„Acum iată de ce pe lumea asta sunt scriitori culţi sau …desculţi”

Imediat după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe când comuniștii se cocoțau la putere în România, la Uniunea Scriitorilor din România a avut loc o şedinţă la care a fost prezentă toată floarea intelectuală scriitoricească din ţară.

Subiectul era Octavian Goga.

Goga a fost un naționalist desăvârșit și a fost cel care, înainte de război, în anii „democrației” liberale, fusese chiar șeful unui guvern cu un asemenea profil politic. Era deci firesc să se afle printre proscrișii noului regim care se instala în România, „internaționalist”, sau „globalist”, cum s-ar spune astăzi. Era acuzat de „fascism”, „extremist” și celelalte etichete care se aplică și astăzi tuturor celor care se încăpățânează să înțeleagă oamenii ca făcând parte din națiuni, cu istorie și tradiții proprii, și nu din populații.

Perfect „adaptat” noului curent politic stăpânitor, Zaharia Stancu se transformase în cel mai vehement contestatar al lui Goga, lovind în Goga, aflat în imposibilitatea de a se apăra. Zaharia Stancu a fost cel mai virulent oponent al reabilitării lui Goga, aflată în discuție la acea ședință.

La sfârşitul cuvântării lui Stancu, Tudor Arghezi a cerut să i se acorde câteva minute pentru a spune şi el câteva cuvinte.

Iată ce a spus:

„Eram în iarna anului… la conacul marelui Goga. Depănam amintiri şi multe alte probleme ale timpului. La un moment dat se auziră bătăi la uşa conacului. Goga, s-a dus, a deschis uşa şi văzu un tânăr zgribulit cu nişte manuscrise în mâna. Îl ruga pe maestru să le citească şi dacă se poate să le publice în ziarul ce îl conducea. Goga îl invită înăuntru pe tânăr, luă manuscrisele ce cuprindeau încercările lui poetice. Goga le citi pe îndelete şi concluzia era clară. Tânărul era plin de talent. Îi spuse că nu poate să le publice acum dat fiind că revista era deja la tiparniţă. Însă Goga i-a dat un aconto tânărului cu promisiunea că în numărul viitor al revistei îi vor apare încercările poetice neuitând să menţioneze că sunt pline de talent. Acel tânăr se numea Zaharia Stancu”.

Concluzia lui Arghezi a fost colosală şi a intrat în istoria acelui moment.

A concluzionat Arghezi spunând „Acum iată de ce pe lumea asta sunt scriitori culţi sau … desculţi”.

Apropo-ul era legat, bineînțeles, de romanul lui Zaharia Stancu «Desculţ», mult apreciat apoi în perioada pe care o numim „comunism”.

Arghezi a fost aplaudat de cei din sală, în picioare, minute în şir.

Octavian Goga era reabilitat, iar Stancu părăsea sala jenat vădit de adevărul spus de Arghezi.

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari, de lângă Sibiu, ca fiul preotului ortodox Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare. Goga a fost un poet român, ardelean, de origine aromână, politician naționalist, şi prim-ministrul României din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938. Membru al Academiei Române din anul 1920.

Între anii 1886-1890, Goga a urmat şcoala primară din satul natal. Cea mai mare parte a vacanţelor, aşa cum povesteşte autorul în diverse texte autobiografice, şi le-a petrecut în satul natal al tatălui său. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă şi circa 20% din familiile din sat poartă numele de Goga. În 1890, poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri l-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Braşov. La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi încheindu-le în 1904.

În ziarul «Tribuna» (Sibiu) a fost publicată prima poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi. Ion Pop-Reteganul de la «Revista ilustrată» (Bistriţa) i-a scris la poşta redacţiei: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte”. După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia «Nu-i fericire pe pământ». Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise şaptesprezece ani.

În 1905 a apărut la Budapesta volumul «Poezii», reeditat apoi de editura «Minerva» la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar”, poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbii, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii”. Poeziile din acest volum sunt considerate „creaţiuni geniale” şi cei mai valoroşi critici „înţeleg rosturile sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii în istoria liricii româneşti”.

Până la declanşarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista «Ţara noastră«, ziarul «Epoca», «Adevărul», revista «Flacăra» şi revista «România», proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic şi tematic, cu a celei eminesciene.

Goga şi-a axat publicistica pe problemele „românismului”. Prin revista «Luceafărul» a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista «Ţara Noastră», axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale.

Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga, mai ales prin «Domnul notar», a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 14 februarie 1914. Goga a lăsat, sub formă de proiect, şi două piese într-un act («Sonata lunei» şi «Lupul»), sceneta «Fruntaşul».

Adversar al politicii guvernelor maghiare, Goga a fost, în acelaşi timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi şi Imre Madách, s-a bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului, primele încercări de traducere din «Tragedia omului» datând din anii de şcoală.

Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută activitate politică-socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspiraţiilor susţinute de românii transilvăneni. În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociaţiei transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român. Prin articole publicate în revista «Ţara noastră», a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci. Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deţinut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul «Situaţie penibilă» împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.

După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. Din cauza activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetăţean austro-ungar – un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franţa. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

Guvernul prezidat de Goga, demis după 44 de zile, a fost creat de Partidul Naţional Creştin rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iaşi a Ligii Apărării Naţional Creştine (condusă de Alexandru C. Cuza) şi a Partidului Naţional Agrar (condus de Goga).

Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului «Năsturel Herescu» pentru volumul de debut, creaţia poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei discursul de recepţie fiind intitulat «Coşbuc». În 1924, poetul a primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.

Considerat poet al neamului, pe ambii versanţi ai Carpaţilor, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil. La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia.