Scriu acest scurt text pentru că am fost uimit – de fapt sunt exasperat – de reacția conservatorilor români confruntați cu recentele incidente petrecute în licee, este firește vorba de așa zisa profesoară amenințată cu briceagul de un elev precum și de cea cu care elevii au mimat acte sexuale în vreme ce „profa” părea că scrie pe tabla din fața clasei. Articol după articol, editorial după editorial, prietenii conservatori au fost practic unanimi: obligativitatea școlii, eliminarea posibilității părinților de a influența ceea ce se petrece în școală, întărirea disciplinei etc. Puși în fața eșecului manifest al educației postmoderne conservatorii români se grăbesc să construiască pentru copiii noștri un univers concentraționar perfect, o închisoare de care vor beneficia – cum se întâmplă întotdeauna – satanici pedagogi progresiști.
Nu este nevoie decât de una sau două crize, aparent întâmplătoare, ce apar chiar în timpul dezbaterii așa numitelor legi ale educației – de fapt legi ale decivilizării – iar întreg pachetul satanic și liberticid al îndoctrinării progresiste va trece prin parlament în aplauzele conservatorilor români care vor fi încântați, pentru moment, că școlile românești se transformă în gulag-uri pentru copiii noștri și că noi părinții nu vom mai putea să-i eliberăm din acestea.
Crizele nu trebuiesc irosite, iar dacă nu sunt semne de criză acestea trebuiesc create ab nihilo pentru că oamenii obișnuiți sunt emotivi, sunt pur și simplu umani, nu sunt niște ideologi seci în căutare de pretexte care să le permită acumularea de putere politică.
O regulă simplă pe care amicii conservatori ar fi indicat să o urmeze este aceea de a verifica – în toiul crizei – poziția celebrităților ideologice la modă îl pomenesc în context pe dl. Mîndruță sau pe dl. Bănescu. Iar dacă sub imperiul emoției tind să aibă aceeași opinie cu astfel de personaje este poate mai bine să-și scape cafeaua pe tastatură pentru a nu putea reacționa până când vor fi redevenit calmi și lucizi pentru a medita cu atenție la urmările pe termen lung ale propunerilor ce apar oportun în toiul unor astfel de crize.
Marele merit al conservatorilor este tocmai umanitatea acestora, spre deosebire de noi liberalii clasici, spre deosebire de (in)amicii socialiști, conservatorii au emoții, au umori, nu au o ideologie care să le explice lumea. Da, precum socialiștii, noi liberalii clasici suntem înconjurați de abstracții ideologice – acțiunea umană pentru liberalii clasici de rit austriac – nu vom fi vreodată păcăliți de vreo criză, fie ea a educației, fie ea medicală. Nu este deloc întâmplător faptul că Ron Paul a fost unul dintre cei mai timpurii și mai vocali contestatari ai terorii medicale de rit covidos, convingerile liberal clasice i-au oferit o hârtie de turnesol infailibilă. Nu este deloc întâmplător faptul că dl. Barna a fost unul dintre cei mai timpurii și mai vocali susținători ai terorii medicale de rit covidos, convingerile progresiste i-au oferit o hârtie de turnesol infailibilă. Și tocmai de aceea pozițiile liberalilor clasici sau ale socialiștilor pot fi utile în toiul emoției, prietenii conservatori pot conta pe noi din acest punct de vedere. Conservatorii vor descoperi că – dincolo de nuanțe ce pot fi ulterior corectate – pot adopta în toiul crizei poziția liberal clasică, nu vor avea de ce să roșească mai târziu. Vor descoperi, de asemenea, că în toiul crizei sunt mai mereu de acord cu socialiștii și că întotdeauna, fără vreo excepție, astfel de abordări comune au fost motiv de regrete tardive.
Până atunci însă avem o criză, cel mai probabil artificială. Școala este obligatorie, conservatorii se plângeau până mai ieri de ideologia nenaturală pe care aceasta o impune copiilor noștri, se plângeau că părinții nu-și pot proteja copiii de nefirescul educației de secol XXI. Niște copii și-au bătut joc sau și-au agresat fizic profesorii, de fapt copiii au făcut public ceea ce ar fi trebui să ne fie tuturor evident, anume că așa zișii profesori au devenit de fapt niște paznici de închisoare*, că școlile au devenit gulag-uri de îndoctrinare progresistă. Ar trebui să fim mândri de copiii noștri, de revolta acestora. Ar fi trebuit ca așa zisa dezbatere a legilor educației să ne prindă cu temele făcute, să nu lăsăm o criză artificială sau tehnocrații din ministere sau chiar paznicii închisorilor în care suntem forțați să ne trimitem copiii să impună agenda mediatică a zilei. Ar fi trebuit ca astăzi să discutăm cu toții despre libertate educațională, despre educație parentală, despre dreptul comunităților religioase, etnice etc de a se organiza pentru a-i educa pe cei mai tineri membri ai comunității.
Ar trebui ca – înainte de a ne uita cu reproș la copiii noștri – să ne facem noi înșine temele. Ar trebui ca să nu mai fim prinși cu temele nefăcute de tot soiul de crize, ar trebui să înțelegem că nu mai putem da înapoi, că suntem cu spatele la zid, copiii noștri sunt cu spatele la zid, că este timpul să ne gândim să nu mai reacționăm la tot soiul de aberații convenabile stângii, ci să impunem noi înșine agenda mediatică a zilei.
* Ca notă de subsol ar trebui notat că obligativitatea și etatizarea educației transformă în mod ilegitim o meserie extrem de respectabilă – aceea de profesor – în aceea de paznic de închisoare. Paznic de închisoare, acesta este statutul corect al profesorului de școală publică. Cu cât înțelegem mai repede aceasta, cu cât înțelegem mai repede natura reală a școlii publice și a personajelor ce o populează cu atât vom putea să ne ajutăm mai degrabă copiii, dar și pe aceia care doresc să le fie profesori și să-i învețe carte. Tot ca notă de subsol nu pot să nu observ că un proiect al stângii politice – școala publică – a devenit peste multe decenii motiv de atașament irațional al conservatorilor români incapabili să înțeleagă că disciplina și înfrânarea sunt virtuți în condiții de libertate și vicii în condiții de sclavie/prizonierat. Sigur, cum spuneam mai sus, conservatorii au de pus un bemol acolo unde este cazul, tocmai pentru că sunt umani, le repugnă contrastele, sunt atașați de trecut fie el și unul recent la scara istoriei.
Preluare: taxfreedomday.ro / Autor: Ovidiu Tânjală
