De ce casele noi sunt oribile?

Am observat din nou – a câta oară? – că avem o mare problemă, ceva s-a întâmplat cu sufletul acestui neam.

Bătând o parte din țară în ultima săptămână, am fost mâhnit de urâțenia caselor pe care le-am văzut pe drum.

Probabil că cei 45 de ani de alienare comunistă, când țăranii au fost mutați la orașe ca să devină muncitori, când programul ceaușist de urbanizare a satelor a fost pe cale de a dezrădăcina ce mai rămăsese valid în sate și a-i muta pe toți la bloc, plus șocul cultural ulterior venit după anii 2000 când cinci milioane de români au plecat în cel mai teribil exod economic din istoria modernă a țării, mixul dintre toți acești factori poate, a dat acest rezultat nefericit.

Țăranul român a creat o cultură a lemnului și a pământului excepțională în modul în care și-a creat spațiul de viețuire. O casă veche țărănească te odihnește și dacă o privești din exterior.

Înlocuirea lemnului, pământului, varului cu BCA-ul, bolțarii (cărămizile de beton), termopanul și vopseaua lavabilă a dat naștere la monstruozitatea urbanistică ce a sluțit imaginea satelor și a orașelor.

Casele sunt „pe steroizi”: lipsite de orice proporție, cu colonete sau baluștri care mutilează exteriorul, marea majoritate cu acoperișul în două ape, total nespecific nouă; cu termopane albe și vopsite uneori strident sau cu roz/bleu pal.

Am călătorit cu un amic ardelean plecat în SUA de 50 de ani, dar și cu fiica mea Ana: ambii, independent unii de alții, erau întristați de această violare a bunului simț al locuirii.

Și acest fenomen este întins și peste Moldova, și peste Muntenia, și peste Ardeal.

O uniformizare (anti)stilistică fioroasă care urâțește spațiul de trăire al locuitorilor țării, o ieșire din scară ce vrea să demonstreze că, spiritual, nu mai ne aparținem. Că ne urâm.

Din păcate, nici școlile de arhitectură nu pot să ajute prea mult, întrucât miza acestora a devenit negarea totală a Tradiției; pentru majoritatea profesorilor, arhitectura începe cu stilul Bauhaus.

Stilul neoromânesc, care a dat în interbelic atâtea clădiri (case, vile și instituții) care ne bucură privirea și astăzi, realizate de arhitecți mari precum Ion Mincu (fondator al acestui stil – în mod paradoxal, Facultatea de Arhitectură bucureșteană îi poartă numele), Petre Antonescu, Ghica-Budești, Grigore Cerchez, Toma Socolescu, Constantin Iotzu, Ionescu- Berechet, Gheorghe Simotta, Delavrancea-Gibory, Octav Doicescu șamd, unii dintre ei absolut geniali, nu sunt urmați și nici studiați astăzi.

Pentru că nu sunt „moderni”, adică sunt prea autohtoniști, tradiționali; se opun, prin opera lor, globalismului de beton și sticlă care a acoperit lumea.

Poate voi crea scandal prin afirmația mea, dar școala de arhitectură românească actuală este globalistă, implicit indistinctă, 100%.

Adică nu doar omul de rând este pervertit, dar și elitele care ar trebui să recompună elementele locuirii la meridian local.

Care ar fi soluția? O disciplină a construcției impusă. Pentru că situația a scăpat de sub control.

Îmi povestea sora unui român din Germania care și-a construit o casă în Spania la sfârșitul anilor ’80, într-un sat de pescari care a devenit ulterior stațiune, un fel de 2 Mai sau Vama Veche. La primărie i s-au pus la dispoziție planurile a aproximativ 5 vile din care putea să aleagă.

Din cea aleasă de el, schimbările au putut fi realizate în proporție de maxim 10%, în niciun caz nu se putea umbla la proporții sau regim de înălțime.

În Franța, îmi spunea un prieten care a construit case în anii ’90, nu a putut modifica un geam de la un WC de serviciu. Jandarmul local (care în Franța are competențe în disciplina construcțiilor!) l-a pus să respecte întocmai proiectul, asta însemnând că a trebuit să mute closetul după ce a pus geamul exact acolo unde era în proiect. Dacă nu o făcea, risca amenzi usturătoare.

Știu că este aproape utopic ce afirm, într-o țară în care domnește haosul, dar dacă vrem să nu ne fie rușine de modul în care arată casele în România (nici în mai săraca Bulgarie nu am văzut asemenea orori, ba chiar casele noi sunt învelite cu olane „turcești”, nu de țigle metalice colorate), trebuie făcute legi și impuse.

Fiecare zonă își poate păstra stilul, chiar dacă proprietarii nu mai vor să folosească materialele tradiționale de construcție.

Nu se poate merge mai departe așa, decât dacă vrem să ne fie rușine de noi înșine.

Autor: Iulian Capsali