„Vă întreb: care mai este azi binele nostru comun?”

0

Uniunea Teatrală din România este marcată de un scandal legat de nominalizările la premiile UNITER.

După ce a fost nevoită să retragă premiul pentru întreaga activitate lui Alexandru Repan, din cauza colaborării sale cu fosta Securitate, UNITER se confruntă cu o petiţie semnată de peste o mie de oameni de teatru pentru retragerea nominalizării lui Andriy Zholdak la categoria „cel mai bun regizor”. El este acuzat de agresiuni psihologice şi fizice asupra actorilor cu care lucrează.

De asemenea, Silviu Purcărete a cerut juriului de nominalizări UNITER să-i retragă nominalizarea de anul acesta, în contextul în care regizoarea Carmen Lidia Vidu a luat poziţie faţă de excluderea generaţiei de tineri regizori.

În acest context, regizorul Andrei Şerban a transmis, din Statele Unite, un mesaj adresat colegilor săi. El vorbeşte despre „criza de încredere” care se resimte în teatrul din întreaga lume, îndemnând la „reconciliere” şi la „decizii ferme”.

„Despre UNITER şi nominalizări, aşteptarea multora, sastisiţi de scandal, e ca Senatul, în frunte cu Preşedintele actual, să se trezească şi să ia decizii ferme. E momentul să se găsească o formă de reconciliere. În aşteptare, propun să ne oprim, să respirăm, să privim lumea mai răbdător, înţelept şi umil. Poate un moment de tăcere ar fi benefic. Inteligenţa tăcerii… the TEST is silence”, a scris Andrei Şerban.

„Motivul de a scrie e criza provocată de nominalizările UNITER. ‘Azi iarna vrajbei noastre’… (cum spune Richard III) e o criză artistică ajunsă în top news! Oare poate fi comparată cu o criză economică, cu inflaţia, sau cu şomajul?! Hmm… În atmosferă se simte un fel de premoniţie sumbră că marea călătorie a teatrului, aşa cum cei mai mulţi am trăit-o, e în pericol să se sfârşească. Scriu aceste rânduri de la New York şi să stiţi că exact asta e starea de spirit şi aici – doar din America s-a răspândit spre toată Europa!

Dezbaterile dintre tabere, aparent despre abuzuri, (absolut normale) sugerează o criză foarte acută de încredere, atât în sistemul de guvernare cât şi faţă de teatrul însuşi, aflat în pericol de a deveni o insulă stearpă şi pustie. De ce atmosfera asta agresivă, violentă, toxică, în care confraţii se judecă între ei cu aroganţă, cu ură? De ce artiştii sunt în acest moment priviţi cu suspiciune de publicul larg, fiind incriminaţi, chiar discreditaţi? Expunând puroiul, opusul frumosului ce izvorăşte din artă, artiştii sunt de fapt oglinda lumii în care trăim, cu nimic mai buni sau mai răi decât restul umanităţii. Nici publicul nu este uniform – include grupuri inovatoare care îi susţin pe cei care doresc moartea tradiţiei şi noutatea cu orice preţ (spiritul inspirat de cancel culture), dar şi fosile vinovate ale trecutului, în care eu nu am cum să nu mă recunosc.

De copil am încercat să urmez sfatul bunicii mele: ‘să te vezi pe tine aşa cum te văd alţii’. Nu l-am uitat până azi, dar busola e din ce în ce mai dificil de ţinut.

De unii pare că sunt catalogat ca un om în vârstă care aparţine unei lumi apuse odată cu Ciulei şi Pintilie (dar se mai ştie oare cine au fost Ciulei si Pintilie?!). Cum nu sunt nici membru UNITER, nici tânăr revoluţionar, nu aparţin vreunui trib anume, nici nu locuiesc în ţară permanent, sunt o ţintă favorită pentru cei care se legitimează prin apartenenţa la un grup sau la altul. Azi (ca în stalinism) nimic nu e mai uşor decât să acuzi, să împroşti cu noroi, fără adevărate dovezi. Problema e că cei care fac scandal nu sunt niciodată interesaţi de artă cu adevărat.

Să mă ierte bunica, dar nu pot să mă văd aşa cum mă descriu aceştia. Cred că fac parte dintre artiştii care chiar caută ceva şi nu am nici dorinţa, nici energia să devin activist şi să fac revoluţii culturale. Nu neg dreptul altora de a fi altfel.

Trăim într-o lume în care nu mai există dialog, unde totul e asimilat superficial, în ritm galopant, digestia fiind determinată de fenomenul fast food. Lacomi să fim recunoscuţi, rebeli contra oricui, rapid descurajaţi, prizonieri ai milei de noi inşine, vulnerabili, ne considerăm cu prea multă uşurinţă victime. Ne e teamă că nu posedăm destul, vrem să avem putere, să fim pe val.

Premiile aduc prestigiu şi deschid uşi, dar coroniţele se vestejesc iute; vorbesc din experienţă, am luat destule ca să nu mai aştept altele. Cei tineri au nevoie de premii, ca un imbold pentru pasul următor în carieră. Dar atât.

Tocmai am sărbatorit, ca în fiecare an, Ziua Mondială a Teatrului. De mii de ani scena a servit drept o uşă deschisă către un tărâm mai profund al minţii si al inimii care ne face să simţim dezgust în prezenţa cruzimii şi admiraţie în prezenţa generozităţii. Sentimentele de solidaritate şi comunitate însă ne sunt acum foarte străine. Recunoaştem oare cât de incapabili suntem în acest moment să fim solidari sau cât de ipocrit sună acum aşa-zisa noţiune de comunitate? E ca şi cum ne-am preface că vrem să celebrăm şi să ne bucurăm de această bijuterie preţioasă care ni s-a dat prin teatru, când de fapt o acoperim de un maldăr de zdrenţe vechi, murdare, rău mirositoare.

Vă întreb: care mai este azi binele nostru comun? Orice impuls pozitiv se transformă în negativitate, violenţa tinde să înlocuiască dialogul.

În artă, noi, cei care ne numim cu mândrie artişti, cum înţelegem întrebarea asta? Cum se poate rezolva criza noastră acută de încredere unii în alţii? Cât de adânci sunt rănile? Se mai pot vindeca?

Trebuie să ne amintim cine suntem. Suntem moştenitorii celor care s-au luptat să elibereze scena de realismul socialist şi de cenzura comunistă şi au pus bazele unui teatru deschis spre imaginaţie şi adevăr.

Tânăr, ca mulţi alţii, am ales teatrul, cuprins de un val de idealism, dorind ca oamenii, plecând acasă, să fie mai buni – şi până azi am rezistat să mă las molipsit de cinism ieftin, sarcasm şi ură, cât şi de lipsa de respect faţă de valoare. Unul din efectele negative ale democraţiei în artă: înlocuirea criteriului calităţii cu cel al majorităţii. Sunt într-adevăr un tip de modă veche. Politizarea teatrului nu m-a atras niciodată. Ideologizarea, la modă acum, care s-a infliltrat excesiv, sugrumă adevărata chemare a unui artist, aceea de a servi ceva mai înalt. Dragostea. Avem nevoie să iubim, nu doar să fim iubiţi. Mă opresc aici, deja simt că am vociferat în exces”, a scris regizorul Andrei Șerban în scrisoarea sa deschisă.

 

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.