Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi János) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al regatului între 1453-1456, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.
Iancu de Hunedoara a fost fiul unui cneaz român din Țara Hațegului. Tatăl său, Voicu, fiul lui Serb, curtean în slujba lui Sigismund de Luxemburg, a fost înnobilat de rege datorită faptelor sale, primind, în anul 1409 domeniul Hunedoarei, ce cuprindea cetatea și vreo 40 de sate. Iancu a urmat cariera militară, la fel ca tatăl său, fiind luat în servicul regal în anul 1430 datorită calităților sale. Ani buni a ținut piept turcilor ce forțau cucerirea de noi teritorii în lungul Dunării, spre Belgrad și Budapesta.
În anul 1438, Albert de Austria, nepotul și urmașul lui Sigismud la tronul Ungariei, i-a conferit lui Iancu demnitatea de Ban al Severinului. Misiunea sa era de a asigura apărarea graniței de sud, pe linia Dunării, mereu încălcată de turci. În acest timp, prin danii din partea regilor Sigismud și Albert, prin împrumuturi și amanetări, Iancu reușește să-și formeze un domeniu mare, alcătuit din numeroase moșii, în Banatul de Severin, Caraș, Arad, Timiș, Cenad, Hunedoara, și în unele părți din Ungaria. Iancu de Hunedoara s-a căsătorit cu Elisabeta Szilagy, descendentă a unei familii nobiliare din Slavonia, căsătorie din care s-au născut doi copii, Matia și Ladislau. Matia,cunoscut sub numele de Matei Corvin, va deveni viitorul rege al Ungariei.
Cruciadele antiotomane
În anul 1440, căutând să profite de starea de anarhie din Ungaria și din Transilvania, Murad al II-lea ordonă oastei turcești atacul cetății Belgrad, obstacol principal în calea expansiunii Europei. Asediul a provocat avarii serioase fortăreței, dar nu a putut fi cucerită. După retragerea turcilor, voievodul român a luat măsuri pentru reconstituirea cetății, astfel ca ea să poată rezista asedierii cu armele de foc care făceau vulnerabile vechile cetăți.
La 1 Ianuarie 1443, papa Eugeniu al IV-lea a lansat apelul oficial pentru o nouă cruciadă, dorind alungarea turcilor din Europa și depresurarea Bizanțului. În urma victoriilor, unele state europene (Ungaria, Polonia,Veneția, Burgundia, Aragonul) încep tratativele pentru organizarea unei puternice campanii antiotomane.
În primele luni ale anului 1443, Iancu de Hundoara începe pregătirile pentru expediție, dar ajutorul promis s-a dovedit a fi sub așteptări. Între septembrie 1443 și ianuarie 1444, Iancu a ccondus Campania cea Lungă.
Gheorghe Brancovici, despotul Serbiei, și Polonia au contribuit cu un număr mic de ostași, astfel că voievodul a fost nevoit să se bazeze pe forțele proprii, alcătuite din unitățile militare formate din cneji și din slujitori, mercenari și chiar țărani, la care s-a adăugat un detașament trimis de Vlad Dracul. Întreaga oaste număra cam 35.000 de oameni. Oastea voievodului s-a concentrat în Banat, a cucerit Nisa, apoi teritoriul până la est de Sofia. Datorită condițiilor de iarnă, Iancu a dispus retragerea la Zlanița, dând lovituri grele dușmanului; cea mai importantă fiind cea din trecătoarea Kunovița, care a avut loc pe 5 ianuarie 1444.
În septembrie 1444 oastea condusă de Vladislav I și de Iancu de Hunedoara a trecut prin Orșova, înaintând pe malul de sud până la Nicopole, unde oastea munteană a lui Vlad Dracula, care număra 4.000 de oameni, s-a alăturat cruciaților. Sultanul, ajutat de răsculații din Anatonia, a trecut cu oastea peste Bosfor. Astfel, ajungând la Varna, pe 9 noiembrie, oastea cruciată se afla în fața oastei otomane.
Disproporția de forțe, turcii numărând 8.000 de oameni, și moartea regelui Vladislav într-un atac necugetat, au dus la înfrângerea cruciaților, pe 10 noiembrie 1444. Oștile lui Iancu de Hunedoara și ale lui Vlad Dracul au susținut și în anul următor o campanie de-a lungul Dunării, în colaborare cu flota burgundă, fiind recuperată cetatea Giurgiu.
În anul 1446 Iancu de Hunedoara devine guvernator al Ungariei, fiind susținut în acest demers de mica nobilime maghiară.
O ultimă campanie
În toamna anului 1448, Iancu de Hunedoara a întreprins ultima sa campanie ofensivă împotriva Imperiului Otoman. Cu o oaste de circa 24.000 de oameni, în mare parte mercenari, fără niciun ajutor din exterior, cu excepția albanezului Gheorghe Castriotul Skanderbeg, Iancu de Hunedoara s-a confruntat cu otomanii, care aveau o armată triplă, între 17 și 19 octombrie 1448, la Câmpia Mierlei (Kossovopolje). Aici voievodul român l-a așteptat pe Skanderbeg, dar forțele otomane, informate de Brancovici, au apărut mai devreme, fiind conduse chiar de sultan. Lupta s-a încheiat cu o înfrângere grea pentru români.
Asediul Belgradului
Autoritatea și poziția lui Iancu de Hunedoara s-au aflat într-un oarecare declin după Kossovopolje.
El a renunțat, în anul 1452, la demnitatea de regent, rămânând doar căpitan general al regatului și comite de Bistrița.
În condițiile în care nobilii Ungariei se opuneau reluării ofensivei antiotomane, Iancu a încercat să reglementeze pe cale diplomatică relațiile cu Poarta. În anul 1452 încheia un armistițiu și apoi pacea de la Adrianopol, cu Mahomed al II-lea. Sultanul se angaja să nu atace timp de trei ani Țara Românească, Transilvania, Serbia și Ungaria, și să nu costruiască noi fortificații pe linia Dunării.
După căderea Constantinopolului, în anul 1453, situația Ungariei și a Țărilor Române s-a agravat continuu. Între anii 1454 și 1455, turcii au atacat repetat Serbia, ceea ce impunea realizarea unei puternice apărări pe linia Dunării. Iancu de Hunedoara a reușit să strângă în jur de 25.000 de luptători, din care 5.000 de mercenari au fost trimiși la Belgrad, pentru a întării garnizoana.
Pe 4 iulie 1456, armata otomană a început bombardarea Belgradului. Flota lui Iancu de Hunedoara a distrus flota turcă pe 14 iulie, fiind astfel spartă blocada. Asaltul general a fost ordonat de sultan pe 21 iulie, acesta fiind respins de apărători, în ziua următoare. Iancu și oștenii săi au reușit să provoace otomanilor grele pierderi, silindu-i să se retragă. La vestea acestei victorii, Iancu a fost numit în întreaga Europă „atletul lui Hristos”.
Pe 11 august 1456, însă, se stinge de ciumă la Zemun, lângă Belgrad, și este înmormântat în catredala catolică de la Alba Iulia.
