Cu cât identitățile noastre devin mai puțin ancorate, cu atât strigăm mai tare despre ele
Nu a existat niciodată o cultură umană perfectă, iar orice încercare de a crea una a dus inevitabil la tiranie: la gulag sau la camera de gazare, la ghilotină sau la groapa comună. Oamenii sunt căzuți, sau sunt doar defecți, iar lumea este țintuită la un loc pe lemnul nostru strâmb. Din Franța revoluționară și până în Afganistanul secolului 21, cei care credeau că pot crea un paradis rațional odată ce reușesc să elimine criticii, au fost de fiecare dată violent treziți la realitate.
Dar, deși nu a existat niciodată o cultură umană care să fie altfel decât defectuoasă, toate culturile durabile din istorie au fost unele cu rădăcini. Adică au fost legate și de lucruri mai solide, atemporale și mai de durată decât procesele de zi cu zi ale funcționării lor sau de dorințele personale ale indivizilor care trăiesc în ele. Unele dintre acele lucruri solide sunt creații umane: tradiții culturale, un sentiment de descendență și ascendență, ceremonii concepute pentru închinare sau inițiere. Altele sunt non-umane: lumea naturală în care locuiesc acele culturi sau forța divină cu care se închină sau cu care comunică într-o anumită formă.
Avem nevoie de aceste rădăcini. Avem nevoie de un sentiment de apartenență la ceva care este mai mare decât noi, atât în spațiu, cât și în timp, și subestimăm pe riscul nostru această nevoie. În cartea ei, The Need for Roots (Nevoia de rădăcini – n.), scrisă în 1943, Simone Weil, franțuzoaica filosof și mistic reticent, pune problema astfel:
„A fi înrădăcinat este poate cea mai importantă și mai puțin recunoscută nevoie a sufletului uman. Este una dintre cele mai greu de definit. O ființă umană își are rădăcinile în virtutea participării sale reale, active și naturale la viața unei comunități care păstrează în formă vie anumite comori particulare ale trecutului și anumite așteptări particulare ale viitorului”.
Weil scria din exilul din Anglia, deoarece patria ei era încă sub ocupație nazistă. Ea a văzut pervertirea național-socialistă a noțiunii de înrădăcinare și răul care se făcea prin ea. Dar, spre deosebire de mulți intelectuali din stânga, tirania rasială a naziștilor nu a determinat-o să respingă nevoia umană de rădăcini în favoarea unei arome universaliste de „justiție globală”. Ea a văzut acea noțiune universalistă drept ceea ce era: aceeași aromă de perfecționism care a determinat URSS să lanseze o tiranie care se potrivea cu cea a fascismului, până la sârma ghimpată care înconjura lagărele desemnate pentru cei care nu se potriveau modelului.
Weil a văzut dincolo: când s-a uitat la Hitler și Stalin, a văzut doi tirani conducând niște națiuni care fuseseră deja dezrădăcinate – de revoluția industrială, de bolșevism, de Marele Război, de depresie, de procesul mai larg al modernității. Ambii bărbați au promis o întoarcere sau un marș înainte spre securitate, putere și sens prin impunerea unei ideologii totalitare despre care susțineau că va vorbi în numele maselor. Amândoi au livrat, în schimb, iadul.
Cartea lui Weil a fost comandată de francezii liberi din Londra, conduși de Charles de Gaulle. Se dorea să fie un manifest pentru reînnoirea Franței și a Europei, după flagelul nazismului. Rețeta ei a fost radicală. Europenii, a spus ea, au fost dezrădăcinați de industrie, de stat și de o formă agresivă de pseudo-creștinism (Weil a fost uneori o creștină reticentă, dar era nimicitoare în privința formelor oficiale de credință care, spunea ea, în majoritatea cazurilor s-au aliniat „intereselor celor care exploatează oamenii”).
Atât naționalismul de stat, cât și socialismul de stat au fost trucuri, potrivit lui Weil: exploatatori ai poporului dându-se drept eliberatorii lor. „Idolul totalitar” al marilor ideologii de salvare a lumii, cum ar fi comunismul și fascismul, a fost flagelul secolului al XX-lea. Întregul joc a trebuit să fie abandonat, termenii redefiniți: „Singura metodă capabilă să-l pedepsească pe Hitler și să-i descurajeze pe băieții însetați de măreție în secolele următoare să-i urmeze exemplul”, scria ea, „este o transformare atât de totală a sensului atașat măreției, încât el (Hitler) să fie exclus din ea”.
„O transformare a sensului atașat măreției”: poate aceasta a fost întotdeauna sarcina și poate a fost urgentă întotdeauna. Dar cu siguranță acum este. Idolii noștri de astăzi sunt cucerirea economică, „creșterea” nesfârșită construită pe transformarea întregii vieți în „resurse” pentru consumul uman, scientismul deghizat în investigație obiectivă, mișcarea maniacală înainte și aceeași veche căutare a perfectibilității. Charles de Gaulle, când s-a întors victorios în Franța, a fost un combatant eficient în acest joc. Nu a citit niciodată cartea lui Weil, care îl viza și pe el.
Ce a vrut să spună Weil prin această „transformare”? Poate că răspunsul explică de ce nu este atât de citită pe cât ar trebui. Atașamentul ei era față de lucrurile eterne și nu a putut fi niciodată blocată. Ea a adus laudă lui Dumnezeu, tradiției, rădăcinilor, popoarelor și culturii; dar și justiției, libertății de exprimare și de gândire, onoarei și egalității. Ar putea fi la fel de usturătoare în privința fascismului, comunismului, religiei consacrate, elitelor liberale, capitalismului și educației în masă.
Într-un minut îi nimicește pe „intelectualii dezrădăcinați obsedați de progres” care au dominat elita culturală a vremii ei (și care au cucerit-o în întregime pe a noastră), asaltând Stânga pentru disprețul său față de țărănime sau afirmând că „dintre toate nevoile sufletului uman, nimic nu este mai vital… decât dragostea pentru trecut”. Dar tocmai când crezi că ai de-a face cu un Apărător conservator al Vestului, citești ceva de genul:
„De secole încoace, oamenii din rasa albă au distrus peste tot trecutul, prostește, orbește, atât în țară, cât și în străinătate. Dacă în anumite privințe s-a înregistrat, totuși, progres în această perioadă, nu e din cauza acestei frenezii, ci în ciuda ei, sub impulsul acelui puțin din trecut care a rămas în viață”.
Weil nu a greșit. Noi în Occident am inventat chestia asta numită modernitate și apoi am exportat-o în lume, indiferent dacă lumea a vrut sau nu. Cândva am numit acest proces Sarcina Omului Alb și l-am exportat cu vase de război. Acum o numim dezvoltare și o exportăm prin împrumuturi de la Banca Mondială și Războiul împotriva terorii.
Dar – și aici este punctul ratat atât de des, în special de „progresiștii” care conduc în prezent misiunea în războaiele culturale – înainte de a putea distruge lumea, a trebuit mai întâi să ne distrugem pe noi înșine. Statele și elitele noastre economice au trebuit să-și deposedeze propriul popor înainte de a se putea aventura să-i deposedeze pe alții. Oamenii obișnuiți din Occidentul „dezvoltat” au fost prototipul; cobaii într-un experiment global gigant. Acum ne găsim fără rădăcini, fără cârmă, neacostați într-o mare de haos; supărați, confuzi, strigând la lume și unii la alții.
În plus, acest proces se accelerează prin proprii săi aburi, după cum a explicat Weil, pentru că „cine este dezrădăcinat el însuși, va smulge rădăcinile altora”. Cu cât suntem mai atrași – sau împinși – mai departe de culturile, tradițiile și locurile noastre – dacă le-am avea în primul rând – cu atât mai mult vom aduce acea neliniște cu noi în lume.
Dacă v-ați întrebat vreodată de ce este de rigueur în rândul elitelor culturale occidentale să demonizeze rădăcinile și să glorifice mișcarea permanentă, să minimizeze coeziunea și să vorbească despre diversitate, să nege legăturile cu trecutul și să aleagă în schimb un viitor la care nu va ajunge niciodată, luați în considerare acest lucru: ei sunt copiii capitalismului globalizat și moștenitorii tulburărilor Occidentului și au transformat acea lipsă de rădăcini într-o ideologie. Ei – noi – suntem atât făptuitorii, cât și victimele unei Mari Tulburări.
Acest lucru nu înseamnă că numai oamenii „occidentali” sunt responsabili pentru distrugerea continuă a culturii și a naturii care copleșește lumea. S-ar putea ca ei să fi fost cei care au pornit-o, dar cultura dezrădăcinării este globală acum și era și atunci când Weil scria. O poți vedea oriunde vrei să te uiți. India și-a dezrădăcinat în mod sistematic poporul adivasi (tribal) de la independență încoace; guvernul său încearcă în prezent să submineze puterea și reprezentanța țăranilor fermieri din Punjab și a declanșat astfel o rebeliune rurală. Statul chinez arată din ce în ce mai mult ca cea mai eficientă mașină inventată vreodată pentru dezrădăcinarea, relocarea și controlul în masă al populațiilor. Statul indonezian provoacă tulburări în mod sistematic triburilor din Papua de Vest, în coordonare cu un grup de corporații multinaționale. Guvernele africane îl îngrădesc pe ultimul popor San. Asta fac statele, peste tot în lume. Este vechiul joc uman de putere și control, turbo-încărcat cu combustibili fosili și tehnologie digitală de supraveghere.
În ultimele câteva secole, această intersecție dintre puterea financiară, puterea de stat și tehnologiile din ce în ce mai coercitive și manipulative a dezvoltat un război continuu împotriva rădăcinilor și împotriva limitelor. Elanul „economiei globale” este mereu „tot înainte”: demolează barierele și granițele, tradițiile și culturile, limbile și modurile locale de a vedea lumea, oriunde ar merge și nu se va opri până când lumea nu va fi complet refăcută. Ca urmare, un număr record de oameni sunt în mișcare și, pe măsură ce populația crește și presupusele schimbări climatice se fac simțite, acele numere vor crește peste tot, transformând culturile și națiunile în forme complet noi – sau, mai rău, în nicio formă – cu toate frământările și conflictele care rezultă din asta. Chiar dacă trăiești acolo unde strămoșii tăi au trăit de generații, poți paria că smartphone-ul pe care l-ai dat copilului tău îl va rupe de acolo mai eficient decât orice buldozer.
O mulțime de oameni, desigur, sunt destul de mulțumiți de toate acestea și nu au timp pentru niște ludiți (trupe de muncitori englezi din sec. XIX care au distrus utilaje despre care credeau că le amenință locurile de muncă – n.) romantici ca mine, când ne plângem. Chiar și noi, ludiții romantici, suntem aici, pe internet, când ne plângem, așa că poate finalmente noi suntem obiectul râsului. Dar cred că avem nevoie disperată de cultură adevărată. Am vrea să mergem din nou acasă, dar dacă chiar știm unde se află casa, vedem că nu ne putem întoarce.
Și astfel se creează un vid, iar în vid năvălesc monștri: imitații toxice ale rădăcinilor noastre pierdute. Politici identitare, noi categorii rasiale rigide, naționalisme extreme, tulpini intolerante ale religiei, „genuri” înmulțite la nesfârșit și „identități” construite online fără referire la realitate. Identitarismul monoetnic al extremei drepte sau diversitatea identitarismului extremei stângi: alegeți în funcție de predilecțiile și temerile voastre. Dar aceste rădăcini false nu pot înlocui niciodată lucrul real și autentic, iar rezultatul este o orgie de furie, iconoclasm și revărsarea fierei. Între timp, mașina tehno-modernității își continuă, necruțătoare, lucrarea.
În tot timpul petrecut cu oameni care trăiesc în culturi cu adevărat înrădăcinate – înrădăcinate în timp, loc și spirit – indiferent dacă sunt în vestul Irlandei sau în Papua de Vest – în general, am fost marcat de două lucruri. Unul este că oamenii înrădăcinați sunt mai greu de controlat. Revoluția industrială nu ar fi putut avea loc fără îngrădirea pământului și distrugerea țărănimii și a clasei meșteșugărești. Oamenii cu picioarele pe pământ sunt mai greu influențabili de curentele politice sau de modele ideologilor urbani ori ale teoreticienilor academicieni.
A doua observație este că oamenii nu au tendința să vorbească foarte mult despre „identitatea” lor – sau chiar să se gândească la ea doar dacă sunt amenințați. Cu cât trebuie să vorbești mai tare despre asta, se pare, cu atât probabil că ai pierdut mai mult. Gama de „identități” libere, autocreate, generate de „războiul cultural” actual, arată că suntem deja înaintați pe drumul care duce departe de cultura autentică.
Când o plantă este dezrădăcinată, se ofilește și apoi moare. Când același lucru se întâmplă unei persoane, sau unui popor sau unei planete, rezultatul este același. Criza noastră culturală – și spirituală – actuală vine, cred, din faptul că nu putem admite ceea ce la un anumit nivel știm că este adevărat: că noi, în Occident, trăim într-o poveste învechită. Cultura noastră nu moare – este deja moartă. Ne-am îndepărtat de o înțelegere mitică, înrădăcinată a lumii, și ne-am îndepărtat de divinitate, pentru a ne privi reflectați în micile oglinzi negre din mâinile noastre. Acum, trăim într-o perioadă a consecințelor. Într-o zi, în curând, va trebui să privim în sus și să începem să căutăm ceea ce am pierdut. Am sentimentul că acest proces a început deja.
Preluare: unherd.com / Autor: Paul Kingsnorth / Traducere: Reacționarii