29 august: Proclamarea Independenței Pindului, primul stat românesc din Sudul Dunării

Pe 29 august 1917, românii din Munții Pindului și-au proclamat independența față de greci. Proiect Avdhela, un demers care caută să readucă în memorie lupta românilor din sudul Dunării pentru recunoaștere națională, explică mai bine contextul istoric. Despre subiectul indepedenței Pindului puteți citi mai multe pe siteul dedicat acestui subiect.

„Începând cu luna august, dată fiind și situația de pe frontul din nordul Italiei, precum și tratativele cu noua putere greacă a lui Venizelos care a presat în repetate rânduri cartierul general italian spre a-i fi predată administrația zonelor din Masivul Pind, forțele italiene se retrag.

În vacumul de putere creat notabilitățile locale aromâne au proclamat la 29 august 1917 independența Pindului și protectoratul Italiei asupra zonei. S-a format tot atunci un comitet compus din 7 persoane: Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi și Sterie Caragiani, cu rol decizonal, asemenea unui cvasi-guvern. Acest comitet provizoriu a trimis comisarului general al Italiei la Ianina, Francesco Fazzi următoarele: „Față de noua ocupațiune grecească, ce ne amenință, și care a fost inițiată la Abela prin acte de abuz de putere și de represalii, populația română din Pind, răsculată ca un singur om, și înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independența sa, sub protecțiunea Italiei”.

Temerile comitetului de la Samarina au fost anticipate încă din 7 iulie 1917, când după primele zile de ocupație italiană consulul Nuvolari trimitea din Ianina către Roma o telegramă arătând entuziasta primire făcută italienilor de către aromâni, dar și faptul că aceștia vor avea de suferit represalii din partea grecilor în cazul în care zona le va reveni celor din urmă, solicitând asigurări suplimentare. De altfel, evenimentul de la Samarina din 29 august (stil nou) nu mai era pe placul consulului italian ce solicită chiar el stoparea acțiunilor cu tentă politică. Atitudinea oficialului italian era desigur în concordanță cu noile instrucțiuni primite de la Roma și cu hotărârea luată de înalții oficiali italieni de a abandona regiunea. Luând act de noua stare de lucruri și consulul român a înțeles pericolul la care s-ar expune comunitățile aromâne dacă ar opune rezistență în fața iminentei reinstaurări a administrației grecești militare. Mincu a îndemnat la prudență, asigurând localnicii de intențiile pașnice ale grecilor, uzând de autoritatea sa și susținând că a primit garanții din partea autorităților elene.

După părăsirea italiană a Epirului de Sud situația aromânilor implicați în manifestațiile politice din Pind a devenit extrem de critică. Consulul român de la Ianina a obținut prin intermediul diplomaților italieni garanții formale de la guvernul elen că nu se vor întrebuința represalii asupra aromânilor. Autoritățile elene urmau a fi controlate de emisari diplomatici italieni ce vor fi trimiși în principalele localități aromâne din Pind. Însuși premierul Venizelos declara că nimeni nu va avea de suferit.

La 7 septembrie 1917, trupele grecești au intrat în Samarina. De îndată, autoritățile elene au trecut la acțiuni de represalii, amnistia generală promisă nefiind acordată. În fața persecuțiilor, aromânii refugiați nu s-au mai putut reîntoarce în comunele de origine. Alcibiade Diamandi alături de alți notabili aromâni pindeni au ales să rămână la Arghirocastro (Albania), încercând să formeze la scurt timp o delegație albano-aromână care să poată pleda în plan internațional cauza unei autonomii largi pentru ținuturile locuite de urmașii romanității orientale din părțile masivului Pind. La fața locului noua administrație greacă nu s-a dezmințit însă, aplicând localnicilor aromâni un regim marcat de arestări, maltratări, violențe și amenințări. Nu întâmplător, notabilii au fost primii care au căzut victime procedurilor de instaurare a noii oblăduiri.

Primarul de Avdela, Ghiți Caragiani a fost maltratat în public de către ofițerul de jandarmi Constantulis ce avertiza populația locală că „pe viitor le este interzis a se mai declara români”. O altă practică de a semăna dezbinare în sânul fiecărei localități era aceea a încurajării de către autorități a „cetățenilor fideli” de a nu își mai plăti datoriile către cei care se declaraseră români și astfel a-i ruina economic. În ciuda eforturilor făcute de agenții italieni ori de diplomatul român acreditat la Ianina (ocupată de forțele elene din 22 septembrie), soarta comunităților aromâne era conform rapoartelor diplomatice „dezastruoasă”. Tot atunci a fost remis un memoriu către italieni în care au fost reclamate multiplele persecuții întâmplate în regiune. Actul era semnat de numeroși notabili aromâni”.

Citiți: Independenta-Pindului.Ro

Cum şi-au făcut Aromânii „Republica de o zi” în Pind

Aromânii din munţii Pind anunţau în vara lui 1917 că şi-au creat propriul stat, cu capitala la Aminciu (Meţovo), prin telegramele pe care le-au trimis, din Samarina, lui Ion I. C. Brătianu, cât şi miniştrilor de externe ai Antantei, adică Franţei, Angliei, Italiei, Rusiei şi SUA.

Aromânii au eşuat în tentativa lor, nereuşind să obţină nici măcar o autonomie statală sub protectoratul Italiei. A rămas în istorie ca „Republica de o zi”.

În iulie 1917 trupele italiene venite din sud au eliberat zona muntoasă a Pindului, fiind întâmpinate cu mult entuziasm de aromânii care erau influențați de pretinsa lor origine latină. Cu acea ocazie, fruntaşii dintr-o serie de sate au convocat, la Samarina, un congres naţional, la 27 iulie, unde au decis organizarea sub forma unei republici a românilor din Pind şi Zagor.

Potrivit lucrării «Evenimentele din iulie-august 1917 în regiunea munţilor Pind» de Stoica Lascu, prima telegramă a fost expediată la Iaşi premierului român I.I.C. Brătianu. Era semnată de primarii şi delegaţii a o serie de sate, precum Samarina, Abela, Perivole, Aminciu, Băiasa, Turia, Breazna, Dobrinova. În telegramă se arăta: „O mare întindere de pământuri ocupate de popoare străine ne despart, însă inimile noastre bat la fel cu ale voastre… pentru aceleaşi aspiraţii şi pentru acelaşi ideal”.

La 30 iulie 1917 o nouă adunare a avut loc la Abela unde s-a manifestat şi un Consiliu al delegaţilor poporului român format din 23 de membri, între care G. Papapericle, Z. Araia, G. Zdrula, C. Mihadas, G. Papatanasi ş.a. Apoi au ales un Comitet diriguitor compus din şapte persoane: Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi şi Sterie Caragiani.

Simbolul statului pe care şi-l doreau aromânii era steagul tricolor cu lupoaica romană. Republica românească a Pindului a avut o scurtă existenţă. Odată cu plecarea trupelor italiene din zonă, ea a luat sfârşit prin venirea unităţilor militare greceşti.

Consulul României şi, respectiv, al Italiei la Ianina s-au desolidarizat de acţiunea aromânilor din Pind, spunându-i lui Alcibiade Diamandi că „pasul lor a fost greşit, inoportun, fiindcă nu e aprobat de nimeni şi nu poate fi sprijinit din nici o parte”.

Reprezentanţii Atenei au luat măsuri împotriva participanţilor la acţiunea naţională, unii fiind arestaţi şi chiar condamnaţi sub acuzaţia de trădare. O serie de fruntaşi au fost nevoiţi să părăsească zona, ajungând ulterior în România.

Principele Alcibiade Diamandi

Unul dintre liderii aromânilor, Alcibiade Diamandi, a devenit în 1926 consul al României la Saranda, în Albania. De acolo, a plecat la Roma, unde s-a implicat în mișcarea politică a lui Benito Mussolini. După ce a contactat delagația română și i-a fost emis un pașaport românesc, a putut să călătorească în Grecia. Potrivit autorului grec Stavros Anthemides, Diamandi a fost „iertat” de autoritățile elene în 1927 pentru rezistența lui față de autoritățile grecești.

În iunie 1941, Diamandi a fondat, la Metsovo, «Partidul Kοutso-vlahilor» (Κόμμα Κοινότητας Κουτσοβλάχων)”.

„Parlamentul vlah” a fost convocat în Trikala, însă nu au fost adoptate legi, deoarece italienii nu doreau tulburări în regiune.

La 1 martie 1942, Diamandi a emis un manifest amplu care a fost publicat în presa locală și republicat de Stavros Anthemides în 1997 (într-o carte despre vlahii Greciei ).

Manifestul a fost co-semnat de numerosi intelectuali si lideri aromâni (vlahi) din Grecia şi din străinatate. În România, acesta a fost co-semnat George Murnu, profesor la Universitatea din București.

Diamandi s-a deplasat la București și, împreună cu Murnu, a avut o întâlnire cu mareșalul Antonescu și cu ministrul de externe Mihai Antonescu, în timpul căreia a fost discutat Statutul Principatului Pindului. O propunere a lui  Diamandi a fost de a pune Principatului sub suveranitatea Coroanei României (ca „stat liber” asociat). Diamandi, ca Principe, ar fi avut atunci dreptul de a participa la Consiliile de Coroană.
În 1942, o facţiune a VRMO (mişcarea revoluţionară slavă macedoneană pro-bulgară) i-a oferit lui Alcibiade tronul unui regat al Macedoniei care ar fi urmat să renască.

În al doilea an al ocupației italiene, acțiunile de gherilă ale Rezistenţei grecești sprijinite de anglo-americani, au izbucnit în zonă.

Alcibiade a fost nevoit să abandoneze tronul şi să se refugieze în România, în 1942, întrucât ajunsese să fie perceput de populaţia locală ca o unealtă a italienilor, în vreme ce italienii îl credeau a fi un agent al intereselor româneşti în Balcani.

A fost arestat de poliția română la 21 februarie 1948 şi a murit în Prefectura Poliției din Bucureşti o lună mai târziu.

Succesorul său a fost, pentru scurt timp, Nicolae Matuși (Nicolaos Matussi), un avocat aromân lider al mișcării politice și paramilitare «Legiunea Romană» în Grecia Centrală, născut în Samarina, în munții Pindului. El a încercat realizarea unui modus vivendi cu liderii grecilor, însă fără succes.

Când Axa s-a prăbușit, iar România a trecut sub influență sovietică, Matuși a fost condamnat în România Comunistă la 20 de ani de detenţie la canalul Dunăre-Marea Neagră.
În 1964, la cererea guvernului elen, a fost extrădat în Grecia, unde a fost judecat, sub acuzaţia de înaltă trădare (ca mulți alţi membri ai «Legiunii Romane», condamnaţi imediat după război, în 1945-1947).

La această instanță, cu sprijinul martorilor apărării, a fost declarat nevinovat de crimele de război. În 1976 drepturile civile i- au fost complet restaurate de către un tribunal grec şi până la moartea sa, în 1981, el a trăit în Atena.

Pe harta administrativa a statului de Pind (1941-1944), al carui fondator a fost principele Alcibiade Diamandi, se observă că teritoriul acestuia avea ieşire la Marea Adriatică, în dreptul insulei Corfu şi  mai cuprindea, de asemenea, o zona din sudul Albaniei.