Tudor Greceanu, aviatorul de elită aruncat în pușcăriile comuniste: „Am crezut în virtuțile neamului. Și uitați-vă ce-am cules”

0

Tudor Greceanu s-a născut pe 13 mai 1917, fiind descendent al unor vechi familii de boieri moldoveni, fiu al inginerului Scarlat Greceanu și al Alexandrinei, strănepot al lui Ion Ghica. La scurt timp după venirea pe lume a copilului, familia s-a mutat în comuna Topliceni din județul Vâlcea, unde Tudor a urmat școala primară, iar în 1928 a fost înscris la internatul unui liceu din Iași.

A absolvit Școala militară de ofițeri de aviație în 1939 și a fost înaintat la gradul de sublocotenent aviator pe 1 iulie 1939. Era posesor a șase brevete de pilot (brevetul de pilot de război, obținut în școala militară, brevetul de pilot de vânătoare, brevetul de instructor de zbor, brevetul de pilot de bimotoare, brevetul de înaltă acrobație, brevetul de zbor de noapte și brevetul de zbor fără vizibilitate), inclusiv brevetele și insignele de pilot german, italian și american, a avut la activ 6.000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1.000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât și în Vest.

Pleacă la război în 22 iunie 1941, din dorinţa de a reîntregi ţara. Face parte din Grupul 7 Vânătoare, care la Stalingrad a dat dovadă de un curaj extraordinar reuşind să salveze cincisprezece avioane de pe un aerodrom asediat şi să iasă din încercuire.

Slt. av. Tudor Greceanu a fost decorat cu Ordinul «Virtutea Aeronautică» de Război cu spade, clasa Crucea de Aur cu 1 baretă (4 noiembrie 1941) „pentru eroismul dovedit în lupta aeriană dela Vigoda, când a doborît un avion inamic, iar la Odis al doilea avion sovietic doborît” și clasa Cavaler cu prima baretă (6 octombrie 1944). A fost avansat la gradul de locotenent aviator pe 24 ianuarie 1942.

A avut 42 de victorii aeriene care au însemnat doborârea a 42 de avioane inamice. A primit mai multe decorații între care titlul de cavaler al Ordinului «Mihai Viteazul» clasa III.

„Nu mi-am pierdut niciodată vreun coechipier, n-am pierdut niciodată vreun avion de sub protecție și n-am rupt niciodată nici măcar vreun cauciuc. Avionul nu l-am lăsat niciodată, atunci când l-am solicitat, mi-a răspus ca un prieten. Eram îndrăgostit de el și mi se rupea inima ori de câte ori am fost nevoit să sar cu parașuta și să abandonez unul”.

Însă sfârșitul războiului nu avea să-i aducă pacea, ba dimpotrivă. Întors în România, în 1945, Greceanu află ca logodnica sa, de origine germană, se sinucisese pentru a nu fi deportată în URSS, iar fratele său era prizonier în Gulagul sovietic. La scurt timp este arestat, în 1949, de Securitate, fiind acuzat că a trimis o scrisoare în Occident. „Locuiam pe strada Washington, pe atunci Rozelor, în apartamentul doamnei Racoviță. Într-o seară, pe la ora zece, a sunat telefonul și o voce de femeie a întrebat de mine. Am răspuns la telefon și mi-a spus: ‘Fiți atent, sunteți pe lista viitoarelor arestări’. ‘Cine sunteți?’, am întrebat. ‘Asta nu pot să vă spun, ceea ce vă pot spune este că eu pentru asta sunt aici’, și mi-a închis telefonul. Bineînțeles că nu puteam face nimic, pentru că orice aș fi făcut eu, s-ar fi răsfrânt împotriva gazdei mele. La 4 aprilie m-am pomenit cu șapte inși în camera în care dormeam. Un locotenent, iar ceilalți erau subofițeri, toți îmbrăcați civil. Nu știu cum au intrat în casă, pentru că n-au sunat. A început o percheziție, adică devastarea întregii locuințe. Au aruncat pe jos cărțile din bibliotecă, au golit sertarele. Eram înspăimântat, pentru că erau în bibliotecă o mulțime de cărți care figurau pe listele cărților interzise.

Când am văzut aceste cărți în mâna ofițerului, am înțepenit. A aruncat cărțile cu dispreț, neavând habar despre ce era vorba. Ei veniseră să caute arme, documente, fotografii. După vreo două ore de percheziție (au luat și carnetul de telefon al doamnei Racoviță, să vadă dacă nu e vreo adresă subversivă acolo), mi-au spus să mă îmbrac pentru că trebuie să merg cu ei. I-am întrebat ce să-mi iau cu mine. Mi-au răspuns că nu trebuie să iau nimic, fiind vorba doar de un interogatoriu de rutină. Eu știam despre ce fel de interogatoriu era vorba, așa încât mi-am luat două pachete de țigări și i-am lăsat ceasul de mână și o cruciuliță Cocăi Racoviță”.

Aviatorul a fost dus în beciul Ministerului de Interne, în celula numărul 12, fiind anchetat inițial cu privire la misiunile pe care le avusese, în calitatea sa de aviator militar, la Stalingrad, câte avioane a doborât, ce victorii a avut, în ce localități a fost și cine a mai fost cu el. Indirect, era suspectat de activitatea din timpul războiului împotriva URSS: „Ce-ai căutat în Uniunea Sovietică, n-ai știut că este un război nedrept împotriva pașnicelor popoare sovietice?”, a fost una dintre întrebările care i s-au pus în primele ore ale interogatoriului.

În cele din urmă, a fost acuzat că ar fi fost membru al organizației «Graiul sângelui», o grupare clandestină antibolşevică înfiinţată în 1944, condusă de matematicianul Ion Vulcănescu (vărul lui Mircea Vulcănescu), din care aviatorul nu făcuse, de fapt, parte.

Ancheta a continuat în următoarele luni în beciurile Ministerului de Interne: „Degetele mele au fost stâlcite, prinse în tocul ușii. Am fost ținut în anchetă, cu bătăile respective, timp de mai bine de o lună (…) Ancheta consta în schingiuiri fizice și din schingiuri așa-zise biologice – anchetă non-stop. Oră după oră se schimbau anchetatorii, dar tu rămâneai tot acolo. Anchetatorii sperau că undeva te vei contrazice. Din fericire, aveam o memorie foarte bună și nu m-am contrazis niciodată. Am dat cel puțin 60 de declarații în decurs de trei zile, cât am rezistat. O altă formă de tortură era ceea ce ei numeau manej: erai obligat să alergi de jur împrejurul camerei, sub supravegherea milițianului. De îndată ce te opreau, erai bătut și trebuia să continui alergarea. Când îți era cu desăvârșire imposibil să mai alergi, aruncau o găleată cu apă peste tine și erai trimis în celulă. Am rezistat 24 de ore la manej, 24 de ore am alergat”.

Condamnat la opt ani de închisoare pentru „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale, aviatorul a trecut prin mai multe închisori comuniste printre care cele de la Pitești, Jilava, apoi a fost dus la Canal. În 1951 a fost transferat la Aiud, unde Mircea Vulcănescu și Mihai Mărgineanu pregăteau o evadare în masă. Tentativa a avut loc pe 21 decembrie 1952, însă la ea nu au participat decât trei deținuți: aviatorii Tudor Greceanu și Gheorghe Spulbatu și jurnalistul Vasile Șirianu.

În timp ce se întorceau de la fabrica din incinta penitenciarului spre celule, cei trei s-au ascuns după o stivă cu lemne, apoi s-au îndreptat spre uscătoria închisorii, unde se afla tabloul electric. Au intrat în incinta unde se afla un deținut pe nume Ivasciuc, Greceanu a oprit curentul, iar Șirianu și Spulbatu au încercat să-l imobilizeze pe bărbat, însă au fost surprinși de un alt deținut, fostul comandor de marină Marcel Tăutu, care fusese căpitan al portului Brăila și era arestat încă din 1945 pentru atitudine fascistă. În încăierare, Șirianu l-a lovit cu o rangă în cap pe Tăutu, acesta a murit în scurt timp, Ivasciuc a fost ucis și el, apoi cei trei deținuți s-au strecurat pe lângă ziduri și au reușit să ajungă în foișorul penitenciarului. Șirianu și Spulbatu au escaladat zidurile, dar o santinelă a început să tragă și Tudor Greceanu nu a mai reușit să fugă. Nu a fost nimerit de gloanțe, dar s-a dezechilibrat, a căzut și și-a fracturat ambele picioare. Imediat după ce a fost capturat, aviatorul a fost interogat și torturat, fiind ținut timp de două zile cu picioarele lipite de un bloc de gheaţă.

Fostul ziarist Vasile Șirianu a fost prins aproape degerat pe câmp, în apropierea Mureșului, la o zi de la evadare, iar Gheorghe Spulbatu, care reușise să se urce într-un tren și se refugiase la o veche prietenă, a fost trădat de femeie și a fost arestat după alte câteva zile.

Cei trei au fost judecați după o lungă perioadă de tortură și condamnați la moarte pentru crimă și acte de evadare. Șirianu și Spulbatu au fost executați în 1953, dar sentința lui Tudor Greceanu a fost comutată în muncă silnică pe viață, pentru că aviatorul nu a fost găsit vinovat la recurs pentru uciderea celor doi deținuți, fiind acuzat în cele din urmă pentru complicitate la omor și tentativă de evadare.

În acest timp, părinții săi primeau arest la domiciliu unde mureau de boală și sărăcie.

În închisoare este torturat și pus cu picioarele în apă rece, care îi zdrobește articulațiile. Supraviețuiește închisorii și beneficiază de amnistia generală din 1964. A revenit după eliberare la București și a avut diverse locuri de muncă necalificate, lucrând, în ultimii ani ai activității profesionale, la Institutul de Arhitectură.

Un episod din «Memorialul Durerii», difuzat pentru prima oară în 1993, îl are ca subiect. Înghesuit într-un apartament meschin de la etajul 7 al unui bloc din Ferentari, Dido Greceanu citează dezinvolt din «Geneza formelor culturii», a lui P.P. Negulescu. Apoi, oferă una dintre cele mai răvășitoare mărturii despre regimul comunist: „Dac-ați ști ce dramă a fost Zarca (izolatorul închisorii de la Aiud – n.)! Sunt lucruri pentru care oamenii nu sunt făcuți. Poate în bunele Lui intenții, Dumnezeu n-a făcut oamenii pentru orice. I-a făcut să meargă până la un punct, dincolo de care se distrug. Este exact același lucru ca un ceas. Un ceas funcționează foarte bine și sucit pe față, și pe dos, dar dacă dai cu el de pământ, s-a cam terminat. Un anchetator, Brânzaru, îmi spunea că omul e făcut din piele, din mușchi, din sânge, din nervi și din oase. Și că, până la urmă, oasele vorbesc. Doamnă, atuncea n-au vorbit. Foarte mulți, foarte mulți… au cedat. E așa de simplu să mori, doamnă. E așa de simplu să mori. De ce să te compromiți ca să trăiești?”.

Într-unul dintre interviurile pe care le-a dat în ultimele sale luni de viață, Greceanu îi vorbea scriitorului Vlad Zografi despre filosofie, muzică și pictură. Și nu putea să-și ascundă, cu autoironie, uimirea: „Mi se pare atât de curios ca epava de om care am devenit să vorbească despre lucruri atât de frumoase”.

Grav bolnav, slăbit după anii grei de detenție, aviatorul Tudor Greceanu a murit în garsoniera sa din Ferentari, București, pe 29 decembrie 1994, la 77 de ani, plin de suferințe sufletești și fizice, având ambele picioare amputate. Este înhumat la cimitirul Bellu din București.

„Sunt lucruri pentru care oamenii nu sunt făcuți. Dumnezeu n-a făcut oamenii pentru orice. E așa de simplu să mori. De ce să te compromiți ca să trăiești? (…) Eu am pierdut partida. Pentru că partida n-o dictez eu… M-am bătut pentru țara asta și la 2000 de kilometri într-un sens și în celălalt, și pe frontul de răsărit și pe cel de apus. Și am crezut în virtuțile neamului. Și uitați-vă ce-am cules”.

„A doua oară l-am văzut pe Tudor Greceanu la București. De-adevăratelea. O «vizită» între coșmar și sublim. Coșmar: cămăruța în care de-abia te puteai strecura. Coșmar: trupul împuținat, ca de copil, și piciorul amputat, acoperit de capătul pijamalei, prinsă cu un ac de siguranță, camuflând absența. Sublim: capul, chipul omului aceluia. Numai lumină, inteligență, luciditate. Sublim: vocabularul său de imensă stringență intelectuală, fără sentimentalism, milă de sine sau eroisme declamate. Sublim: excepția ca firesc. E cea mai puternică impresie cu care m-am întors din Bucureștiul toamnei trecute. Modele, deci, existau. Mai există încă. Dacă ne-am întoarce fața spre ele, dacă le-am da ascultare, poate că am ieși din toropeala aceasta de lânced venin. Unul dintre aceste modele, Tudor Greceanu, a dispărut dintre noi. Și de această dispariție suntem (o cred fără nicio exagerare) cu toții vinovați. Țărâna îi va fi sigur mai ușoară decât viața petrecută în suferință și muțenie. El știa să vorbească, noi nu știm să-l ascultăm” Cuvintele îi aparțin Monicăi Lovinescu. Le-a publicat în revista «22», în ianuarie 1995, la două săptămâni după moartea lui Tudor Greceanu

„Fiecăruia îi este frică de ceva. Unii sunt victimele propriului refuz al fricii, al propriului curaj, care este o veșnică luptă psihologică între ceea ce suntem și ceea ce am putea deveni sub imboldul fricii. În luptele cu rușii, unde am fost mereu în inferioritate numerică, doi contra douăzeci, acționam mai puțin sub imboldul fricii, pentru că aveam superioritatea avionului, ceea ce nu s-a întâmplat cu americanii, când superioritatea numerică era de 1 la 30-40 și nu mai aveam superioritatea aparatelor. Atunci recunosc că de multe ori trebuia să ne învingem frica. Odată am fost doborât: la o altitudine de 11.000 de metri, un proiectil exploziv m-a lăsat fără instalația de oxigen. […] Mi-am pierdut cunoștința. Nu știu ce s-a întâmplat. Presupun că am avut un moment de revenire când m-am apropiat de sol. Avionul a fost găsit pus pe burtă, or, a pune un Messerschmitt pe burtă nu e o treabă ușoară” – Tudor Greceanu

 

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.