La sediul ONU din New York, preşedintele Klaus Iohannis a afirmat că, la jumătatea implementării Agendei 2030 pentru Dezvoltarea Durabilă, România şi-a atins deja 62% din ţintele naționale.
Globaliști din toate țările „strâns uniți în cuget și-n simțiri” se întrec în vederea realizării obiectivelor Agendei 2030 cu mult înainte de termenul limită. Nu pentru că simplii cetățeni ar muri de grija respectivei agende, ci din pricina faptului că reprezintă angajamente obligatorii asumate de politicienii noștri marionetă.
În primul rând trebuie subliniat că ONU acționează de mulți ani ca un soi de Guvern Mondial coordonat de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, fiecare cu drept de veto asupra oricărei rezoluții: SUA, Rusia, China, Marea Britanie și Franța. Așa cum OMS a dictat măsurile din pandemie pe partea de sănătate, ONU a încercat să fie relevantă în politică, la nivel global. Izbucnirea războiului din Ucraina și coalizarea statelor în curs de dezvoltare în jurul BRICS a diminuat din rolul și „prestanța” ONU. Însă Agenda 2030 nu a fost respinsă, în mod explicit, de niciuna dintre puterile emergente.
Chiar dacă au spus „pas” la cea mai recentă sesiune a Adunării Generale a ONU, președinții Putin și Xi și-au trimis delegațiile la New York pentru a discuta despre „Reconstruirea încrederii și relansarea solidarității globale: accelerarea acțiunii privind Agenda 2030 și Obiectivele sale de Dezvoltare Durabilă în scopul păcii, prosperității, progresului și sustenabilității pentru toți”.
La prima vedere, cele 17 obiective de dezvoltare durabilă ale Agendei 2030 (aka Agenda Soros) sunt cât se poate de lăudabile: 1) Fără sărăcie; 2) Foamete zero; 3) Sănătate și bunăstare; 4) Educație de calitate; 5) Egalitatea de gen; 6) Apă curată și salubritate; 7) Energie curată și la prețuri accesibile; 8.) Muncă decentă și creștere economică; 9) Industrie, inovare și infrastructură; 10) Reducerea inegalităților; 11) Orașe și comunități durabile; 12) Producție și consum responsabil; 13) Acțiuni în domeniul climei; 14) Protecția vieții subacvatice; 15) Gestionarea pădurilor, protecția biodiversității; 16) Pace, justiție și instituții puternice; 17) Parteneriate guvern-corporații-ONG-uri.
Pe lângă bla-bla-urile specifice limbajului diplomatic de lemn, Agenda 2030 (implementată și în România la foc automat) are câteva principale scopuri care rezultă suficient de transparent. Primul vizează înlocuirea combustibililor fosili în detrimentul statelor OPEC+ și trecerea la energia așa-zis verde, din care face parte și cea nucleară – vezi noua tehnologie cu reactoare de tip SMR, experimentată de americani undeva lângă Tîrgoviște. Al doilea scop vizează digitalizarea tranzacțiilor comerciale și restrângerea la maxim a folosirii bancnotelor clasice. Introducerea ideologiei „woke” vine la pachet cu Agenda globalistă dirijată de ONU, simultan cu întărirea instituțiilor de forță (servicii speciale, armată) și a parteneriatelor-cheie dintre guverne, corporații și ONG-uri (vezi întrunirile lui Klaus Schwab, la Davos).
Dacă BRICS+ reprezintă într-adevăr o alternativă la ONU, atunci cu siguranță Agenda 2030 este exact opusul a ceea ce ar trebui să urmărească state ca Rusia, China, India sau Brazilia. Și asta în pofida eventualelor beneficii economice pe care China le-ar avea o dată cu implementarea Agendei dirijată de ONU.
Ar fi timpul ca BRICS+ să afișeze vizibil propria cale conservatoare, care să pună accent pe suveranitate, pe schimburi comerciale reciproc avantajoase și pe globalizare economică, nicidecum politico-ideologică.
Dacă Agenda 2030 se va implementa cu aceleași entuziasm și în Noua Ordine Mondială schițată la Moscova și Beijing, atunci vom ști cu siguranță că alternativa multipolarității este aceeași Mărie, cu altă pălărie.
Autor: Adrian Onciu
E limpede, autorul NU stăpânește semnificațiile BRICS cu extinderile sale și cele ale lumii multipolare pe care Rusia și China le vor implementate ca o contrapondere, ca un bloc politic și militar, politicilor coloniale specifice Occidentului colectiv condus de SUA. Voi reveni cu o analiză mai amplă, atunci când pot. Pentru început, chintesența ar fi aceasta: prin admiterea celor 6 țări în organizație (Argentina, Egipt, Etiopia, Iran, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite), urmare a deciziei istorice luate de BRICS, formarea nucleului lumii multipolare a fost finalizat. Deși BRICS reprezenta „lumea a doua” dialogul dintre aceste țări, care nu fac parte din structura Occidentului colectiv (din NATO și din alte organizații rigid-unipolare) dominat de America, a pus treptat bazele multipolarității, o ordine mondială ALTERNATIVĂ unipolarității, care constituie civilizații SUVERANE și INDEPENDENTE, diferite de cea occidentală, cu o istorie îndelungată și cu un sistem de valori tradițional cu totul original.
Inițial, asociația BRIC, creată în 2006 la inițiativa președintelui rus Vladimir Putin, cuprindea patru țări: Brazilia, Rusia, India și China. Brazilia, cea mai mare putere din America de Sud, reprezenta continentul latino-american. Rusia, China și India pot fi considerate civilizații, semnificând mai mult decât state naționale.
Rusia este avangarda Eurasiei, „Spațiul Mare” eurasiatic. China este responsabilă pentru o zonă semnificativă a puterilor adiacente Indochinei. De asemenea, India își extinde influența dincolo de granițele sale – cel puțin în Bangladesh și Nepal. Când Africa de Sud s-a alăturat țărilor BRIC în 2011 (de unde și acronimul BRICS – „S” de la sfârșitul Africii de Sud), continentul a fost reprezentat simbolic ca cea mai mare țară africană.
Voi analiza fiecare civilizație pe rând, cu detalii, spre a se înțelege corect termenii. Altfel, vor exista confuzii majore, ca și-n articolul de mai sus, în care autorul concluzionează dramatic și sec: „aceeași Mărie cu altă pălărie!” Nimic mai fals! Nu-i aceeași mâncare de pește și voi dezvolta pe scurt, ca apoi să revin mult mai amplu.
La summitul al XV-lea, desfășurat în perioada 22-24 august 2023 la Johannesburg, a avut loc formarea finală a clubului multipolar. Intrarea a trei puteri islamice – Iranul șiit și Arabia Saudită sunnită și Emiratele Arabe Unite – a fost mișcarea fundamentală. Astfel, participarea directă în cadrul lumii multipolare a întregii civilizații islamice, reprezentată de ambele ramuri – sunnismul și șiismul – a fost asigurată. În plus, alături de Brazilia vorbitoare de portugheză, Argentina vorbitoare de spaniolă, o altă putere puternică și independentă, s-a alăturat BRICS. Pe la mijlocul secolului al XX-lea, teoreticienii unificării Americii de Sud într-un spațiu mare consolidat – mai ales generalul argentinian Juan Peron și președintele brazilian Getulio Vargas – au considerat că o apropiere decisivă dintre Brazilia și Argentina este primul pas în acest proces. Dacă acest lucru s-ar fi realizat, procesul de integrare latino-american ar fi ireversibil. Și exact asta s-a întâmplat acum, în contextul aderării celor două mari puteri ale Americii de Sud, Brazilia și Argentina, la clubul multipolar.
De asemenea, acceptarea Etiopiei este foarte simbolică, ea fiind singura țară africană care a rămas INDEPENDENTĂ de-a lungul erei coloniale, păstrându-și suveranitatea, independența și cultura sa unică (etiopienii reprezentând cel mai vechi popor creștin). Combinată cu Africa de Sud, Etiopia își întărește prezența în clubul multipolar al continentului african.
De fapt, în noua componență a BRICS, obținem un model complet de unificare a tuturor polilor – civilizații, spații mari, cu excepția Occidentului, disperat să-și păstreze hegemonia și structura unipolară.
Numai că acum NU se confruntă cu țări disparate și fragmentate, pline de contradicții interne și externe, ci cu o forță unită a majorității umanității, hotărâtă să construiască o lume multipolară.
Această lume multipolară este formată din următoarele civilizații:
1. Occidentul (SUA+UE și vasalii lor, care include, din păcate, și Japonia cândva mândră și distinctivă);
2. China (+Taiwan) cu sateliții săi;
3. Rusia (ca integrator al întregului spațiu eurasiatic);
4. India și zona sa de influență;
5. America Latină (cu Brazilia + Argentina în centrul său);
6. Africa (Africa de Sud + Etiopia, cu Mali, Burkina Faso, Niger etc., ieșite din influența colonială franceză);
7. Lumea islamică (în ambele versiuni – Iran șiit și Arabia Saudită sunită și Emiratele Arabe Unite).
În același timp, o civilizație – cea occidentală – pretinde hegemonie, în timp ce celelalte șapte îi neagă acest drept, acceptând doar un sistem multipolar și recunoscând Occidentul doar ca una dintre civilizații, alături de altele.
Astfel, corectitudinea lui Samuel Huntington, care a văzut viitorul în revenirea civilizațiilor, a fost confirmată în practică, în timp ce eroarea tezei lui Fukuyama, care credea că hegemonia globală a Occidentului liberal (sfârșitul istoriei) a fost deja atinsă, a devenit evidentă.
Așadar, Fukuyama nu poate decât să le predea neo-naziștilor ucraineni, ultima speranță a globaliștilor de a opri apariția multipolarității, pentru care Rusia luptă astăzi în Ucraina.
August 2023 poate fi considerat ZIUA DE NAȘTERE A LUMII MULTIPOLARE.
Lumea multipolară este formată din mai multe civilizații sau „spații mari” cu un sistem de valori tradițional cu totul unic și original. Acesta este POLUL (nicidecum statul individual).
Un stâlp aparține unei civilizații. Fiecare civilizație are propria sa idee despre natura procesului istoric, despre direcția și scopul său și, prin urmare, propria sa escatologie.
Escatologia în creștinismul occidental o voi dezvolta când dispun de timp. Deocamdată atât!
Continui să-mi dezvolt ideea, așa cum am promis.
Creștinismul occidental a avut inițial aceeași doctrină escatologică ca și creștinismul răsăritean, fiind un întreg. În creștinism – atât în catolicism, cât și în ortodoxie (și chiar în protestantism) – sfârșitul lumii este considerat inevitabil, întrucât lumea și istoria ei sunt finite, iar Dumnezeu este infinit.
După venirea lui Hristos, lumea se îndreaptă spre sfârșitul ei, iar întoarcerea lui Hristos însuși este văzută ca având loc „în zilele din urmă”. Întreaga istorie a Bisericii Creștine este o pregătire pentru sfârșitul timpurilor, Judecata de Apoi și a Doua Venire a lui Hristos.
Creștinismul ne învață că înainte de a Doua Venire va exista o apostazie generală în omenire, națiunile se vor îndepărta de Hristos și Biserica Sa și se vor baza doar pe propriile forțe (umanism). Sunt timpurile pe care le traversăm astăzi. Mai târziu, omenirea va degenera complet și antihrist, mesagerul diavolului, „fiul pierzării” va prelua puterea.
Recent, sub influența modernizării și a corectitudinii politice, multe confesiuni protestante și din Biserica Anglicană și-au revizuit viziunea asupra escatologiei, rupând în cele din urmă cu vechea tradiție creștină. La originile civilizației vest-europene a Modernității se află francmasoneria europeană, în mijlocul căreia s-a născut ideea de „progres social”. Ideea de progres este o antiteză directă a înțelegerii creștine a istoriei; respinge apostazia, pe antihrist, Judecata de Apoi, învierea morților și însăși existența sufletului. În masonerie se remarcă un vector clar îndreptat către sfârșitul istoriei, în principal către construcția civilizației globale moderne progresiste, ceea ce semnifică ideologia globalismului în două versiuni: conservatoare (gradată) și ofensivă (revoluționar-democratică).
În Anglia, în timpul revoluției engleze a lui Cromwell, teoria celei de-a cincea monarhii s-a dezvoltat în cercurile protestante sub influența cercurilor evreiești și a sabatismului (în special rabinul olandez Manasseh ben-Israel). Doctrina creștină tradițională a celor patru regate mondiale (babilonian, persan, grec și roman) a fost declarată insuficientă, iar după căderea Romei (ceea ce pentru protestanți însemna refuzul de a recunoaște autoritatea Papei și răsturnarea monarhiei, regicidul) urma să ajungă al V-lea Regat. Susținătorii acestei teorii l-au considerat pe Cromwell însuși a fi viitorul monarh mondial al celei de-a cincea monarhii, care urma să se distingă prin abolirea catolicismului și a puterii monarhice ereditare, urmând să reprezinte triumful democrației burgheze și al capitalismului.
Această ipoteză a fost continuată de curentul „israelianului britanic”, care i-a declarat pe englezi drept „cele zece triburi pierdute ale Israelului” și a răspândit credința în viitoarea dominație mondială a Angliei și a rasei anglo-saxone. Stăpânirea mondială a „noilor israeliți” (anglo-saxoni) a fost văzută dincolo de cele Patru Regate, depărtându-se complet de escatologia tradițională creștină, deoarece Monarhia a V-a însemnat distrugerea regatelor creștine tradiționale și stăpânirea „poporului ales” (NU evrei, ci englezi).
Din Anglia, sectele protestante extreme au transferat aceste idei în SUA, care au fost create ca întruchipare istorică a celei de-a cincea monarhii. De aici escatologia americană în mitologiile lui William Blake (una dintre profețiile americane înfățișează pe uriașul Orcus eliberându-se din lanțurile vechiului zeu), care a fost și un adept al teoriei „israelianului britanic”. Blake a întruchipat aceste idei în poemul său „Ierusalim”, care a devenit imnul neoficial al Angliei.
În Franța, încă de la sfârșitul Evului Mediu și din zorii Epocii Moderne, s-a dezvoltat o teorie escatologică a Marelui Monarh, care susținea că un rege francez secret, ales de Dumnezeu, va apărea la sfârșitul timpurilor și va salva omenirea din decadență, protestantism și materialism. Această versiune conservatoare a escatologiei a circulat în cercurile aristocrației orientate mistic. Diferența față de escatologia tradițională catolică este că regele francez, mai degrabă decât Scaunul Vaticanului, este bariera în calea lui antihrist.
Unii cercetători consideră că gaullismul este o versiune geopolitică seculară și simplificată a escatologiei Marelui Monarh. Generalul De Gaulle a pledat pentru unificarea popoarelor Europei (în primul rând francezi, germani și ruși) și împotriva hegemoniei NATO și cea a anglo-saxonilor. Scriitorul Jean Parvulesco (scriitor și jurnalist român cu cetățenie franceză) a numit-o „dimensiunea mistică a gaullismului”. Dar majoritatea clasei conducătoare franceze este dominată de escatologia masonică – cu o înțelegere exact opusă.
În Italia în Evul Mediu, confruntarea dintre tronul roman și puterea imperială – după ce Carol cel Mare s-a autoproclamat „împărat” – a devenit uneori extrem de acută. Acest lucru a dus la crearea a două partide – Guelfii, susținători ai Papei, și Ghibelinii, susținători ai Împăratului. Erau cel mai răspândite în Italia, ele stând la baza recunoașterii regilor germani ca împărați ai Imperiului Roman (de Vest) după încoronarea la Roma.
În Germania dominantă era filosofia lui Hegel. El a văzut istoria ca un proces dialectic de împrăștiere a Spiritului prin Natură și apoi o nouă adunare a particulelor Spiritului într-o societate iluminată. Punctul culminant al acestui proces, după Hegel, ar fi fost crearea unui stat german unificat pe baza monarhiei prusace. În această monarhie iluminată, ciclul istoriei Spiritului va fi încheiat. Aceste idei au influențat al Doilea Reich dar și pe omul politic Otto von Bismarck, iar mai târziu într-o formă distorsionată al treilea Reich al lui Hitler.
Escatologia în versiunea spaniolă a fost legată de colonizarea Americilor și de misiunea lui Carol al V-lea Habsburg și a succesorilor săi dinastici, deoarece în profețiile iberice menționau răspândirea Evangheliei la toată omenirea și înființarea unui imperiu creștin mondial sub un rege mondial catolic.
Descoperirile geografice și înființarea de vaste colonii de către Spania au dat motive să se considere habsburgii spanioli – mai ales Carol al V-lea și Filip al II-lea – drept concurenți pentru rolul de monarh mondial. Cristofor Columb a fost un susținător al unui imperiu mondial escatologic în timpul domniei regilor catolici Isabella și Ferdinand și și-a reflectat opiniile escatologice în Cartea Profețiilor, compilată în ajunul celei de-a patra călătorii în America și finalizată imediat după întoarcerea sa. După domnia Bourbon în Spania, această linie escatologică a dispărut. Parțial, ecourile sale pot fi găsite în cercurile catolice din America Latină și mai ales la iezuiți. Al cincilea Imperiu în versiunea portugheză și ramurile sale braziliene sunt apropiate ca tip de această versiune a escatologiei.
Statul Israel a fost înființat în 1948 în Palestina, ca o realizare a aspirațiilor escatologice ale diasporei evreiești, care așteptase de două milenii întoarcerea în Țara Făgăduinței.
Escatologia evreiască se bazează pe credința în alegerea evreilor și pe rolul lor special în vremurile de sfârșit, când va veni Mântuitorul (Mesia) promis lumii în profețiile Vechiului Testament și evreii vor conduce lumea. În multe privințe, escatologia evreiască este cea care a determinat principalele scenarii ale viziunilor de la sfârșitul lumii în tradițiile monoteiste. Israelul modern a fost creat ca un stat pregătit pentru venirea lui Mesia, iar dacă această funcție este scoasă din imagine, însăși existența lui își pierde sensul – în primul rând, în ochii evreilor înșiși.
Din punct de vedere geopolitic, Israelul nu poate pretinde că este o civilizație independentă, un imperiu, a cărui amploare este necesară pentru participarea deplină la procesele escatologice globale. Totuși, dacă luăm în considerare apropierea sioniștilor politici din Statele Unite cu neoconii protestanți, apoi rolul evreilor în secolul trecut în cadrul lojilor masonice, precum și influența diasporei în mijlocul elitelor conducătoare și în special economice ale Occidentului, atunci întregul tablou se schimbă, iar baza unor evenimente escatologice grave se dovedește a fi semnificativă.
Interpretarea cabalistică a rutei de migrație a majorității diasporei evreiești o descrie ca urmând Shekhinah (Prezența lui Dumnezeu) în exil (conform rabinului Alon Anava). La începutul Galutului (dispersiei), cea mai mare parte a evreilor era concentrată în Orientul Mijlociu (Mizrahi).
Apoi Shekhinah a început să se ridice la nord și Caucaz (Khazar Kaganate). De acolo, calea Shekhinah a dus în vestul Rusiei, în Țările Baltice și în Europa de Est (Ashkenazi). Apoi mișcarea sa i-a determinat pe ashkenazi să meargă mai adânc în Europa de Vest, determinându-i pe sefarzi să se mute din Peninsula Iberică în Olanda și în coloniile americane. În cele din urmă, cea mai mare parte a evreilor s-a concentrat în Statele Unite, unde încă reprezintă o majoritate în comparație cu comunitățile evreiești din alte țări. Astfel, Shekhinah rămâne în America. A doua comunitate, ca mărime, de evrei se află în Israel. Când proporțiile se vor schimba în favoarea Israelului, aceasta va însemna că Shekhinah, după un cerc de două mii de ani, s-a întors în Palestina. Atunci ar trebui să ne așteptăm la construirea celui de-al Treilea Templu și la cea de-a doua venire a lui Hristos. Aceasta este logica escatologiei evreiești, clar vizibilă în procesele politice care se desfășoară în jurul Israelului.
În cadrul populației ortodoxe a Greciei, după căderea Bizanțului și preluarea puterii de către otomani, s-a dezvoltat o teorie escatologică despre venirea unui rege-eliberator ortodox – Împăratul de marmură. Figura sa a fost interpretată uneori ca revenirea lui Constantin al XII-lea Paleolog, care, conform legendei, nu ar fi murit când turcii au luat Constantinopolul, ci a fost dus de un înger la Poarta de Marmură și acolo își așteaptă ceasul pentru a-i elibera pe ortodocșii greci de sub asuprirea străinilor. În unele versiuni ale legendei escatologice, această misiune a fost încredințată „regelui cu părul roșu al nordului”, prin care, în secolul al XVIII-lea, mulți călugări atoniți l-au înțeles pe împăratul rus.
Gândirea politico-religioasă greacă a păstrat această componentă escatologică în perioada otomană, deși după eliberarea de sub turci, statalitatea greacă a început să se construiască pe modele liberal-democratice masonice (în ciuda perioadei scurte de guvernare de către o serie de dinastii europene), rupându-se complet de moștenirea bizantină.
În Rusia, escatologia a luat o formă stabilă până la sfârșitul secolului al XV-lea, care s-a reflectat în teoria celei de-A Treia Rome. După căderea Constantinopolului Moscova a devenit nucleul singurului Imperiu Ortodox, adică Roma, misiunea ei și a poporului rus fiind de a încetini venirea „fiului pierzării” – Antihrist – și de a-i rezista în orice mod posibil. Uitată în epoca reformelor occidentale ale lui Petru și ale adepților săi, ideea Moscovei ca A Treia Romă a reînviat în secolul al XIX-lea, sub influența slavofililor, devenind apoi o temă centrală în Biserica Ortodoxă Rusă de dincolo de graniță. Această versiune a fost preluată de bolșevici, ascunzând-o sub varianta marxistă a sfârșitului istoriei lui Hegel. În ultima perioadă a URSS, credința escatologică în comunism s-a stins, iar regimul și țara s-au prăbușit, devenind din nou relevantă în Rusia după începerea Operațiunii Militare Speciale, când confruntarea cu civilizația masonico-liberală și materialist-ateistă a Occidentului a luat o formă extrem de acută.
În sunnism, sfârșitul lumii nu este descris în detaliu, iar viziunile viitorului lider al comunității islamice, Mahdi, pălesc înaintea descrierii Judecății de Apoi pe care Allah o va administra la sfârșitul timpurilor. Cu toate acestea, această cifră există și este descrisă în detaliu în hadithuri. Este vorba despre apariția unui lider militar și politic al lumii islamice, care va restabili dreptatea, ordinea și evlavia, căzute în decădere până la sfârșitul timpului.
Sufitul autoritar, Ibn Arabi, precizează că Mahdi va fi asistat la guvernare de viziri, formând baza guvernului escatologic. După el, toți vizirii acelui guvern, ca asistenți și proiecții ale polului unificat (kutbah), vor veni din comunități islamice non-arabe. Mahdi va învinge al-Dajjal (pe Marele Mincinos – aka antihristul) și va stabili dominația islamică.
În șiism, tema Mahdi este mult mai pe deplin dezvoltată, iar escatologia stă la baza învățăturilor politico-religioase ale șiiților. Șiiții consideră că numai adepții lui Ali, respectiv imamii, sunt conducătorii legitimi ai comunității islamice. Ei cred că ultimul, al doisprezecelea, imam nu a murit, ci s-a retras, fiind ascuns. El va apărea oamenilor din nou la sfârșitul timpului. Acesta va fi începutul ascensiunii lumii șiite. Apoi va avea loc apariția lui Hristos, care împreună cu Mahdi va lupta cu al-Dajjal (antihristul) și îl va învinge, stabilind pentru o scurtă perioadă – chiar înainte de sfârșitul lumii – o ordine dreaptă, spirituală. Astfel de opinii sunt susținute de majoritatea șiiților, iar în Iran este ideologia oficială, care determină în mare măsură întreaga strategie politică a acestei țări.
În hinduism, sfârșitul lumii are o semnificație mică, ștearsă aproape, deși o serie de texte sacre asociate cu ciclul Kalachakra vorbesc despre regii tărâmului mistic Shambhala, unde domnesc condițiile epocii de aur. În momentul suprem al istoriei, unul dintre acești regi, Kalki, considerat a fi al zecelea avatar al lui Vishnu, va apărea în lumea umană și va lupta cu demonul Kali. Victoria lui Kalki va pune capăt epocii întunecate și va semnifica un nou început (satya-yuga). Kali-yuga (epoca întunericului) este descrisă ca o eră a declinului moravurilor, a valorilor tradiționale și a fundamentelor spirituale ale civilizației indiene. Deși tradiția indiană este destul de desprinsă de istorie și ciclurile ei, crezând că realizarea spirituală poate fi realizată în orice condiții, motivele eshatologice sunt destul de prezente în cultură și politică.
În India contemporană, popularul politician conservator și prim-ministru Narendra Modi este recunoscut de unele cercuri tradiționaliste ca un avatar divin, fie al lui Kalki însuși, fie al prevestitorului său.
Tradiția chineză nu cunoaște sfârșitul absolut al lumii, dar crede că orice abatere a ordinii mondiale, în orice direcție, necesită restaurare simetrică. Această teorie a contribuit implicit la revoluția chineză și își păstrează semnificația până în prezent. De fapt, figura actualului președinte al Comitetului Central al PCC, Xi Jinping, este văzută ca o nouă apariție a unui împărat legitim care a primit un mandat ceresc.
Unul dintre fondatorii mișcării de restabilire a demnității popoarelor africane a fost francmasonul de origine jamaicană Marcus Garvey, care a aplicat progresismul masonic negrilor și a făcut apel la rebeliune împotriva albilor. Garvey a trecut la o serie de acțiuni pentru a aduce negrii americani înapoi pe continentul african, continuând un proces care a început în 1820 cu crearea unui stat artificial pe coasta de vest a Africii, Liberia. Guvernul Liberiei a copiat SUA și, de asemenea, a fost compus predominant din francmasoni. Garvey a interpretat lupta pentru drepturile negrilor nu doar ca un mijloc de a obține egalitate, dar a promovat activ teoria alegerii africanilor ca popor deosebit, care după secole de sclavie a fost chemat să-și stabilească dominația – cel puțin în spațiul continentului african, dar și să revendice și să-și afirme drepturile la putere în SUA și în alte țări coloniale. Iar în centrul acestei mișcări mondiale ar trebui să stea lojele masonice, unde doar oamenii de culoare au voie. Reprezentanții extremi ai acestui curent au fost organizațiile Black Power, Black Panthers și mai târziu BLM.
Nucleul identității africane este Etiopia. Populația sa (kușiți și semiți cu pielea închisă la culoare) este văzută ca paradigma civilizației africane, întrucât Etiopia este singura entitate politică africană din Africa care nu a fost colonizată nici de puterile europene și nici de musulmani. În această versiune, toate popoarele africane sunt considerate a fi înrudite cu cele etiopiene, iar monarhul etiopian, Negus, este perceput ca un prototip al conducătorului marelui Imperiu African. Această versiune este răspândită inclusiv printre popoarele creștine și cele creștinate. Escatologia creștină a etiopienilor (monofiziți) capătă trăsături originale legate de misiunea specială a Etiopiei, care este considerată țara aleasă și poporul ales (de unde și legenda că strămoșul etiopienilor a fost Melchisedec, regele păcii).
În țările din America Latină, un număr de popoare amerindiene aborigene văd sfârșitul logic al colonizării ca fiind restaurarea societăților etnice (indigenism). Aceste tendințe sunt dezvoltate în grade diferite în funcție de țară.
Mulți consideră rebeliunea lui Tupac Amaru al II-lea, un descendent al ultimului conducător incas, care a condus o revoltă indiană împotriva prezenței spaniole în Peru în 1780, ca un început simbolic al rezistenței indiene la colonizatori.
În Bolivia, în 2006, Evo Morales, primul reprezentant al poporului indian Aymara, a fost ales președinte. Se aud tot mai multe voci – în primul rând în Peru și Bolivia – în favoarea declarării vechiului cult indian al zeiței pământului, Pachamama, drept religie oficială. De regulă, escatologia etnică a indienilor din America Latină este combinată cu curentele socialiste de stânga sau anarhiste pentru a crea învățături sincretice.
O versiune specială a escatologiei, legată de ideile portugheze despre cel de-al V-lea Imperiu, este dezvoltată în Brazilia. După ce capitala Imperiului Portughez a fost mutată în Brazilia din cauza unei lovituri de stat republicane în Portugalia, a apărut doctrina că acest transfer al capitalei nu a fost întâmplător și că Brazilia însăși avea o misiune religioasă. Dacă Portugalia europeană a pierdut doctrina regelui Sebastian și a urmat calea democrației burgheze europene, atunci Brazilia trebuie să-și asume acum această misiune și să devină teritoriul unde ar fi descoperit regele Sebastian dispărut, dar nu mort. Sub stindardul unei astfel de doctrine au avut loc în Brazilia revoltele conservatoare catolico-escatologice și imperiale împotriva guvernului liberal masonic – Canudos, Contestado etc.
Astfel, într-o lume multipolară, diferite escatologii se ciocnesc sau se aliază între ele. Nu se întâmplă un asemenea fenomen în cadrul lumii unipolare. În Occident predomină clar modelul laic (progresism și liberalism), cu un adaos semnificativ sub forma unui protestantism extrem; acesta fiind „sfârșitul istoriei”, potrivit lui Fukuyama. Dacă luăm în considerare elita liberală a țărilor europene aflate sub control american deplin, putem vorbi de o escatologie aparte care unește aproape toate țările NATO. Ar trebui să adăugăm și teoria individualismului radical, comună liberalilor, care cere eliberarea oamenilor de toate formele de identitate colectivă – până la libertatea de sex (politica de gen) și chiar de apartenența la specia umană. Astfel, noile elemente ale escatologiei progresive masonice, alături de „societatea deschisă” (aceea de tip soroșist), sunt imperativele reatribuirii de gen, ale sprijinirii principiilor LGBTQ, ale post-umanismului și ale ecologiei profunde, care respinge centralitatea ființei umane în lume (adică a considera omul drept Creația Divină în centrul întregului Univers), pe care au insistat toate religiile tradiționale și sistemele filosofice.
Chiar dacă sionismul nu este o continuare directă a acestei versiuni de escatologie, prin alianța sa cu neoconii americani, practic, se încadrează parțial în această strategie, luând în calcul inclusiv influența evreilor asupra elitelor conducătoare din Occident.
Rusia, care îmbină escatologia celei de-A Treia Rome cu orizontul comunist ca moștenire a URSS, stă cel mai flagrant în calea acestui sfârșit al istoriei.
În China, marxismul occidental, deja transformat substanțial în maoism, afișează din ce în ce mai deschis cultura confucianistă, iar șefului PCC, ca împărat tradițional, i se dă un mandat ceresc să conducă „Tot ce este sub Rai”.
Sentimentele escatologice cresc constant în lumea islamică, atât în zona sunnită, cât și în special în șiism (în primul rând în Iran), iar civilizația occidentală modernă – aceeași care se luptă acum împotriva Rusiei – este prezentată aproape unanim drept al-Dajjal (antihristică) pentru toți musulmanii.
În India, sentimentele inspirate din doctrina identității independente a hindușilor ca civilizație specială și unică cresc treptat, proclamând o întoarcere la rădăcinile tradiției hinduse și la valorile acesteia (care nu coincid deloc cu valorile occidentale), trasând astfel contururile unei escatologii speciale asociate cu fenomenul Kalka și depășirea Kali-yuga.
Panafricanismul se dezvoltă către întărirea învățăturilor radicale referitoare la revenirea africanilor la identitatea lor și la o nouă rundă de luptă anticolonială împotriva lumii albe (înțeleasă în primul rând ca țări coloniale aparținând civilizației Occidentului). Aceasta descrie un nou vector al escatologiei negre.
În America Latină, dorința de a-și consolida suveranitatea geopolitică se bazează atât pe escatologia de stânga (socialistă), cât și pe apărarea identității catolice, ceea ce a ajuns să fie evident în special în Brazilia, unde atât stângiștii, cât și cei de dreapta se distanțează din ce în ce mai mult de globalism și de politica SUA (de unde participarea Braziliei la blocul BRICS).
În același timp, escatologia aristocratică franceză (și proiecția sa seculară în gaullism), apoi versiunea germană a sfârșitului istoriei sub forma Imperiului German, precum și misiunea specială a Japoniei și a împăraților japonezi nu joacă niciun rol vizibil, deocamdată, fiind complet dominate de elita globalisto-progresistă preponderentă și de strategiile anglo-saxonilor.
În acest mod am reușit să redau cu suficientă exactitate o hartă mondială a escatologiei, corespunzătoare contururilor unei lumi multipolare. De aici, dacă avem răbdare să citim și să conectăm logic întreaga informație, putem trage concluzia clară și fără dubiu, că Noua Ordine Mondială schițată de Beijing și Moscova NU reprezintă nici pe departe aceeași Mărie, dar cu altă pălărie. Dar, ca să-ți formezi un orizont larg și să-ți elimini necunoscutele referitoare la ordinea multipolară, trebuie să te pui la curent constant cu percepțiile și mai ales politicile statelor din afara blocului occidental.