Eroul și marele poet aproape necunoscut al României, Sergiu Mandinescu. Poetul închisorilor
Sergiu Mandinescu a fost un poet-martir, mort la 38 de ani, după 12 ani de temniţă.
S-a născut pe 3 iunie 1928 în comuna Basarab din judeţul Bacău. Student în anul I la Facultatea de Litere din Craiova, Mandinescu s-a alăturat organizaţiei anticomuniste Mişcarea Naţională de Rezistenţă condusă de generalul Iancu Carlaonţ şi de Radu Ciuceanu. Într-un act de indisciplină, Mandinescu a încercat să treacă graniţa cu Iugoslavia în septembrie 1948 şi a fost prins. Anchetat, el a fost condamnat în iunie 1949 la 12 ani de închisoare.
Transferat la închisoarea Piteşti şi închis la secţia de temniţă grea, Mandinescu a fost supus torturilor de aici în repetate rânduri.
În august 1951 Sergiu Mandinescu a fost trimis la penitenciarul Gherla, iar mai apoi el va fi închis şi la penitenciarele Jilava, Târgu Ocna, Caransebeş şi Aiud. Este eliberat în 1960, însă trimis în domiciliu obligatoriu la Lăteşti până în 1961.
Poeziile lui Sergiu Mandinescu au fost cunoscute prin volume de antologii de versuri sau memorii din închisorile comuniste. A scris versuri inclusiv despre „reeducarea” de la Pitești, iar poeziile sale circulau în închisorile românești. Despre Mandinescu au scris, printre alții, Radu Ciuceanu, bun prieten și coleg de organizație anticomunistă și Cicerone Ionițoiu. Sergiu Mandinescu a murit în 1964, mare parte din opera sa poetică fiind pierdută.
Amin (Reeducare)
De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.
Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.
Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.
Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.
Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.
Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.
Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh,
Amin!
Sergiu Mandinescu
Pitești, decembrie 1949
Prin morse s-au aflat multe din tainele Piteştiului. Le-am povestit celor mai apropiaţi, că am fost anchetat în legătură cu preotul de la mine din sat, care ar fi fost legionar. N-am ştiut asta şi n-aveam cum să le-o confirm… Timpul trecea greu, trebuia găsită o preocupare. Incitarea la organizare sau reorganizare ar fi fost o prostie. Bănuiam că în cameră mai sunt şi alţi oameni ai lui Ţurcanu şi încercam să-i identific după atitudine. Erau mai îndrăzneţi, aveau mai multă iniţiativă, erau mai degajaţi şi mai puţin timoraţi. Mi-am zis că nu trebuie să fiu şi eu o „pisică cu clopoţei”.
M-am apropiat, din reală simpatie şi cu un efect terapeutic, de Sergiu Mandinescu. Era slab fizic, dar sclipitor de inteligent şi avea o ironie fină, uneori caustică. Nu, nu-l puteam ispiti cu nimic1. Nici nu era cazul. Sergiu, căruia îi spuneam „Serghei Esenin” pentru poeziile sale deosebit de valoroase, se izolase printre muzele sale şi, de câte ori desăvârşea o poezie, ne-o spunea, iar noi o scriam pe săpun şi o învăţam. Aşa a apărut „Simfonia culorilor”, şapte sonete de curcubeu, unul mai reuşit decât altul; tot aici a ţâşnit, ca o durere, amarul „Suflet valah”. Îmi venea să urlu şi să le spun: „Sunt un laş, am fost trimis între voi ca să vă spionez!”… Ar fi fost o ieşire mântuitoare pentru mine, dar inutilă. Instinctul de conservare mă paraliza! Îl iubeam pe Sergiu Mandinescu pentru puritatea lui şi pentru sinceritatea sentimentelor. Presimţeam că „ochii şi urechile” lui Ţurcanu vor relata această înfrăţire. Doamne, de nu m-ar pune să-l lovesc! Nu, Brânzei Emilian nu putea fi un turnător. Îl cunoşteam bine, fusesem în acelaşi lot. De ce se agita totuşi, atâta? L-a capacitat pe Pop Romulus, clujean cu multă putere de dăruire, deşi tare vlăguit, să coordoneze un curs practic de limba germană. Era un bun cunoscător al limbii germane şi un disciplinat pedagog. Cuvintele, traducerile, retroversiunile însăilate pe plăcuţe date cu săpun erau atent controlate şi orice greşeală era minuţios analizată şi de aşa manieră combătută, că a doua oară nu mai puteai greşi. I-am păstrat o deosebită stimă şi o sinceră gratitudine. Şi a venit şi ziua exploziei! Ţurcanu şi ai săi au erupt în cameră paralizând pe toată lumea. I-au separat pe „bandiţi” de reeducaţi şi tare m-am bucurat că m-a lăsat între „bandiţi”. Cu atâta bucurie mă învăluiau ochii lui Mandinescu!! Şi a fost ceva teribil, ca în năvălirea barbarilor. O descriere mai potrivită decât cea din poezia „Amin” a lui Sergiu Mandinescu nu se poate face:
Ah! Amintirea asta ca pe roată mă frânge:
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge
Plata atâtor ş’atâtor păcate…
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de satanică a fost urgia,
Că mulţi dintre noi în noaptea aceea şi-au pierdut minţile,
Iar alţii şi-au pierdut veşnicia.
Când m-au scos din cameră, am răsuflat uşurat. Am rămas cu amintirea lui Sergiu nealterată şi cred că şi el nu m-a judecat prea aspru. Tare aş mai fi voit să-l reîntâlnesc în libertate. Din păcate, nu l-am mai revăzut.
(Mărturia lui Octavian Tomuța – Memorialul Ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Pitești, Gherla, ediția a II-a, Editura Vremea, București, 2012, pp. 757-758)
Octavian Tomuța era la data aceea proaspăt trecut reeducare, fiind trimis „sub acoperire” de Țurcanu cu scopul de a obține informații.
Şi azi ca ieri…
Şi azi ca ieri dăm chiot de alarmă,
Dar nu ne-aud îndepărtaţii semeni.
Cezarii au uitat de plug şi armă,
Cato e mort, iar Scaevola deasemeni.
Ei nu ne-aud, dar zariştile ard!
Un nou Atila spulberă pământul,
Cu gândul leu, cu duhul leopard,
Mai mânios în grai ca iarna vântul.
Şi azi ca ieri nu ne aud, dar vai!
Se prăbuşesc cu vuiet catedrale.
Sălbaticele hoarde din Altai
Cutremură cetăţi voievodale.
Parisul ‘nalţă nou-i Capitoliu,
Iar Roma glorioasa-i togă-şi poartă,
Pe când, mereu cu sufletele-n doliu,
Şi azi ca ieri cerşim din poartă-n poartă.
Şi azi ca ieri sub cer veneţian
Se plimbă elegantele gondole,
Pe când de-acelaşi scut daco-roman
Se frâng şi cad săgeţile mongole.
Vă apără un neam necunoscut
Sorbona, Salamanca, Oxford, Jena!
Şi azi ca ieri noi stăm la Nistru scut
Să nu ajungă Asia pe Sena.
Nici ţara lui Columb, noua Eladă,
Cu cavalcada geniilor ei,
Nu-şi trage încă glorioasa-i spadă,
Iar peste noi trec iarăşi anii grei.
Nu fremătaţi pe nările subţiri,
Nu ridicaţi sprânceana a uimire:
S-au înecat potop de năvăliri
În sângele acestei ţări martire!
Ca luptătorul, care n-are timp
Să-şi lege rana-n toiul bătăliei,
Noi mai purtăm pe frunte câte-un ghimp
Sau răni pe trup din vremile urgiei,
Dar n-am împrumutat vreun cult nedemn
Şi zei străini nu-şi fac aicea vatră;
Bisericile noastre sunt de lemn
În schimb credinţa noastră e de piatră!
Treziţi-vă, cât capetele voastre
Nu-mpodobesc al Asiei oblânc!
Treziţi-vă! Cu lacrimile noastre
Vă luminăm prăpastia-n adânc.
Şi azi ca ieri Caligula petrece,
Dar răsturnaţi-l, şi veniţi sub scut,
Căci dacă peste ţara mea vor trece,
Veţi zace poate mii de ani sub cnut.
Poem marinar
La sânul odihnei ai vrea să te culci
dar treci prin furtuni. De ce oare?
Visând linişti dulci, linişti dulci, linişti dulci,
plutim pe nelinişti, amare.
De ce cu catargul speranţelor rupt,
pe căi de dorinţe şi lupte,
gonesc neîntrerupt, neîntrerupt, neîntrerupt,
vieţi doar de moarte-ntrerupte?
Sub greul atâtor albastre furtuni,
Poeţii de astăzi suspină.
De ce ca nebuni, ca nebuni, ca nebuni,
vâslesc către-un cer de lumină?
Năierii de mâine vor şti naviga
şi ura din suflet să-nece;
şi cald vor sfida, vor sfida, vor sfida,
furtunilor, clocotul rece.
Cu trombele mării la luptă s-or lua
şi ei vor învinge taifunul;
atunci vor spera, vor spera, vor spera,
sperând, vor lupta pân’ la unul.
Poeţii de mâine cântând vor porni
prin şuer de rupte zăgazuri,
iar noi vom dormi, vom dormi, vom dormi,
sub verzile mării talazuri.
Îl căutăm în zadar în publicaţiile vremii lui. Numele lui Sergiu Mandinescu, un tînăr poet cu evident talent, nu apare în revistele literare de pînă prin 1948 şi nici după acea dată. L-a salvat din anonimat, mai tîrziu, suferinţa din închisorile pe care, deţinut şi torturat, le-a străbătut 12 ani de-a rîndul (Jilava, Aiud, Caransebeş, Tîrgu Ocna, Gherla, Piteşti), din 1948 pînă în 1960. Dar, mai ales, l-au mai salvat din nefiinţă amintirile unor tovarăşi de suferinţă carcerală.
Publicarea poemelor lui Sergiu Mandinescu a fost întotdeauna fragmentară. Numele lui apare în prima antologie de «Poezii din închisori» (Zaharia Pană, G. Caraza, Canada, 1952). Mai tîrziu, într-o culegere de «Poezie în cătuşe» (Aurelian I. Popescu, 1995) şi cîteva versuri citate în Amintirile preotului Gh. Calciu (Ed. Christiana, 2007) au adăugat alte secvenţe din opera poetului. În revista «Memoria» de sub direcţia regretatului Banu Rădulescu a fost reprodus poemul «Amin». Astfel, au fost recuperate (considerate, probabil, a fi mai reprezentative) creaţiile poetice ale lui Sergiu Mandinescu. Altele s-au pierdut fără urmă… Istoricul Cicerone Ioniţoiu, şi el binecunoscut deţinut politic, menţionează numele şi, parţial, biografia poetului Sergiu Mandinescu în «Dicţionarul victimelor comunismului», 2004 (este, de fapt, prima biografie a poetului, alături de o reproducere a unor versuri).
O mai cuprinzătoare prezentare a operei „poetului martir”, cum îl consideră cei ce l-au cunoscut în închisorile pe unde a trecut, a fost scrisă de prof. Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, într-o publicaţie efemeră, «Lumea românească» (an II, 1997, p. 8-9), care a reuşit să aducă numele şi poemele lui Sergiu Mandinescu în lumea eliberată de comunism a României. (Radu Ciuceanu îi era bun prieten încă din perioada de rezistenţă în Carpaţii Olteniei, din anii 1946-1948.)
Cicerone Ioniţoiu arată că poetul s-a născut în judeţul Bacău, la 3 iunie 1926. A absolvit Liceul Militar «D.A. Sturdza» din Craiova, a încercat să studieze la Facultatea de Medicină şi, în sfîrşit, s-a decis să intre în Şcoala de ofiţeri din Sibiu. Exclus, pare-se, de acolo (motive politice?) s-a îndreptat către una dintre mişcările de rezistenţă din Oltenia, aceea de sub comanda generalului Iancu Carlaonţ. A fost acceptat, dar curînd, într-un act de indisciplină, din proprie iniţiativă, a încercat să treacă Dunărea, pe la Turnu Severin, în Iugoslavia. Prins şi arestat, a fost anchetat de Securitate. În iunie 1949, este condamnat la 12 ani de închisoare. Cercetările şi interogatoriile au continuat însă, frecvent, şi după condamnare. În decembrie 1949 a fost dus la penitenciarul din Aiud şi, de acolo, în februarie 1950, a fost trimis la închisoarea din Piteşti, centrul blestemat al „reeducării” deţinuţilor, unde „ţăndări din sufletele noastre au ajuns pînă la Cer”… Trece, mai departe, prin alte locuri ale detenţiei politice, mereu hărţuit de Securitate („pentru continuarea cercetărilor în vederea clarificării tuturor problemelor cunoscute”).
Sergiu Mandinescu a fost eliberat din închisoarea Gherla în 1960 (la 34 de ani), dar nu înainte de a i se mai fi întins o capcană. Un document (comunicat de Cicerone Ioniţoiu) adresat lui Nikolski, bestialul general-şef al Securităţii, de către un subaltern care conducea „reeducarea” (cea „non-violentă”!) arată că, în ianuarie 1960, în perspectiva ieşirii din detenţie, Sergiu Mandinescu organizase un grup de trei persoane, deţinuţi ca şi el, cu care să continue, în libertate, lupta anticomunistă. Nu se abătuse de la idealul său nici după cei 12 ani de temniţă grea!
A fost pedepsit şi trimis în Bărăgan, în „celebrul” sat Lăteşti, unde a rămas pînă în 1961. A supravieţuit într-o mizerie materială cumplită. S-a stins în martie 1964 (de bună seamă, urmare a torturilor din închisori).
Opera sa poetică majoră este pierdută, dar valoarea ei poetică peste ani şi ani este intactă. Mai ales în lumea, prea puţin luată în seamă, a deţinuţilor politici, cei care în modestă şi anonimă tăcere îşi recunoşteau eroii.
Cicerone Ioniţoiu afirmă: „A redat în versuri urgia prin care a trecut, poeziile sale transmiţîndu-se din gură în gură”. De aceea, „pe fîşia amară a vieţii lui” nu a apărut nici un vers într-o revistă literară de autoritate. Parcă Sergiu Mandinescu şi-ar fi lăsat versurile să treacă în amintiri, dacă nu chiar în legendă.
Iată-ne acum în situaţia de a prezenta, în dimensiuni literare normale, opera poetică a celui ce a fost Sergiu Mandinescu. Acest demers critic, evaluativ ar fi trebuit făcut de multă vreme daca vreuna din poeziile lui ar fi fost publicată. Şi daca poetul ar mai fi fost în viaţă. Nu-i, bineînţeles, o sarcină uşoară. Şi totuşi!
În opera poetică salvată de memoria celor ce îi recitau versurile se disting cîteva direcţii lirice evidente. Mai întîi, poeme strict (să le denumim) „estetice”. O „simfonie a culorilor” (poemele: Alb, Roşu, Galben, Verde, Albastru, Indigo, Violet, Negru) dezvăluie „tîlcurile” artei sale poetice. Alb înseamnă „iubire, pace, jertfă, mîntuire / În tîlcul alb acestea toate sunt”. Roşu, pe lîngă „trandafirii înfloriţi” îi sugerează crima lui Cain („sîngele ca focul său lichid / cuprinde tot. Opreşte-te, Caine!”). Portocaliu este „culoarea împlinirii”. Violet „un fel de doliu-al înserării”, „culoarea suferinţei, Violetul” etc. Mai plină de sensuri tainice este culoarea Negru, „un stol de corbi, o flamură de iad”, „absenţa dureroasă a luminii” -care încheie, totuşi, cu gîndul optimist al nemuririi jertfei („pe acest fond de întuneric / apare noaptea, cosmosul feeric / şi lumile ce, ziua, nu se văd”).
Altă direcţie lirică este patriotismul. Aş adăuga convingerile sale naţionaliste. Mai mult şi mai clar decît la alţi poeţi ai vremii (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu- cu toţii aruncaţi în temniţe) au răsunat versurile lui Sergiu Mandinescu. Obsedanta lui dragoste de patrie era legată însă şi de reminiscenţe culturale. În acele vremi tulburate, cînd agresiuni războinice ameninţau ţara noastră, se acredita ideea că Românii, de „strajă la hotarele lor”, ar fi apărat Occidentul. Poezia «Şi azi, ca ieri» (compusă în închisoare) ilustrează această concepţie: Românii, „mereu cu sufletele-n doliu”, „cerşind din poartă-n poartă” se îndreaptă, „şi azi ca ieri” către Europa, avertizînd-o cu „un chiot de alarmă” că „un nou Attila spulberă pămîntul”, că „hoarde din Altai / cutremură cetăţi voievodale” (româneşti): „Vă apără un neam necunoscut / Sorbona, Salamanca, Oxford, Jena / Şi azi, ca ieri, noi stăm, la Nistru, scut / Să nu ajungă Asia pe Sena”.
George Coşbuc, Octavian Goga şi nu mai puţin Radu Gyr se regăsesc, ecou, în versurile lui Sergiu Mandinescu, dincolo de timp şi de spaţiu. Dar Sergiu Mandinescu, militar ca formaţie, adăuga înflăcăratelor sale versuri propria sa fapta: a se fi integrat, voluntar, în cealaltă mare, necunoscută oaste, mişcarea de rezistenţă armată.
Poet fără limite, anticomunist permanent rebel, încrezător neclintit în victoria luptei sale continue: acesta a fost Sergiu Mandinescu. Un scriitor zbuciumat de suferinţele lumii în care trăia. De bună seamă, ar fi putut şi el trăi în linişte, dar nu reuşea să-şi găsească pacea existenţei senine în vremurile pe care le înfrunta: „La sînul odihnei ai vrea să te culci / dar treci prin furtuni. De ce oare? / Visînd linişti dulci, linişti dulci, linişti dulci / Plutim pe nelinişti, amare”.
Capodopera sa rămîne «Amin». A scris-o în închisoarea din Piteşti, în decembrie 1949. Au scris, despre „experimentul şi patimile” de la Piteşti, Dumitru Bacu (1963), Virgil Ierunca (1981), Paul Goma (1981). În versuri, însă, a descris infernul, „cu pană de înger şi cerneală de bezne”, Sergiu Mandinescu: „Atît de cumplite au fost suferinţele, / Atît de năprasnică urgia, / Încît în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile, / Alţii şi-au pierdut veşnicia”. Tabloul ororii descrise de poet este înfiorător: „Într-un tîrziu toate sufletele zăceau sfărîmate. / Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frînge! / Pe jos erau risipiţi creiţarii de sînge, / Plata atîtor păcate”. Şi mai departe: „Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc./ Iată, de pildă, eu -umblu, vorbesc,/ Asemenea lui, aşijderea ţie, / Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decît o moarte vie”. Poemul intitulat «Amin» a fost scris în decembrie 1949 şi a circulat oral, în lumea temniţelor comuniste, în memoria tuturor deţinuţilor, „pe lespedea de patimi şi de chin”. Merită astăzi a fi cunoscut în literatura română.
Este timpul ca poezia lui Sergiu Mandinescu să poată fi apreciată, critic, în interiorul literaturii române contemporane. Atîta cîtă a putut lăsa posterităţii, în acei ani (1945-1964) un poet tînăr, militant, care-şi dedica creaţia valorilor morale perene, „iubirii, păcii, jertfei, mîntuirii” şi convins de „virtuţile nemuririi”. Un poet cum puţini au fost…
Supunem aici spre judecată critică poemele lui Sergiu Mandinescu. Ne putem întreba ce ar fi putut deveni un asemenea talent, mai tîrziu, dacă destinul nu i-ar fi curmat viaţa la 38 de ani. Un poet tînăr nu rămîne totdeauna tînăr -, dar un erou trăieşte dincolo de timp.
În versurile lui Sergiu Mandinescu se disting, atît cît putem înţelege, registre poetice variate, bineînţeles, concordante cu epoca în care a trăit. Se pot recunoaşte, uneori, tonalităţi poetice simboliste, de la Dimitrie Anghel (Simfonia culorilor) pînă la Macedonski, Minulescu şi Bacovia. Regăsim, în Amin, verbul vituperant al lui Tudor Aghezi. Altfel spus, poezia lui Sergiu Mandinescu este o sinteza literara şi o confirmare poetică a suferinţei naţionale româneşti sub comunism. Acest Icar fără prihană care se avînta spre eroice idealuri greu de atins, aruncîndu-se în gol, s-a prăbuşit, aşa cum era de aşteptat, la pămînt. În pămîntul patriei.
Acesta a fost poetul Sergiu Mandinescu, care îşi caută astăzi locul pe care îl merită – în literatură, în istorie… (RomLit)
