În al 32-lea an de domnie al Regelui Carol I, în data de 6 februarie 1898, la Paris, era interpretată în primă audiție «Poema Română» de George Enescu, care nu împlinise încă 17 ani.
Compusă la doar 16 ani, Poema Română se aude, așadar, pentru prima dată la Concertele Colonne din Paris, oferite de renumitul dirijor francez Édouard Colonne.
O primă audiție, un răsunător succes de public şi de presă! Poema Română a fost catalogată drept „prima lucrare amplă românească ce a reuşit să se impună într-unul dintre marile centre muzicale ale lumii”, după cum nota Pascal Bentoiu în «Breviar enescian». Același autor care avea să spună despre această primă audiție că a atras „zeci de cronici, marea majoritate extrem de elogioase, autorul dobândind peste noapte o celebritate care uneori i-a adus şi invidia celorlalţi, nu doar satisfacţii”.
„Omagiu respectuos M.S. Regina României”
Așa sună textul dedicaţiei înscris de autor pe frontispiciul lucrării. «Poema Română» a fost dedicată de Enescu Reginei Elisabeta a României despre care avea să spună mai târziu că „este o reîncarnare a Sfintei Elisabeta. Astfel a fost şi Regina Elisabeta a României, care dăruia tot ce avea, despuindu-se de toate bunurile şi săvârşind toate mărinimiile”.
Acasă, în România, lucrarea a fost interpretată o lună mai târziu, pe 1 martie 1898, la pupitru aflându-se chiar autorul. A fost prima apariţie a lui George Enescu în calitate de dirijor, la aproape 17 ani, acel concert având loc sub înaltul patronaj al Regelui Carol I. Poema Română avea să devină un simbol pentru Casa Regală a României şi, mai târziu, după reîntoarcearea în ţară a Regelui Mihai I şi Reginei Ana, semnalul tuturor ceremoniilor oficiale.
De altfel, Poema Română a fost pansamentul pus pe rana exilului Majestăților Lor, care de câte ori se mutau într-o casă nouă, înainte de a despacheta bagajele şi mobila, scoteau discul de vinil, pick-up-ul şi două scaune, se aşezau şi ascultau Poema Română, în liniştea casei goale. La fel făceau şi când plecau dintr-o casă.
Din 1947 până în anul 1990, Poema Română nu s-a putut cânta
Din motive lesne de înțeles, după abdicarea forțată a Regelui Mihai, orice urmă a regalității trebuia ștearsă din memoria poporului, Poema Română având parte de același tratament. Astfel, Din 1947 până în anul 1990, Poema Română nu s-a putut cânta.
Chiar și în anul 1990, când lucrarea a fost inclusă într-un concert, la Ateneul Român, de către maestrul Horia Andreescu, Radioul şi Televiziunea Naţională nu au fost lăsate de autorităţi să înregistreze concertul.
În anul 2008, Poema Română avea să fie ascultată pe micile ecrane de sute de mii de români, cu ocazia Nunţii de Diamant a Regelui Mihai şi a Reginei Ana, sub bagheta Maestrului Horia Andreescu. În ultimii ani, Poema Română a fost inclusă în repertoriul multor filarmonici din țară și a fost cântată în multe concerte, în diverse țări ale lumii, fiind nelipsită în deschiderea ceremoniilor regale, la Palatul Regal, Castelul Peleș și Palatul Elisabeta, unde este folosit fragmentul final din Poema Română, care cuprinde Imnul Regal al României.
Profesorii de la Paris i-au spus lui Enescu să le povestească despre țara lui, iar „ca răspuns, el le-a prezentat peste puțin timp această compoziție, care prin graiul său le-a povestit despre plaiurile românești. Mai târziu, tot despre țara sa a vorbit lumii întregi compozitorul prin rapsodiile și celelalte lucrări ale sale”, scria compozitorul Ion Dumitrescu.
Prima audiție absolută a primului opus enescian – Paris, 6 februarie 1898
„Se ştie că prima ei audiţie, la Paris în 1898, cu orchestra L’Association Artistique (devenită ulterior L’Orchestre des Concerts Colonne ) sub conducerea lui Eduard Colonne s-a bucurat de un răsunător succes de public şi de presă. Calităţile muzicale intrinsece ale tânărului care nu împlinise încă 17 ani nu sunt totuşi singurele în măsură să explice primirea ei entuziastă inclusiv în mediile muzicale pariziene. Spre o explicaţie completă a faptului ne conduc datele lui contextuale, cultural-artistice în general şi muzicale în special.
Sfârşitul secolului al XIX-lea adusese cu sine o creştere a interesului şi o accentuare a sensibilităţii şi a gustului lumii artistice vest-europene pentru valorile spirituale, inclusiv pentru arta popoarelor din afara perimetrului ei, atât a popoarelor extra-europene, cât şi acelor europene extra-occidentale, procesul intensificându-se mai ales după 1900, sub presiunea unor tendinţe de sens contrar: pe de o parte, aceea a unei europe încă avide de „noutatea” culturilor de marcată etnicitate, pe de altă parte sub chiar presiunea acestor culturi – mai ales a celor est-europene – în plină tendinţă de a se „universaliza”. Parisul găzduise, în ultimul sfert al veacului al XIX-lea, două Expoziţii Universale, cea din 1878 şi cea din 1889, impactul acesteia din urmă aspra vizitatorilor fiind şi unul muzical: concertele de muzică rusă dirijate atunci de Rimski-Korsakov ca şi muzicile tradiţionale extrem-orientale ce se puteau auzi în acelaşi cadru s-au constituit pentru contemporani în veritabile influxuri de sonrităţi aparte, insolite, ce au „reactivat”, se poate spune, vechi apetenţe pentru exotic ale publicului muzical şi muzicienilor francezi. (…)
Prin estetică şi limbaj, Poema Română se înfăţişează ca o tipică plăsmuire de şcoală naţională romantică; ea este o laudă a patriei de felul acelora exprimate de Liszt prin poemul simfonic Hungaria, de Smetana în ciclul de poeme simfonice Din patria mea, de Sibelius în Finlandia, de Abeniz în (…) Catalonia.
Forma muzicală a lucrării este mai curând una indecisă, caracterul ei „poematic” rămânând de fapt cel ce se impune atunci când e ascultată, întruct multiplele ei episoade se constituie şi se înlănţuie în absolută dependenţă de episoaele scenariului bucolic imaginat de autor.
Pentru Enescu, acest opus I nu a însemnat un debut în cea ce priveşte folosirea materialului folcoric în compoziţie. Printre manuscrisele sale timpurii se numără fantezistul grupaj de patru miniaturi orchestrale intitulat «Momente de distracţie» (1896), care anticipează, prin câteva dintre citatele folclorice folosite, tematica viitoareor Rapsodii…, precum şi două Suite Române pentru orchestră, ambele fragmentare, totuşi datate („decembrie 1896” şi, respectiv, „ianuarie 1897”), care prefigurează tematic Poema Română (din totalul de cinci citate folosite în Poemă…, trei se regăsesc în cea de-a doua Suită Română). În plus, e posibil ca specificaţia „suită simfonică” din titulatura Poemei Române – nu foarte solid justificată, cum am văzut, de arhitectonica lucrării – să trădeze o oarecare ezitare a compozitorului în a „rupe” cu tiparul formal al Suitelor Române.
Poema Română a fost dedicată de Enescu reginei Elisabeta a României: „Omagiu respectuos M.S.Regina României” sună textul dedicaţiei înscrisă de autor pe frontispiciul lucrării. Ca şi imnul «Deşteaptă-te, Române!» cu care se deschide prima Suită Română, imnul Regatului României cu care se încheie Poema Română este un imn-emblemă a naţiunii, ce se înscrie, muzical şi simbolic, în logica firească a acestei „laude a patriei” cum spuneam că poate fi socotit (şi cum probabil şi-a dorit-o autorul însuşi) ingenuul opus I al lui George Enescu”.
Clemansa Liliana Firca Enescu – Relevanţa „secundarului” Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005, pag. 63 – 64
Anunţuri în presa vremii
Momentul „zero” pentru cariera de compozitor a lui Enescu – includerea Poemei române în seria concertelor pariziene înfiinţată de Édouard Colonne şi Georges Hartmann – s-a dovedit un subiect generos nu numai pentru presa franceză, ci chiar şi pentru cele germană şi engleză din februarie-martie 1898.
Prima audiţie absolută a celui dintâi opus enescian, care a avut loc la Paris la data de 6 februarie 1898 (orchestra «Colonne» dirijată de Edouard Colonne), a declanţat un număr impresionant de tipărituri. Numai în arhiva Muzeului Naţional George Enescu se află – 44 de cronici şi 19 anunţuri.
Opiniile cronicarilor au fost, în general, favorabile, atât la adresa lucrării cât şi a stilului compozitorului, apreciat ca original. Precocitatea creatoare a tânărului Enescu, spontaneitatea inspiraţiei şi siguranţa meşteşugului componistic sunt calităţile cel mai ades citate în presa. În acest sens, un cronicar remarca, în Le Parisien: „Poema Română este compusă de un flăcău de şaisprezece ani, pentru care a scrie muzică este floare la ureche”. (Paris, 8.02.1898)
Prin Poema Română,muzicianul trece deja pragul maturităţii, fiind considerat un maestru în compoziţie: „Este într-adevăr uimitor de observat ştiinţa orchestrală remarcabilă pe care o stăpâneşte acest tânăr, care are doar 16 ani. Este o lucrare care ar fi putut fi semnată de un maestru […]. El a făurit o creaţie personală, ceea ce este o mare raritate a epocii noastre” (în Nouvelle Revue Parisienne, Paris, 12.02.1898). Din prima lovitură, acest tânăr a făurit o creaţie de maestru şi a fost călduros sărbătorit” (A. Boisard, în Le Monde Illustré, Paris, 19.02.1898).
Presa subliniază îndeosebi vasta paletă coloristică a orchestraţiei din «Poema Română»: „Muzica lui G. Enescu se distinge printr-o savoare cu totul particulară şi o bogăţie a orchestraţiei remarcabilă” (Auguste Mercadier, în Le Monde Musicale, Paris, 15.02.1898).
Şi apelul la sursele de inspiraţie folclorică apare menţionat frecvent: „în diferite teme şi în orchestraţia foarte abilă a lucrării sale, autorul a făcut să treacă un fel de parfum al sufletului ţării sale” (L. G. Lantz, în Le Courrier National, Paris, 08.02.1898) / „el a ştiut, printr-un procedeu obişnuit, propriu compozitorilor ruşi în mod special, să utilizeze, cu cea mai mare bucurie, temele populare din ţara sa” (în L’Enclos, Paris, 19.02.1898).
Preferinţa unor autori pentru lucrarea enesciană se poate observa nu numai din spaţiul larg destinat comentariilor referitoare la aceasta, ci şi din exprimările directe ale presei: „Singurul număr inedit al «Concertelor duminicale» de alaltăieri a fost debutul, pe care d-l Colonne i l-a dedicat unui tânăr compozitor român, d-lui George Enescu (16 ani), prin suita simfonică «Poema Română», scrisă pe teme populare, şi în plus, interesantă prin combinaţiile timbrale” (Des Tournelles, în Le Moniteur Universel, Paris, 09.02.1898).
Nici ştirile „senzaţionale” nu lipsesc din cadrul unor jurnale în stilul tabloidelor, care par a prezenta concertul mai mult datorită incidentului survenit în timp ce tânărul Enescu era răsplătit cu aplauzele bine meritate. Ştirea se referă la impresia de incendiu provocată de un fum dens care pătrunsese în sală, şi care i-a îngrozit pe cei din public, până să afle că nu era decât o alarmă falsă.
În presa germană şi engleză, se poate vorbi despre un succes indubitabil, dar poate că, în alte condiţii, talentul compozitorului şi primirea entuziastă a piesei sale de către public nu ar fi fost suficiente să menţină la cote atât de înalte interesul mass-media. Informaţiilor strict muzicale, care au alimentat articolele de specialitate, li s-au adăugat şi câteva „ingrediente” cu iz monden şi chiar senzaţionalist.
Cu referire la suita Poème Roumain, părerile cronicarilor sunt împărţite. Totuşi, balanţa înclină spre recunoaşterea performanţei sale componistice: se vorbeşte despre „o foarte interesantă compoziţie intitulată Poème Roumain a domnului Enesco, un tânăr compozitor român remarcabil de înzestrat, despre debutul acestuia „nu fără succes” sau despre faptul că „Saint-Saëns şi Massenet pot certifica deopotrivă valoarea sa”. Nu lipsesc nici tonurile neutre, care îi ţin la adăpost pe critici de asumarea prematură a unor sentinţe: Poème Roumain „este o prelucrare abilă a unor cântece şi dansuri româneşti, dar care încă nu permite un verdict despre adevăratul talent [al compozitorului]”.
O singură opinie defavorabilă apare formulată în ziarul german Frankfurter Zeitung, ca urmare a folosirii anumitor „efecte teatrale” de către Enescu: „În al său Poème Roumain, doar prea abil făcut şi exagerat de gălăgios, nu a lipsit, pe lângă toate celelalte sofisticări instrumentale, corul a bocca chiusa din spatele scenei”. Remarca plină de indignare „atât de tânăr şi deja atât de corupt” conotează insolenţa de a avea un asemenea limbaj componistic la o asemenea vârstă. Probabil, dacă Poème Roumain ar fi venit din partea unui compozitor matur, şocul sensibilului cronicar ar fi fost mult diminuat…
Vârsta „fragedă” a lui Enescu apare invocată şi în celelalte articole, însă fără asemenea contextualizări tendenţioase: exprimată numeric „17 ani”, alteori, „16 ani” – adevărul era, de fapt, la mijloc (16 ani şi jumătate); sau prin expresii de genul „băiatul-minune”, „tânărul compozitor” etc.
Prezenţa la concert a prinţesei Elena Bibescu, protectoarea muzicianului în anii rezidenţei sale la Paris, nu trece neobservată de presă, cum nu trece, într-un articol cu specific monden, nici recepţia organizată de aceasta, [în aceeaşi zi, 6 februarie], pentru a sărbători reuşita lui Enescu. Singura legătură a articolului cu domeniul muzical pare să fie pseudonimul autoarei – sau autorului? –, Ella de C Bella…
Preluare: georgeenescu.ro
