Războaiele culturale sunt lucruri curioase. Când progresiștii simt că pot să piardă, ni se spune obsesiv că folosirea politicii pentru a promova o agendă culturală este „divizivă” – o distragere de la problemele importante, o înșelătorie pentru a atrage voturile clasei muncitoare în favoarea politicilor plutocratice – și că aduce în discuție aspecte pe care oamenii respectabili nu le menționează niciodată, cu atât mai puțin să le folosească pentru a obține și a menține puterea politică.
Deoarece diviziunile culturale sunt adesea legate de rasă, etnie, sexualitate și religie, aceste subiecte sunt acum tratate ca tabuuri selective în întreaga lume occidentală: perfect acceptabile atunci când sunt folosite într-o critică menită să submineze civilizația occidentală și religia creștină care a dat naștere acesteia, dar în mare parte interzise oricui speră să mențină predominanța creștinismului și a civilizației occidentale în Europa, Statele Unite și în toate celelalte națiuni înființate și colonizate de creștinii europeni.
Cu toate acestea, atunci când opinia consensuală percepe victoria stângii progresiste în războiul cultural, tonul se schimbă, iar miza devine existențială și esențială pentru înflorirea umană. Deși are o varietate de origini, războiul cultural american pe care stânga progresistă pretinde că l-a câștigat a început în mod serios în anii ’60 și și-a avut scopul central de a pune capăt statutului normativ al valorilor și standardelor creștine și occidentale tradiționale.
Victoria categorică a lui Nixon în alegerile zdrobitoare din 1972 a fost, în esență, un referendum asupra așa-numitei „contraculturi” și ar fi trebuit să o îngroape. Dar Partidul Republican nu a făcut niciodată ceea ce era necesar pentru a produce acea îngropare. Un partid ai cărui lideri se concentrează pe îmbogățirea plutocraților din motive de interes personal și ai cărui aparatciki o fac ca o chestiune de „principiu” nu are pregătirea necesară să acționeze cu hotărârea necesară împotriva oricărui proiect susținut de cel puțin câțiva plutocrați, iar în acele zile, erau bogații și cei puternici aceia care organizau petreceri pentru Panterele Negre, furnizau bani și adăpost pentru organizația extremistă Weathermen, și în general subvenționau ceea ce atunci era Extrema Stângă, iar acum «Centrul Vital».
Nu există nicio îndoială că „wokeismul” s-a răspândit pe scară largă. Biserica suburbană a părinților mei a inclus recent în buletinul parohial reflecțiile unei parohiene despre vizita sa recentă la Roma. Persoana respectivă a mărturisit că nu s-a distrat deloc acolo, pentru că tot timpul se gândea la toți sclavii săraci care au fost exploatați pentru a construi Caput Mundi.
Nicio persoană normală nu vizitează Roma pentru a-și petrece timpul în Cetatea Eternă scufundată în sentimente de vinovăție pentru sclavia practicată în Roma Imperială. Decenii de spălare pe creier au făcut ca mulți americani să fie incapabili să gândească în afara categoriilor „woke” și să nu aibă cunoștințe despre nimic bun în legătură cu Vestul dinainte de woke.
Dar triumful „wokeismului” nu este ireversibil. De fapt, primul pas necesar pentru subminarea „wokeismului” ar putea fi și ultimul pas suficient. Femeia „woke” care s-a înfiorat la vizita în Roma era clar într-o stare de amnezie culturală profundă.
Un mod simplu de a vindeca amnezia culturală este de a evidenția ceea ce non-occidentalii cred cu adevărat despre civilizația occidentală. Toți turiștii asiatici pe care matroana „woke” i-a văzut în Roma ar fi trebuit să-i dea un indiciu: aceștia privesc Roma cu admirație, ceea ce este răspunsul firesc la Forum, Colosseum și Pantheon, fără a menționa Basilica Sfântul Petru sau chiar biserica din cartier, Santa Maria del Popolo, pe care am descoperit-o în prima mea vizită în Roma. În interiorul clădirii se afla o mică capelă unde puteai pune o monedă pentru a aprinde luminile și apoi puteai admira două capodopere ale lui Caravaggio: «Răstignirea Sfântului Petru» pe o parte și «Convertirea Sfântului Pavel» pe cealaltă, pictate special pentru acel loc. Aceea este Roma.
Ultimul cuvânt aparține Franței, unde 5.500 de adulți au fost botezați în Biserica Catolică în această Vigilie de Paști. În ziua de Paști, The Times of London a publicat un articol despre o organizație, SOS Calvaires, care a ridicat 250 de crucifixuri mari în satele din întreaga Franță. Grupul reușește să facă acest lucru prin restaurarea Căilor Crucii care nu se mai folosesc, nu prin ridicarea de noi cruci. Prima este permisă, conform legii franceze; a doua, nu. Articolul critică SOS Calvaires pentru că acceptă bani de la politicianul evreu francez Eric Zemmour, care a „promovat teoria conspirației conform căreia catolicii albi din Franța sunt ‘înlocuiți’ de imigranții musulmani”.
„Teorie a conspirației” sau nu, articolul remarcă faptul că printre persoanele cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, catolicii sunt cu puțin mai numeroși decât musulmanii. Reconstrucția a 250 de Calvarii franceze este o modalitate prin care acești tineri catolici francezi își amintesc lor înșiși și altora că „aceasta este o națiune creștină”.
După ce au fost indoctrinați în „wokeism” pe toată durata vieții, tinerii catolici francezi care depun eforturi susținute pentru a restaura Căile Crucii distruse în zonele rurale ale Franței sunt foarte fericiți să transmită acest mesaj. Unul dintre liderii grupului spune la finalul articolului: „Nu credința e ceea ce retrezim prin asta. Cred că retrezim speranța”.
Fie ca națiunile Occidentului să găsească, în toată diversitatea lor, acea speranță. Și fie ca ele să-și amintească că Hristos ne-a poruncit să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, iar nu să ne iubim aproapele urându-ne pe noi înșine.
Sursa: chroniclesmagazine.org / Traducere: Reacționarii / Autor: Tom Piatak
