Până și ei cred că mitul Americii atotputernice s-a prăbușit

0

După prăbușirea URSS, Statele Unite au fost superputerea mondială fără de rivali. Au fost „jandarmul lumii”, însă nu întotdeauna cel mai onest, recurgând la multe schimbări de regim în toate colțurile lumii, la intervenții militare și războaie prin procură. Fiecare asemenea acțiune a fost însoțită de afirmații cum că Statele Unite sunt „cea mai generoasă” țară, o națiune „excepțională” și „indispensabilă”, o țară care lasă deoparte propriile interese și acționează în beneficiul întregii lumi, că este protectorul „ordinii internaționale bazate pe reguli”, țara care îi apără pe cei slabi și buni în fața celor răi și puternici. Pe lângă invocarea nerespectării de către Rusia a tratatelor pentru reducerea forțelor convenționale și nucleare semnate în perioada URSS, discursul de mai sus a fost folosit pentru a justifica retragerea SUA din mai multe asemenea tratate: ABM, INF, Open Skies. La fel s-a întâmplat și în cazul retragerii SUA din tratatul nuclear cu Iranul semnat în timpul administrației Obama și din acordurile cu Libia și alte state. La fel au fost justificate revoluțiile colorate pentru schimbarea regimurilor în alte state și acțiunea unei vaste rețele de ONG-uri finanțate de statul american.

Războiul din Ucraina și mai cu seama ascensiunea Chinei i-au făcut pe unii dintre comentatorii și teoreticienii neoconservatori din SUA să-și reevalueze poziția în raport cu lumea. Discursul de mai sus a început să fie abandonat de o serie de formatori de opinie. Perioada în care efectele distructive, acasă și în restul lumii, ale intervențiilor americane puteau fi ușor ignorate se apropie de sfârșit.

Unul dintre cei mai vocali comentatori neoconservatori din SUA, Max Boot (născut într-o familie de evrei din Rusia care s-a stabilit în SUA în anii 1970), a ajuns să se dezică de neoconservatorism chiar în paginile Foreign Affairs, publicația Council on Foreign Relations, cel mai influent think tank din SUA când vine vorba despre politica externă. Marele susținător al războaielor SUA și al schimbărilor de regim pleacă acum capul: „Schimbările de regim nu au funcționat așa cum s-a intenționat. Ocuparea Afganistanului și Irakului a fost un fiasco, cu un preț uriaș în vieți omenești și bani, pentru SUA și mai ales pentru țările invadate”. „Mi-am schimbat opiniile. Rămân un susținător al democrației si drepturilor omului. Dar, după ce am văzut cum funcționează promovarea democrației, cred că ea nu trebuie să mai fie în centrul politicii externe americane. Am fost exagerat de optimist în legătură cu exportul democrației și am subestimat costurile și dificultățile. Acum nu mai sunt un neoconservator așa cum am fost după 11 septembrie 2001”, scrie Max Boot.

„Fostul neoconservator” se căiește și spune că va susține doar apărarea democrației, nu și exportul de democrație. Dar, atunci când vedem ce înțelege Boot prin apărarea democrației, ajungem la concluzia că SUA vor fi inclinate pe mai departe către război. Boot definește Ucraina drept democrație liberală care trebuie apărată, la fel și principiul inviolabilității frontierelor. Această viziune a analistului Max Boot nu poate fi privită decât ca o glumă cinică de libieni sau sirieni, având în vedere cum au acționat SUA în acesta țări. Iar o viziune similară au și Hillary Clinton sau actuala șefă a USAID, Samantha Power, care se opun și ele exportului de democrație, dar sunt pentru „promovarea” democrației, inclusiv prin forța armelor.

Deși este falsă, pocăința neoconservatorilor merită observată, pentru că definește o tendință importantă în politica Statelor Unite – acceptarea tacită a unei ordini multipolare în care America nu mai poate acționa fără riscul unei riposte a unui adversar de calibru apropiat sau a unei coaliții anti-americane.

The American Conservative scrie că „americanii trebuie să-și dea seama care sunt realitățile unei lumi post-unipolare, înainte de a fi prea târziu”. „Pe măsură ce se prăbușesc o mulțime de narațiuni privind războiul prin procura între SUA/NATO și Rusia, americanii ar trebui să-și reevalueze modul în care înțeleg acțiunile guvernului SUA. Cei mai mulți nu au idee despre cât de mare este distanța dintre ce face guvernul lor în străinătate și poveștile pe care ei le aud de la portavocile acestui guvern. Drept urmare, americanii susțin fără să știe tot felul de acțiuni externe, fără a înțelege ce se întâmplă de fapt. Vreme de ani de zile au fost amăgiți de o campanie de propagandă care începe să pălească abia acum”.

Stephen M. Walt, profesor la Universitatea Harvard, a publicat recent un articol care spune de la bun început că „administrația Biden se luptă pentru o ordine unipolară care nu mai există”. Această dorință a liderilor SUA vine în contradicție cu planurile multor alte țări, inclusiv din rândul aliaților, planuri și declarații nu de ieri-de azi. Pe lângă Rusia și China, dorința intrării într-o ordine multipolara a fost exprimată de Brazilia, de India, de fostul cancelar german Gerhard Schroeder, de fostul ministru de Externe francez Hubert Vedrine, de actualul președinte Emmanuel Macron.

Amintitul Stephen Walt atrage atenția că, în ciuda noilor realități, Statele Unite își trasează politica externa pe baza principiilor stabilite în 1991 de administrația George H. W. Bush, care porneau de la idee ca SUA trebuie să acționeze pentru a împiedica apariția unor pretendenți la statutul de mare putere globală. „Deși administrația Biden recunoaște că ne-am întors deja la o lume cu mai multe mari puteri, se pare că este nostalgică după scurta perioadă în care SUA nu aveau rivali. De aici reafirmarea ‘leadershipului american’, de aici și dorința SUA de a provoca Rusiei o înfrâgere care să slăbească Moscova suficient cât să nu mai cauzeze probleme în viitor, de aici și acțiunile SUA de a reduce accesul Chinei la produsele high tech și eforturile guvernului SUA de a subvenționa industria americană de profil”, scrie Walt.

„Chiar dacă SUA vor avea succes cu această strategie, refacerea ordinii unipolare este imposibilă. Vom ajunge fie 1) într-o ordine bipolară (cu SUA și China), fie 2) într-o versiune dezechilibrată a multipolarității, cu SUA fiind prima între mai multe mari puteri inegale (China, Rusia, India, poate Brazilia și Germania și Japonia reînarmate).

„Ce fel de lume ar fi asta? Teoreticienii relațiilor internaționale sunt împărțiți. Realiștii clasici, precum Hans Morgenthau, credeau că sistemele multipolare sunt mai puțin înclinate spre război, pentru că statele se pot realinia pentru a împiedica ascensiunea agresorilor și pentru a descuraja războiul. Flexibilitatea ar fi o virtute în această viziune. Realiști structuraliști, precum Kenneth Waltz sau John Mearsheimer, susțin reversul: sistemele bipolare sunt cele mai stabile, pentru că riscul uriaș unei erori de calcul este mai mic, pentru că cele două puteri dominante se vor opune oricăror schimbări a statu-quo-ului și vor fi mai puțin dependente de sprijinul aliaților. În această viziune, flexibilitatea este periculoasă, iar noile puteri în ascensiune ar putea acționa mai repede decât puterile dominante”, scrie Walt.

Însă multipolaritatea nu ar fi atât de rea pentru SUA, consideră Walt. „Haideți să recunoaștem că unipolaritatea nu a fost atât de bună pentru SUA și în special pentru acele țări nefericite care au intrat în vizorul SUA în ultimele decenii. Ordinea unipolară a însemnat 11 septembrie, războaiele scumpe și fără succes din Afganistan și Irak, câteva schimbări de regim nefericite care au dus la state eșuate, o criză financiară care a afectat dramatic politica interna din SUA și apariția Chinei ambițioase, cu o ascensiune facilitată chiar de acțiunile Americii. Din păcate SUA nu au învățat multe din experiența ultimelor decenii, și apleacă încă urechea la ce spun niște ‘genii strategice’, aceleași care au făcut ca SUA să irosească triumful în Războiul Rece. Singurul control într-o ordine unipolară este autocontrolul puterii dominante, iar acest autocontrol nu prea există în cazul unei țări ‘cruciate’ precum SUA”, scrie Walt.

O ordine multipolară ar reface o lume în care Eurasia ar avea mai multe mari puteri, state care vor sta unul cu ochii pe celălalt, iar această atenție ar oferi Americii posibilitatea de a-și ajusta alianțele în funcție de nevoi, așa cum a făcut-o când s-a aliat cu URSS și, apoi, cu China lui Mao. Cheia succeselor extreme Americii a fost posibilitatea de a-și alege aliații: poziția de singură mare putere a lumii occidentale a oferit Statelor Unite securitate „gratuită” în Emisfera Vestică, un lux de care puterile eurasiatice nu au beneficiat. Apoi, SUA au fost mereu un aliat dezirabil pentru Europa: „SUA este aliatul perfect pentru Europa și Asia. Puterea sa face ca vocea să-i fie auzită și acțiunile sale să fie simțite, însă SUA sunt suficient de departe pentru a nu fi o amenințare semnificativă pentru aliați”, scrie Walt.

O ordine multipolară ar veni și cu riscuri, cum ar fi cursele regionale ale înarmării – așa cum sugerează cazul Japoniei și al Germaniei, care au anunțat mari investiții în apărare. Asta ar putea duce la acțiuni periculoase și provocatoare. „Însă trebuie avut în vedere și că SUA au făcut până acum același lucru în Orientul Mijlociu sau chiar în Asia. Putem fi oare sută la sută siguri că puterile regionale vor întreprinde acțiuni și mai periculoase sau că aceste acțiuni ar conta pentru America?”, încheie Walt.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Călin Marchievici

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.