Actorul Constantin Codrescu a murit în noaptea de duminică spre luni, pe 14 noiembrie 2022. „A murit actorul, a murit tata… Dumnezeu să îl ţină în dreapta Sa!!”, anunța fiica sa, Lăcrămioara Anca Codrescu, pe Facebook.
Constantin Codrescu, actor de mare profunzime, regizor şi scenograf de o mare forţă sugestivă, sensibilitate şi imaginaţie creativă, s-a născut la 5 septembrie 1931, la Huşi, judeţul Vaslui.
A absolvit Institutul de Teatru din Bucureşti în 1951, remarcându-se încă de atunci ca unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale. Între 1968-1976 a fost asistentul prof. Ion Cojar la IATC.
Excelent profesor, a îndrumat generaţii de studenţi în cadrul învăţământului artistic superior, la IATC Bucureşti, la Institutul de Teatru din Târgu-Mureş (1976-1989), iar după 1989 a fost profesor la Facultatea de Teatru a Universităţii Ecologice (din 1996) şi la Facultatea de Teatru a Universităţii «Spiru Haret» (din 2003). După 1990 a fost şi director al Teatrului «Maria Filotti» din Brăila şi al Teatrului din Sfântu Gheorghe.
Actor cu o voce caldă, inconfundabilă, Constantin Codrescu are o carieră prolifică în teatru şi film. A creat zeci şi zeci de roluri, de o tipologie variată, din dramaturgia naţională şi universală, pe mai multe scene ale ţării printre care: Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Nottara, Teatrul Mic şi altele. A interpretat numeroase roluri şi la teatrul radiofonic, în piesele «Amintiri din copilărie”, «Anatema», «Antigona», «Cei doi tineri din Verona», «Ciuleandra», «Craii de Curtea Veche», «Angajare de clovn» «Seducătorul din Sevilla şi Oaspetele de piatră», «Trilogia îndepărtării» etc. Face parte, de asemenea, din distribuţia a două spectacole dedicate împlinirii a 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial, «Dureroasa neutralitate» şi «Vara Marelui Război» de Constantin Venerus Popa (regia artistică Gavriil Pinte), prezentate în premieră la Teatrul Naţional Radiofonic în decembrie 2014.
Ca regizor şi scenograf a pus în scenă piese din dramaturgia naţională şi universală: «Act Veneţian» de Camil Petrescu (Teatrul de Stat Baia Mare), «Valea cu fluturi» de Iosif Naghiu şi «Passacaglia» de Titus Popovici (Teatrul Dramatic Braşov), «Fraţii Karamazov» de Dostoievski, «Judecată în noapte» de A. Vallejo, «Pensiunea Doamnei Olimpia» de I.D. Şerban (la Teatrul Naţional Târgu Mureş), «Care este soţul meu» de Somerset Maugham (Teatrul de Stat Galaţi), «Cine eşti tu?», «Cititorul de contor», «Un pahar cu sifon», de Paul Everac, «Vara trecută la Ciulimsk» de Vampilov, «Lumea lui Cehov» (Teatrul de Stat Sfântu Gheorghe), «Moromeţii» de Marin Preda (coregie), «Roata» de C. Ifrim, «Preferam să mor de râs» de N. Ionescu, «Frumoşii marilor oraşe» de Fănuş Neagu (coregie), «Audienţă la consul» de I. Brad, «Moartea unui comis voiajor» de Arthur Miller, «Caragiale…fantasticul» – o dramatizare după proza lui I.L. Caragiale, semnată de Constantin Codrescu şi Elena Roşu (la Teatrul «Maria Filotti» din Brăila), «Adio copilărie» de Rozov, «Ruy Blas» de Victor Hugo, «Acuzarea apără» de Ştefan Berciu (Teatrul Mic din Bucureşti), «Martor şi Judecător», de Ion Bălan, un spectacol inspirat din viaţa lui Panait Istrati (Teatrul «Maria Filotti» din Brăila).
În film a debutat cu rolul din «Nepoţii gornistului» (regia Dinu Negreanu, 1953) şi a continuat cu «Răsare soarele» (1954), de acelaşi regizor, apoi cu rolul Ghiţă din «La Moara cu noroc», filmul lui Victor Iliu selecţionat la Festivalul de la Cannes în 1957, potrivit volumului «1234 cineaşti români» (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996). Filmografia sa mai include titluri precum «De-aş fi Arap Alb» (regia Ion Popescu-Gopo, 1965), «Răscoala» (regia Mircea Mureşan, 1965), «Mihai Viteazul» (regia Sergiu Nicolaescu, 1970), «Haiducii lui Şapte cai» (regia Dinu Cocea, 1970), «Zestrea domniţei Ralu» (regia Dinu Cocea, 1971), «Bietul Ioanide» (regia Dan Piţa, 1979), «Capcana mercenarilor» (regia Sergiu Nicolaescu, 1981), seria «Pistruiatul» («Evadatul», «Ascunzişul», «Insurecţia» – regia Francisc Munteanu, 1986), «Martori dispăruţi» (regia Dan Mironescu, 1988), «Lacrima cerului» (regia Adrian Istrătescu Lener,1989), «Terente – regele bălţilor» (regia Andrei Blaier, 1995), «Trenul vieţii» (regia Radu Mihăileanu, 1998), «Magnatul» (regia Şerban Marinescu, 2004).
În 2007, a primit titlul de cetăţean de onoare al municipiului Târgu Mureş. În 2009, Constantin Codrescu şi-a lansat un roman autobiografic, în două volume, intitulat sugestiv «Pribeag prin viaţa mea».
În septembrie 2016, a avut loc la Teatrul Metropolis din Bucureşti premiera piesei de teatru creştin «Brâncoveanu, Ivireanu, iubire de Biserică şi neam», cu participarea extraordinară a lui Constantin Codrescu.
La 25 martie 2013, în cadrul celei de-a şaptea ediţii a Galei Premiilor Gopo, i-a fost decernat Premiul pentru întreaga activitate. S-a numărat printre personalităţile culturale ajunse la senectute care au fost omagiate 15 ianuarie 2018 la Ateneul Român de Ziua Culturii Naţionale.
În cadrul ceremoniei de acordare a premiilor celei de a şaptea ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova, din 7 iunie 2019, lui Constantin Codrescu i-a fost oferit unul dintre cele trei premii pentru interpretări excepţionale din producţiile radiofonice ale anului 2018. Astfel, acesta a primit premiul pentru cea mai bună interpretare masculină – pentru rolul Valer Schita, din spectacolul «La început roşu, galben, apoi roşu şi la urmă gri» de Cornel Teulea (regia artistică Gavriil Pinte).
La 3 octombrie 2020, la Ateneul Naţional din Iaşi, i-a fost conferit un Premiu de Excelenţă al Serilor Filmului Românesc (SFR), şi în aceeaşi zi a fost difuzat un documentar despre viaţa sa, un film în regia lui Silviu Radu.
În 2022, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, Constantin Codrescu a fost decorat de preşedintele României, Klaus Iohannis, cu Ordinul Naţional «Steaua României» în grad de Cavaler, iar la 30 martie 2022 ministrul culturii, Lucian Romaşcanu, i-a înmânat personal distincţia.
„Vremurile din urma au fost complicate pentru mine. M-am trezit în fata unor stari pe care mental le gândeam, încercam sa le asez într-o anumita ordine, dar care m-au surprins în clipa în care m-am trezit în fata lor. M-am vazut dintr-odata fara tinta mea de-o viata, munca directa pe care am facut-o. Am încetat sa mai functionez la facultate, justificat. Vârsta reclama lucrul acesta, ce sa-i facem! De asemenea, am încetat colaborarile cu radioul, cu televiziunea. La televiziune am avut onoarea unor momente aniversare, am fost si eu acolo, undeva, dar radioul si-a încetat prezenta în viata mea, din pacate. O colaborare cu teatrele e mai dificila. S-a produs un justificat schimb de generatii. La vârsta mea, din pacate, am ramas printre cei câtiva care mai înca zâmbim vietii, inevitabil încercând sa ne convingem ca asa este firesc, cu toate ca în meseria noastra sunt anumite momente de exceptie care firesc ar fi sa arate altfel. Ma gândeam zilele trecute, nu vreau sa acuz pe nimeni, asa e viata, destinul si asa mai departe, dar ma raportam la încercarea mea de rememorare a atitudinii mele fata de generatia de dinaintea mea si fata de care aveam o forma nu numai de respect, ci si de smerenie, lucru care din pacate s-a cam topit, nu mai exista. Ma gândesc la studentii mei pe care torentul acesta numit viata i-a luat acum. Mai ales partea aceasta a doua a acestui an m-a buimacit, a depasit întelegerile mele de om batrân, trecut prin o gramada de experiente. Va dati seama, începând din 1940, cam de când am devenit mai constient. La 9 ani eram un copil novice, necunoscator, dar martor la o serie întreaga de evenimente tulburatoare pentru destinul familiei mele si pentru mine.
Am asistat astazi la o disputa televizata, în fapt la o necunoastere a adevarului de catre acesti protagonisti ai acestor timpuri care se refera la niste experiente, la niste trairi, perspective raportate si la trecut pe care în general nu le cunosc si daca le cunosc e mai rau ca nu le-au înteles. Este obsesia mea, am scris si eu o carte despre mine, despre viata mea, si vreau acum sa încerc cu disperare sa pun si eu în pagina un gând care ma topeste. Este vroba despre acest frumos strigat pe care-l stiu de când eram copil, de când înaltam zmeul în înalturi, de când ascultam imnul cântându-se, un Uraaaaaaaaaaa infinit. Un strigat superb ale carui aripi s-au pierdut si astazi în fata mea nu mai exista decât un singur si trist si cumplit strigat care este Ura. Ura în fata vietii, ura fata de altul, ura fata de adevar. Este cumplit. Cam în limitele acestea simt ca e mai bine ca stau izolat. Nu mai am putere sa lupt, nu mai putere sa accept spectacolul de astazi de la televizor, care m-a coplesit. Nu mai stim sa iubim, am spus-o de multe ori. Am uitat complet sa iubim. Partea de negru, de demon din noi a triumfat absolut. Nu mai iubim, ci urâm cu o generozitate si cu sfidarea tuturor adevarurilor. Incredibil! O spun eu la 81 de ani. Îmi pare rau ca ma gasiti atât de înnegurat, dar ce sa facem. Nu am cum sa sar într-un picior. Ma bucur doar ca traiesc si ca toti cei din preajma mea sunt sanatosi si doresc sa mai fiu si eu alaturi de ei. Atâta tot, restul ramâne în puterea Celui de Sus, care este singurul Adevar, singurul absolut si singura credinta posibila!”
Viața liberă: Interviu cu actorul Constantin Codrescu: „Vremurile ne-au desfigurat” (2012)
– M-am întrebat dacă regizorul Iliu s-a gândit de la început la dumneavoastră, distribuindu-vă într-un rol extraordinar în acel film de neuitat, „Moara cu noroc”, în 1955.
– Da, am fost prima propunere. Era foarte ciudat: era un timp neprielnic mie, ca sănătate şi ca poziţie morală, profesională… Erau multe adversităţi în jurul meu, şi totuşi Iliu a punctat nebănuit. Eu mă întâlnisem cu el la o probă pe care am făcut-o la unul dintre primele lui filme – rolul l-a primit Liviu Ciulei, dar uite că m-a păstrat în memorie… A fost o întâlnire uluitoare, un semn poate câteodată pământesc, dar şi de foc. A fost o cununie de opinii, de caractere, de credinţe, într-un timp foarte greu şi foarte schimnic pentru generaţia mea. Pornind de la ceea ce ne-a lăsat Slavici – acea propunere uluitoare – până la Victor Iliu, care era un complex uman de om mare, mare, de un mare profesionalism şi de o mare credinţă. Am fost şi alături de acel extraordinar om al imaginii, care a fost Ovidiu Gologan…
– Care a semnat şi imaginea la „Pădurea spânzuraţilor”, dar a fost forţat, ca operator de front, să filmeze şi execuţia lui Ion Antonescu… V-a povestit, a avut curaj să vorbească despre asta?
– Ştiam… Era un timp în care vorbeam foarte mult. Noi, ca tineri, eram mai bezmetici, mai liberi la gânduri, dar cei de sus erau mai prudenţi. Încetul cu încetul, vremurile ne-au desfigurat. Mi-e teamă că pe pământul acesta binecuvântat, în grădina aceasta a Maicii Domnului, a câştigat bătălia, până acum, cine nu e demn. Prea multă ură, prea multă lipsă de iubire!
– Sper că măcar faţă de Galaţi aveţi mai mult amintiri legate de iubire, decât de ură…
– Iubirea a fost extrem de cenzurată în aceşti 80 de ani ai mei. Familia mea, aleasa mea soţie, de aleasă simţire, de aleasă credinţă, a plătit preţ prea scump, prea scump…
– Unde s-a filmat „Moara cu noroc”?
– Interioarele toate s-au filmat la Bucureşti, pe celebra stradă Molière, în acea casă care a găzduit mai târziu cadourile primite de prea marii demnitari, în vechiul Studio „Tomis”, chiar lângă Biserica Sfânta Vineri. Exterioarele, majoritatea la Bod, lângă Braşov, în fermă – s-a construit special un han şi acea fântână care a rămas – vizavi de o fabrică de armament care era ascunsă, nici nu bănuiam… Pentru noi era un spaţiu extraordinar! Tot ce a fost acolo a avut un semn care pe mine m-a copleşit…
– Teatrul evoluează bine, luminos, sau…?
– Teatrul e într-o mare criză. Cei care populează acum scena sunt animaţi de alte sentimente, pe care eu nu le înţeleg, nu mi le apropii. Scena a fost pentru mine slujire, teatrul s-a născut din setea nebună a faptului dramatic. Sunt autori care au străbătut mii de ani, sunt autori care ne-au dat pilde, ne-au dat adevăruri, sensuri de viaţă pe care noi le-am pierdut. Încercăm să aducem acum pe scenă viaţa de pe stradă, e trist… Eu m-am retras în cochilia mea, o cochilie frumoasă… flori, păsări.
– Poate că este doar o perioadă de trecere şi va urma altceva…
– Trecere şi petrecere… Da, s-ar putea.
