Ce este transumanismul – Principiile pe care se bazează, scopurile și rădăcinile culturale
Susținătorii transumanismului, printre care Yuval Harari și Klaus Schwab, cred în aceste idei:
– Că putem îmbunătăți trupul uman pentru a crea cyborgi – organisme fictive în care sunt îmbinate perfect organele umane și tehnologia;
– Că proprietăți, precum inteligența umană, pot fi îmbunătățite genetic prin manipularea genomică a liniei germinale;
– Că tehnologia ARNm ne va permite în curând „să scriem circuite pentru celule și să programăm în mod previzibil biologia în același mod în care scriem software-uri și programăm computerele” (după cum se menționează într-un Ordin executiv al președintelui Biden cu privire la biotehnologie);
– Că, în curând, va putea fi vindecat cancerul prin folosirea de terapii genetice sau chiar nano-mecanice (mașini extrem de mici);
– Că mașinile vor putea, în scurt timp, să citească gândurile;
– Că nu există liber arbitru, întrucât conștiința este o colecție de procese biochimice;
– Că, în curând, vom obține nemurirea digitală prin „încărcarea conștiinței în cloud”;
– Că Inteligența Artificială (AI) va duce în curând la apariția unor mașini mai inteligente decât omul;
Și chiar
– Că Inteligența Artificială îi va face pe cei mai mulți oameni inutili pentru societate, întrucât toată munca lor va fi preluată de mașini,
Sau
– Că vom putea reprograma genetic sexul oamenilor adulți în viitorul apropiat – pentru a numi doar câteva dintre ideile pe care aceștia le îmbrățișează.
De ce sunt toate acestea o nebunie în care nu e nimic științific? Și de ce atât de mulți – inclusiv oameni inteligenți, precum miliardarul Elon Musk, cred în asta? Care sunt rădăcinile și scopurile acestei mișcări? Să răspundem la aceste întrebări în ordine inversă.
Care sunt scopurile transumaniștilor?
Există două grupuri de transumaniști.
Primul grup consideră transumanismul ca fiind metoda supremă de autorealizare, care se presupune că îi va ajuta – pe cei care cred că își vor permite această „autoîmbunătățire” extrem de costisitoare – să depășească limitele biologice ale trupurilor lor. De exemplu, transumanistul Martine Rothblatt, ale cărui celule au cariotipul XY, dar care „a devenit” femeie, a spus că autodefinirea propriului gen este doar primul pas către un remediu pentru cancer și alte boli letale și, în cele din urmă, către nemurirea digitală.
Legat de acest scop, dar de o importanță mai mică, este ideea că transumanismul ar putea promova egalitatea universală a rezultatelor, în tradiția idealului iluminist francez al egalității prin lege (spre deosebire de idealul iluminist protestant al egalității în condițiile legii, sau izonomie). În acest spirit, transumanismul are un caracter emancipator asemănător cu aboliționismul (lupta împotriva sclaviei în secolul al XIX-lea) sau cu emanciparea feministă – ideea absurdă că ambele sexe ar fi necesar să fie egale din toate punctele de vedere. Susținătorii acestei variante a crezului cred că toate ființele umane ar putea fi modificate prin intermediul tehnologiei transumaniste cu scopul de a obține rezultate egale. Vom vedea în ultimele două secțiuni ale acestui eseu că niciuna dintre aceste dorințe nu poate fi împlinită.
Al doilea grup de transumaniști speră să folosească transumanismul ca mijloc tehnic de obținere a puterii, în spiritul lui Aldous Huxley, care descrie în utopia sa modul în care are loc modificarea, prin inginerie, a claselor umane, cu crearea de proprietăți planificate în pântece artificiale. Transumaniștii cred că, la fel ca ingineria genetică, senzorii implantați sau efectorii moleculari (de exemplu, furnizarea de doze de medicamente pulsate în circulație) vor permite controlul fizic și manipularea maselor, dirijarea voinței și vor face ca majoritatea ființelor umane să fie inutile. De exemplu, Harari crede că inteligența artificială îi va face inutili pe majoritatea oamenilor; potrivit lui, în viitor va fi nevoie doar de o mică elită de supraoameni. De asemenea, el crede că tehnologia poate fi folosită pentru a dirija și manipula voința maselor.
Vom vedea mai jos că, deși tehnologia poate fi folosită pentru a manipula masele din punct de vedere cultural, ea nu poate fi folosită pentru a-i controla fizic (în alt mod decât prin intoxicarea și crearea de dependență cronice în masă, ceea ce nu este un fenomen nou), nici pentru a-i face inutili ca forță de muncă. De asemenea, legată de această intenție este și ideea de a folosi narațiunea transumanistă pentru a exercita o putere culturală prin inducerea fricii de viitor, așa cum s-a petrecut cu narațiunea schimbărilor climatice și cu cea a fricii de covid. Acesta este, de departe, cel mai mare efect pe care l-a avut până acum narațiunea transumanistă, dar își va pierde puterea odată ce absurditatea și caracterul ei antiștiințific vor deveni evidente și odată ce precondiția sa culturală – actualul spasm occidental al fricii – va dispărea.
Care sunt rădăcinile culturale ale transumanismului?
Transumanismul are mai multe surse culturale majore:
– Autoactualizarea, idee dezvoltată inițial în Renașterea italiană și care a fost elaborată și popularizată ulterior de Herder, dar care de atunci a degenerat într-o formă trivială de consumerism hedonist;
– Emanciparea în sensul Iluminismului francez;
– Cartezianismul și neopozitivismul;
– Antiraționalismul postmodern; și
– Eugenia.
Vom discuta fiecare sursă pe rând.
Autoactualizarea
Ideea autoactualizării a fost dezvoltată inițial de Pico de la Mirandola și de alți gânditori ai Renașterii italiene. A fost un program prin care elitele culturale au urmărit să-și realizeze întregul potențial al personalității și a apărut odată cu descoperirea omului modern. Se considera că ființa umană este legată, în primul rând, de ea însăși și că are sarcina de a-și maximiza propria cultură, cunoștințele și plăcerea.
În secolul al XVIII-lea, teologul protestant german Johann Gottfried Herder a reformulat conceptul ca pe o filosofie pentru mase, dar în concordanță cu creștinismul. Realizarea de sine era menită să aibă loc în contextul „libertății creștinului”, care este simultan „un om liber pentru sine, dar rob pentru toți” (Luther). În secolul al XIX-lea, când adepții lui Hegel au separat omul modern de Dumnezeu, unul dintre aceștia, Max Stirner, a enunțat o agendă radicală a autoactualizării, declarând că fiecare om este propriul lui zeu, având propria sa unicitate.
În timpul secolului al XIX-lea, burghezia occidentală a dezvoltat un manifest romantic al autoactualizării, care a devenit o mișcare socială răspândită a claselor superioare. Totuși, tendința subiectivistă a acesteia a devenit rapid evidentă. Heidegger, unul dintre părinții antiraționalismului contemporan, a considerat această mișcare drept o formă de „subiectivism, incluzându-l pe cel mai periculos, care este ascuns în cultul personalității”. De asemenea, el a constatat o legătură cu globalismul (pe care l-a numit „planetarism”) și a spus că „imperialismul planetar” (prin care se referea la globalizarea condusă de SUA, proces care începea în anii 1930) va culmina cu o „uitare a ființei (Seinsvergessenheit) încorporată în subiectivism”.
În aceeași ordine de idei, Heidegger descrie acest subiectivism occidental drept „domnia omului”, un joc de cuvinte elegant în limba germană (unde cuvântul „om” este folosit în mod obișnuit ca pronume însemnând anonimatul, colectivitatea sau o entitate nenumită, cum sunt „one” în engleză și „on” în franceză, dar pe care Heidegger îl reutiliza ca substantiv). Dificil de tradus, această expresie inventată de el înseamnă domnia unui tip (de ființă) postuman standardizat, fără suflet. Până la urmă, un trans-orice este pe cale de a fi lăsat cu totul în urmă (post-). Foucault – care, la fel ca sursele sale principale, Bataille, Marx și Heidegger, este rareori o sursă din care să se dezvolte o perspectivă validă – a caracterizat în mod adecvat această megatendință culturală drept „cult californian al sinelui”, iar mai târziu Charles Taylor a descris-o drept „pseudo-autenticitate” în «Etica autenticității», o carte solidă pe această temă.
Toți acești gânditori și-au dat seama că această pseudorealizare este o formă de consumerism, în care realizarea potențialului persoanei este trivializată, fiind redusă la o anumită selecție de bunuri și servicii produse de megamașină (Lewis Mumford). În transumanism, ideea autorealizării atinge apogeul. Transumaniștii afirmă că ne putem remodela complet întreaga noastră existență fizică și a conștiinței pentru a maximiza potențialul personalității noastre. Așa-zisa femeie Rothblatt, care nu întâmplător locuiește în California, este întruchiparea desăvârșită a acestei ideologii.
Emanciparea
Emanciparea este o idee care provine din Iluminismul francez și conține un factor pe care Iluminismul protestant (Marea Britanie, Olanda, țările vorbitoare de limbă germană și cele scandinave) nu îl recunoaște. Ideile principale ale Iluminismului protestant sunt demnitatea ființei umane, libertatea și drepturile personale și moralitatea societății burgheze construite pe aceste idei, și anume un stat care respectă și protejează statul de drept și care permite participarea democratică.
În tradiția franceză, totuși, există ideea creării unui paradis secular pe pământ, care a fost descrisă în mod explicit de abatele Étienne-Gabriel Morelly în Code de la nature (1755) (Codul naturii), primul manifest comunist care a fost scris. Morelly a propus crearea unui stat care deține totul și care distribuie bunuri și servicii pentru a obține egalitatea perfectă și justiția socială. Ideile sale l-au influențat pe Rousseau, care a făcut distincția între comuna volonté de tous (voința fiecărui om, o participare democratică de jos în sus, în termenii Iluminismului scoțian) și aparent nobila volonté générale (voința universală), care este cunoscută și implementată de un grup oligarh elitist, care supraveghează și direcționează societatea pentru a obține cele mai bune condiții.
Ideea de emancipare, potrivit căreia oamenii este necesar să se elibereze de structurile opresive de putere ale societății prin încălcarea regulilor tradiționale, a avut o influență foarte puternică în timpul Revoluției Franceze și mai târziu în mișcarea feministă, precum și în mișcările anti-rasiste. Desigur, are o bază pe deplin justificată, vizibilă clar în aboliționism (campania prin care s-a pus capăt sclaviei), dar tinde să devină periculoasă dacă eliberarea urmărită este îmbinată cu intenția de a planifica o societate nouă, mai bună, cu noi norme sociale, create de la zero, așa cum a descris-o revoluționarul francez Babeuf. Nu a durat mult până când Burke și Hegel au realizat acest aspect și au subliniat că societățile pot fi stabile numai dacă normele sociale evoluează în mod spontan.
În transumanism, ideea principală este aceea că manipularea tehnică a naturii umane ne poate elibera de povara existenței noastre fizice și ne poate face nemuritori. Este o eshatologie secularizată care aspiră la absența totală a constrângerilor impuse de natură sau de societate (care este sistemul natural rezultat din natura umană prin interacțiunea oamenilor în grupuri mari). Eliberarea de legăturile naturii face parte din conceptul de autoactualizare al transumanismului, dar crezul conține și ideea emancipării sociale prin tehnologie. Această viziune este complet ruptă de orice perspectivă realistă asupra antropologiei.
Ultima promisiune de emancipare prin tehnologie a fost propagată în anii 1990: a fost ideea despre internetul gratuit, de care urma să beneficieze omenirea și să permită noi modele de participare. Astăzi, internetul a devenit, în schimb, un instrument de colectare și de exploatare a datelor comerciale, de supraveghere în masă, de propagandă și de excludere politică, de manipulare și cenzură.
Cartezianismul și neopozitivismul
Cartezianismul – filosofia lui Descartes rezumată în maxima deductivistă „Gândesc, deci exist” – are mai multe aspecte, dar cel care ne preocupă aici este ideea conform căruia oamenii pot descrie, înțelege și manipula în mod sistematic lumea folosind matematica și științele bazate pe aceasta. Pentru Descartes, întreaga lume este un mecanism care poate fi modelat matematic pentru a permite reprezentarea ei ca o hartă și manipularea acesteia. Cartezieni importanți au fost Lagrange, La Mettrie și Laplace.
Lagrange a fost un geniu al matematicii care a inventat o expresie matematică foarte elegantă a legilor lui Newton. La fel ca Boyle și Hooke, ambii fizicieni britanici, el credea că legile fizicii au fost „scrise de Dumnezeu în cartea naturii” și așteaptă doar descoperirea noastră, aceasta fiind sarcina științei. La Mettrie, un contemporan al lui Lagrange, a fost un materialist împătimit și vedea ființa umană ca pe o mașinărie. Laplace, care a trăit o generație mai târziu, credea că, dacă am putea măsura toate mărimile fizice ale lumii, am putea scrie un sistem gigantic de ecuații diferențiale, la care am conecta valorile măsurătorilor și am putea calcula viitorul: o idee denumită mai târziu „demonul Laplace”.
Oameni de știință cu o putere de judecată mai mare decât cea a utopiștilor științifici francezi, precum Adam Smith și Immanuel Kant, au înțeles că așa ceva este imposibil și a devenit evident, în cursul secolului al XIX-lea, că fizica clasică (mecanica plus electromagnetismul) se confrunta cu probleme care nu puteau fi rezolvate în cadrul universal definit inițial de Newton, Leibniz și Euler.
Mulți filozofi au înțeles devreme că nu suntem capabili să modelăm și să manipulăm natura în modul în care doreau cartezienii. Poate că Giambatista Vico a fost primul, iar alții – de la Herder la Max Scheler, care a declarat solemn moartea cartezianismului – i-au urmat.
Atunci când, odată cu dezvoltarea mecanicii cuantice, a devenit evident că modelele matematice ale particulelor care alcătuiesc materia duc doar la modele stocastice (presupuse) ale realității, mulți fizicieni au abandonat, de asemenea, cartezianismul. Teoria sistemelor complexe care s-a dezvoltat din termodinamică și teoria haosului a făcut evident pentru fiecare fizician faptul că modelele pe care le avem pot prezice comportamentul sistemelor extrem de restrânse și pot ajuta în conceperea tehnologiei bazate pe acestea, dar că nu putem modela sisteme complexe folosind matematica.
Dar, deși cartezianismul este mort din punctul de vedere al filozofiei și al fizicii matematice, el constituie totuși o forță motrice majoră în cultura noastră, ceea ce este evident din faptul că atât de mulți ingineri, antreprenori, biologi, reprezentanți ai științelor umaniste și politicieni cred în cartezianism. Ei sunt atrași de cartezianism pentru că nu înțeleg fizica și pentru că sunt uimiți de marele succes al fizicii și de realizările acesteia în ultimele două secole.
Strâns legat de cartezianism este neopozitivismul. Este moștenitorul pozitivismului, o ideologie care a fost formulată de Auguste Comte, care a inventat și termenul. Ideea de bază a pozitivismului este că toate teoriile adevărate constituind cunoștințe științifice este necesar să se bazeze pe date empirice care pot fi verificate folosind observații sau experimente independente. Se bazează pe tradiția engleză a empirismului, care are rădăcinile în Aristotel și Bacon (Novum Organum), Locke și apoi Iluminismul scoțian; mai presus de toți, David Hume. Nu sunt permise alte surse pentru știință decât experiența și verificarea acesteia; nu există deci cunoștințe religioase sau metafizice.
Pozitivismul este strâns legat de ideea de teleologie (finalitatea), progresul necesar al omenirii, o escatologie seculară (post-creștină). Comte credea că există un progres necesar către o cultură globală bazată pe știință (unde am auzit recent această expresie?), care va permite omenirii să-și depășească starea actuală dezastruoasă. El a înființat „religia umanității” secular-pozitivistă (église positiviste) pentru „societățile pozitiviste” pentru a înlocui funcția de coeziune îndeplinită cândva de cultul colectiv.
Deși Scheler a stabilit că pozitivismul este ideologie, în anii 1920, Cercul de la Viena i-a revitalizat ideile ca fiind (neo-) pozitivism logic. Mișcarea a eșuat din punct de vedere filosofic, dar ideile pozitivismului sunt încă vii în transumanism și în ideile sale teleologice. O trăsătură principală atât a cartezianismului, cât și a pozitivismului, evidențiată și în transumanism, este presupusa fezabilitate tehnică a ideii de a efectua o modificare a naturii umane folosind modele matematice.
Eugenismul
Ideile eugeniste pornesc de la Arthur de Gobineau, teoreticianul rasei dominante, și Herbert Spencer, inventatorul expresiei „supraviețuirea este a celui mai apt”. Eugenismul a devenit o mișcare politică în anii 1920 în Statele Unite și Marea Britanie. Ideea sa de bază este că genomul entităților distincte ce aparțin unei populații (totalitatea materialului lor genetic) ar fi necesar să fie îmbunătățit pentru a produce o calitate genetică mai bună a respectivelor entități și o calitate genetică generală mai bună a populației. A fost inspirat de succesul creșterii animalelor și plantelor în agricultură, fiind mai întâi explicat genetic de Mendel și apoi utilizat sistematic pentru a îmbunătăți proprietățile produselor agricole.
Dar, întrucât chiar și trăsăturile umane de bază, cum este înălțimea trupului, au un model de moștenire omnigenomic (întregul genom codifică trăsătura) și din moment ce nu se știe nimic despre cauzalitatea genetică a calităților superioare, cum sunt inteligența sau stabilitatea emoțională, eforturile eugenice nu pot reuși nici măcar teoretic. Orice încercare de a implementa programe eugeniste, cum sunt cele urmărite de naziști în anii 1940, sunt profund anti-umane și malefice. Cu toate acestea, transumanismul visează la „îmbunătățirea” omenirii folosind manipularea genetică.
Antiraționalismul postmodern
Transumanismul are și un aspect profund antirațional. Gânditorii postmoderni precum Jacques Derrida, Michel Foucault și Judith Butler resping chiar ideea că există o cunoaștere certă a lumii. Pentru ei, limbajul uman este o expresie a puterii; toate teoriile este indicat să fie interpretate din perspectiva puterii. Voința de a depăși sexul biologic prin înlocuirea acestuia cu genul, de a depăși rasismul prin afirmarea ideii că rasele nu există, de a transgresa identitățile culturale tradiționale și normele sociale declarând că ele sunt doar structuri opresive – toate acestea sunt indicii ale antiraționalismului postmodern. Principiul emancipator al transumanismului este puternic influențat de aceste idei.
Transumanismul este o tendință foarte puternică în rândul elitelor occidentale. Scopul lui este de a depăși limitările naturale ale biologiei umane folosind tehnologia.
Eseu scris de filosoful Johannes Eisleben
