul în casa părinților lui. Noi știam că el dă informații securității. Dacă ar fi vrut, ne-ar fi putut vinde cu ușurință, dar am avut tot timpul deplină încredere în el. Ne-a relatat totdeauna ce voia securitatea de la el și ne-am sfătuit împreună ce să declare.
În cartea de memorii ‹Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc› am dat multe amănunte despre astfel de ‘informatori’. În lupta noastră de rezistență am avut zeci de astfel de cazuri cu astfel de oameni, care informau ceea ce noi vroiam să știe securitatea. ‘Joc dublu’, vor spune unii. Nu, ei au jucat un singur joc, jocul nostru, jocul rezistenței anticomuniste. Probabil, în vreo listă figurează chiar și Fileru, care, înainte de a veni la munte, a fost trei ani ca pădurar, prin însăși meseria lui ‘informator’dând securității ce voiam noi să știe. De altfel,toți paznicii de câmp, paznicii de noapte din sate, păstorii vitelor, ciobanii, drumarii erau trecuți în lista informatorilor și obligați prin meseria lor să dea informații. Ar fi o crimă ca acești oameni să figureze pe o listă oarbă și infamantă ca informatori. Era o vreme când a refuza securitatea de a deveni informator era totuna cu a fi arestat sau mai rău. Strâns cu ușa, omul accepta, dar se ferea să dea vreo informație de pe urma căreia cineva să sufere. Tot informatori au fost socotiți și cei reținuți, arestați și chinuiți și obligați să dea declarații adevărate sau false. Declarațiile au fost introduse în fișiere și numele lor trecute în lista informatorilor.
Putem să condamnăm un om că a informat în aceste condiții? Nu de la o listă oarbă cu numele informatorilor trebuie pornit, ci de la informația care a făcut un rău cuiva: marginalizare, arestare, închisoare, moarte. Dacă nu e bine să rămână informatori necunoscuți, nu trebuie să se arunce cu noroi în numele sau în memoria unor oameni cinstiți, ei înșiși victime ale regimului sau chiar eroi ai rezistenței anticomuniste”. (Ion Gavrilă Ogoranu)
