Martiriul de la Vaslui

Martiriul de la Vaslui (suprimarea fizică – între crimă şi moarte martirică). În amintirea unui moment trist și dureros pe care este bine să nu îl uităm

La data de 22 septembrie 1939, pe teritoriul României avea să se petreacă poate cea mai abominabilă crimă colectivă pe care istoria modernă a ţării avea să o cunoască în vreme de pace. În acea noapte, la nivelul țării aveau să fie ucişi 256 de tineri, între care 96 din cei peste 500 internaţi în lagăre şi câte 2-3 din fiecare din cele 70 de judeţe ale ţării, la ordinul expres al regelui Carol al II-lea, ca represalii pentru asasinarea lui Armand Călinescu – călăul tineretului român – cum era cunoscut în epocă pentru nenumăratele crime şi frustrări aduse tineretului naţionalist. În acest context, oraşul Vaslui – capitala judeţului istoric cu acelaşi nume – avea să-şi adauge tristul renume de a fi locul unui adevărat carnagiu prin execuţia fără proces a 32 de tineri aflaţi în lagărul de la marginea oraşului, închişi aici prin ordin administrativ, fără a fi judecați prin urmare fără o sentinţă judecătorească.

Din nefericire, istoriografia românească, chiar prin istorici de marcă, evită să încadreze cum se cuvine evenimentele tragice care au marcat perioada interbelică, şi chiar dacă uneori o fac, eludează cu bună ştiinţă faptul că politica vremii, discreţionară şi despotică, avea să conducă cu paşi repezi la dezmembrarea statului roman, ceea ce s-a şi întâmplat în 1940 prin ultimatumul Moscovei şi dictatul de la Viena, evenimente pe care poporul, dar mai ales tineretul său le resimţea dureros. Nu sunt istoric, dar cred cu tărie că nici un eveniment istoric nu se produce fără o cauză bine definită, iar o analiză istorică fără aplicarea principiului cauzalităţii nu poate fi decât partinică sau subiectivă şi pretează la erori care pot atârna greu în evoluţia unui neam.

Contextul politic în preajma martiriului

Ideia naţională care prinsese rădăcini puternice în sufletul tineretului român însufleţită de idealuri umaniste (onestitate, corectitudine, cinste, muncă) şi patriotice (dezvoltarea României şi înflorirea ei – o ţară mândră şi frumoasă ca soarele pe cer), avea să primească o puternică lovitură prin restauraţia de la 8 iunie 1930 când, cu complicitatea partidelor politice şi a unor personalităţi cu rezonanţă în istoria noastră (Iuliu Maniu şi Nicolae Iorga), regele Carol al II-lea (dezmoştenit de Ferdinand pentru grave abateri de la disciplina monarhică), îşi va începe fatidica lui guvernare siluind, într-un dispreţ suveran, tot ceea ce aparţinea acestui popor ca istorie, demnitate, moralitate, patrimoniu, vexând astfel memoria înaintaşilor săi (Carol I – Îngăduitorul şi Ferdinand Întregitorul) de care se leagă una din cele mai glorioase epoci din istoria României – modernizarea şi întregirea ei.

Totul avea să culmineze cu instituirea dictaturii regale ca urmare a refuzului liderului tineretului naţionalist de a accede la guvernare (datorită rezultatului alegerilor din decembrie 1937) şi a ceda regelui şefia mişcării pe care acesta voia să şi-o subordoneze. Dictatura regală se va institui cu ajutorul nemijlocit a lui Nicolae Iorga, Armand Călinescu, Ion Antonescu şi generalilor: Istrate Micescu, Gabriel Marinescu, Ion Bengliu şi Paul Teodorescu. Ceea ce este mai interesant este faptul că partidele politice şi-au dat consimţământul pentru instaurarea dictaturii regale, fapt ce avea să le coste foarte scump, pentru că odată dictatura regală instalată constituţia va fi abolită, partidele politice desfiinţate, libertăţile cetăţeneşti restrânse, regimul politic electoral şi votul universal desfiinţate, în plus se introduce pedepsa cu moartea pentru cei ostili regimului.

Oameni cu notorietate în societatea românească, şefi de partide, generali, politicieni de renume, au căzut în plasa regelui, aceiaşi oameni care de fapt cu aceeastă ocazie şi-au arătat micimea lor şi lipsa lor de prevedere. Una din urmările schimbărilor produse de dictatură avea să fie teroarea de stat care avea să atingă apogeul în perioada 1938-1940. Arestările masive în rândurile tineretului naţionalist au început concomitent cu arestarea liderului acestuia şi tovarăşilor lui (internaţi la Râmnicu Sărat şi apoi asasinaţi în pădurea Tâncăbeşti în noaptea 29-30 noiembrie 1938), prin înternarea în lagărele de la Tismana, Dragomirna şi Miercurea Ciuc. Ulterior aceştia au fost concentraţi în trei lagăre: Miercurea Ciuc, Vaslui şi Sadaclia (Basarabia), ultima pentru preoţii legionari.

Toate aceste abuzuri şi atrocităţi au fost posibile pentru că noua constituţie cerea tribunalelor să condamne prin pedepse privative de libertate cu interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani, iar ministrul de interne avea împuternicirea de a fixa domiciliu obligatoriu de la 6 luni la 1 an pentru persoanele considerate ostile și prin acţiunile lor contravin legii. În baza acestor prevederi regele Carol al II-lea, primul ministru patriarhul Miron Cristea, Victor Iamandi (ministrul justiţiei) şi Armand Calinescu (ministrul de interne) semnează actul legislativ privind „apărarea ordinei de stat”, în baza căruia s-au comis toate atrocităţile ce au urmat.

Sub flamura unei dictaturi macabre

Pentru a încheia seria de abuzuri, ilegalităţi şi manifestări despotice din partea acestui dictator semnalăm şi faptul că la 14 august 1938, printr-un decret lege s-a împărţit România în zece ţinuturi conduse de către un rezident regal, iar la 19 august 1938 printr-un alt decret lege se reorganizează justiţia şi se desfiinţează inamovabilitatea judecătorilor. Toate acestea au deschis larg calea genocidului care avea să urmeze, la care au subscris din laşitate nume care se revendică de referinţă în istoria noastră.

Cinismul acestui rege a mers până acolo încât dintr-o pornire diabolică, a creat partidul unic sub denumirea «Frontul Renaşterii Naţionale» în care se includeau toate partidele politice (membrii trebuind să poarte o uniformă specială), iar pentru tineret a lărgit activitatea strejăriei, organizaţie care a fost creată ca o contrapondere a „frăţiorilor de cruce”, pentru că aceasta din urmă, între timp, împânzise toată ţara.

Ce avea comun acest rege cu naţiunea română? naţiune pe care o dispreţuia profund. Ce avea el comun cu viitorul acestui neam? Cât îl interesa pe el integritatea teritorială a acestei ţări? Pe bună dreptate cei care i-au studiat originea şi personalitatea au ajuns la concluzia că „regele Carol al II–lea nu a fost deloc român, a fost puţin neamţ, ceva mai mult englez şi restul barbar” (Nae Tudorică – Mărturisire în duhul adevărului, pg. 145).

Execuţia conducătorului mişcării naţionaliste a fost urmată de alte execuţii şi internări în lagăre. Aşa s-a ajuns că în lagărul de la Vaslui erau internaţi 318 tineri legionari (majoritatea prin măsuri administrative), în marea lor majoritate intelectuali (studenţi, profesori, avocaţi, ofiţeri, ingineri, funcţionari, oameni de cultură), printre care: inginer Gheorghe Clime – şeful partidului «Totul pentru ţară»; Gheorghe Tudose – liderul studenţilor ieşeni, avocat Nae Tudorică – autorul unei impresionante cărţi despre spiritul şi evoluţia mişcării legionare; marele poet Radu Gyr, tânărul poet Valeriu Cârdu, compozitorul Marian Mânzatu, actorul Ernest Maftei şi pentru o scurtă perioadă marele istoric şi filosof al religiilor Mircea Eliade.

De reţinut că toate acestea se întâmplau sub conducerea patriarhului României Miron Cristea în calitatea sa de prim ministru. Obştescul şfârşit pe care patriarhul şi l-a dat la 7 martie 1939 este urmat de numirea lui Armand Călinescu ca prim ministru, omul care avea să desăvâşească teroarea până la cote paroxistice, urmarea fiind asasinarea sa. Represaliile care au urmat depăşesc orice închipuire. Acestor represalii avea să-i cadă victimă unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a dat istoria acestei ţări – Nae Ionescu – creatorul şcolii noastre de filosofie despre care George Călinescu spunea „când se va scrie istoria problemelor filosofiei româneşti se va vedea că vreme de 15 ani, noi am fost contemporanii Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu. El este un Socrate a României”.

Această scurtă incursiune în trecutul istoric al ţării, cu deosebire în perioada interbelică, a dorit să zugrăvească contextul socio-politic în care avea să se petreacă masacrul de la Vaslui, alături de masacrele de la Miercurea Ciuc, Braşov, Galaţi şi Râmnicul Sărat şi concomitent cu execuţiile (fără judecată) a câte 2-3 tineri din fiecare judeţ din ordinul direct al aceluiaşi om străin de ţară şi neam, care s-a numit regele Carol al II-lea şi care avea astfel să înscrie cea mai neagră pagină din istoria milenară a poporului nostru.

Încorsetarea politică, abolirea drepturilor cetăţeneşti, subminarea justiţiei, arbitrariul deciziilor administrative şi poliţieneşti, au lovit puternic conştiinţa naţională şi mai ales tineretul naţionalist educat în spiritul onestităţii, disciplinei, demnităţii naţionale, muncii, ordinii şi corectitudinii. Statul de drept, visat de atâtea generaţii, devine un stat de forţă în care terorismul de stat, ca metodă de lucru, este practicat cu asiduitate de către structurile ordinii publice la ordinul regelui şi camarilei sale. Aceste structuri devenite între timp represive, au ajuns să lupte contra propriului popor, lovind bestial tocmai în viitorul naţiunii – tineretul său.

„Cine vrea să cântărească şi de la această distanţă în timp (lucrul e perfect posibil), câtă şiretenie, minciună şi machevialism a întrebuinţat coroana atunci ca să târască pe drumul său toate figurile reprezentative ale ţării, să afle că pe aproape toate marile personalităţi le-a îmbrăcat în uniformă, le-a îngenuncheat moral şi că, pentru a încununa acest joc macabru a pus în fruntea unui guvern care trebuia să zdrobească drepturile, libertatea şi demnitatea neamului, câştigate cu sacrificii şi sânge, să ucidă cu miile şi zecile de mii de oameni fără nici o judecată, pe însuşi patriarhul ţării şi conducătorul pământesc al creştinilor, cel căruia i se dăduse toiagul cu care trebuia să aducă pacea şi dragostea lui Iisus”.

Desfășurarea masacrului

Iată contextul în care oraşul Vaslui (nume de legendă cu rezonanţă istorică), avea să-şi înscrie numele printre oraşele în care această abominabilă crimă colectivă a avut loc din ordinul unui scelerat care se intitula „Suveran prin voia lui Dumnezeu”. La vremea aceea oraşul Vaslui era capitala judeţului istoric cu acelaşi nume, avea o populaţie de 15.000 de locuitori, avea 2 licee: unul de băieţi şi altul de fete şi o şcoală normală, «Ştefan cel Mare», înfiinţată în 1919 (cu local nou construit în 1927) cu scopul de a pregăti noile generaţii de învăţători şi educatori.

Din anul 1937, destinaţia şcolii este deturnată în penitenciar, iar din anul 1938, odată cu instaurarea dictaturii regale, a fost transformată în lagăr pentru membrii Mişcării Legionare, arestaţi în masă după condamnarea liderului acesteia la 6 luni de închisoare pentru așa-zisul ultraj adus profesorului Iorga, prin două scrisori care-i imputau profesorului faptul că este „incorect şi necinstit sufleteşte” în relaţiile cu tineretul naţionalist a cărui lider a fost în tinereţea sa.

Şcoala Normală era situată în afara oraşului, pe partea stângă a drumului care duce către Iaşi, la o distanţă de 2 km faţă de centrul oraşului, între clădire şi oraş fiind livezi şi câteva case răzleţe. Clădire impunătoare, cu etaj, era înconjurată cu două rânduri de sârmă ghimpată pe un spaţiu suficient de larg care să permită un oarecare grad de libertate în interiorul acestei împrejmuiri şi cu o excelentă privelişte peste valea Vasluieţului ce deschidea frumoasa panoramă spre colinele din jur. Lagărul era păzit de un detaşament de jandarmi, cantonat în câteva clădiri anexe situate înafara împrejmuirii care astăzi nu mai există.

La început atmosfera din lagăr nu era una draconică, deţinuţii putând comunica între ei, având voie să se constituie în grupuri după afinităţi şi preferinţe, manifestându-se cu oarecare libertate. Se puteau primi vizite, bani, pachete iar condiţiile erau considerate în general suportabile pentru că nici deţinuţii nu ridicau probleme, dat fiind educaţia şi ţinuta lor morală a cărei deviză era „decât să învingi prin mişelie, mai bine să cazi pe câmpul onoarei”.

Numărul celor internaţi în lagăr varia de la câteva zeci la câteva sute şi se pare că cel mai mare număr, 318, l-a atins în toamna anului 1938, după ce lagărul de la Miercurea Ciuc a luat foc şi o parte din internaţii de acolo au fost transferaţi aici. Marea majoritate erau internaţi prin ordin administrativ în urma masivei campanii de arestări printre elitele tineretului naţionalist, deci fără sentinţă judecătorească. Eliberarea celor internaţi era posibilă numai după semnarea unui angajament de renunţare la activitatea politică, cu desolidarizare explicită faţă de mişcare şi supunere faţă de autorităţi.

Atmosfera de relativă libertate din interiorul împrejmuirii cu sârmă ghimpată era extrem de benefică pentru internaţii din lagăr, iar din mărturiile lui Nae Tudorică (a fost şi el internat în perioada august-decembrie 1938), reiese faptul că erau atâţia intelectuali de toate profesiile încât mişcându-te printre ei aveai senzaţia unei emulaţii spirituale „Trebuie să mărturisesc – spune autorul – că am aceeptat condiţiile lagărului cu satisfacţie, căci mă aflam între atâţia oameni deosebiţi prin talentul, cultura, profesia, inteligenţa, caracterul, poziţia socială, probitatea lor morală încât toate acestea te făceau să te simţi superior condiţiei tale” şi asta o spune un avocat de succes. Nici pentru el, nici pentru cei internaţi în lagăr, alternativa desolidarizării faţă de mişcare nu intra în discuţie, pentru că fiecare prefera moartea decât laşitatea unei asemenea atitudini.

Aici au fost închişi oameni de mare talent şi cultură printre care, după cum aminteam mai sus, marele poet Radu Gyr – autorul unor poezii memorabile pe versurile căruia marele compozitor de muzică patriotică Marian Mînzatu (şi el închis aici) a compus cântece şi marşuri nemuritoare. Discuţiile, dar mai ales conferinţele, erau extrem de mobilizatoare „îţi luminau până la incandescenţă inima şi întreaga fiinţă”.

Oamenii locului, dar şi jandarmii cu gradaţii lor, veneau şi ascultau conferinţele, muzica, rugăciunile, impresionaţi fiind de disciplina, evlavia şi măreţia credinţei celor închişi în lagăr. Şi nu era o exagerare pentru că cei internaţi se culcau şi se sculau rostind în cor rugăciunea:

Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi

Căci cu noi este Dumnezeu: auziţi până la marginile pământului

Căci cu noi este Dumnezeu, cei puternici plecaţi-vă

De nu vă veţi întări, iarăşi veţi fi biruiţi,

Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul înafară de tine

Ajutor întru necazuri nu avem,

Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi.

Dimineaţa şi seara rugăciunea se ţinea pe holul mare al clădirii, cu participarea întregului efectiv de deţinuţi.

Pentru acea noapte de groază, conform ordinului lui Carol al II – lea, trebuiau să fie ucişi 213 tineri în judeţe (câte 2 – 3 pentru fiecare judeţ), toţi legionarii din lagăre şi închisori şi 10 din Bucureşti. În fapt au fost asasinaţi fără judecată 150 de tineri în judeţe, 96 din lagăre şi 10 din Bucureşti (în total 256), pentru că 15 judeţe nu au executat ordinul motivând că nu aveau ordin scris, 10 judeţe au executat doar câte doi, 5 judeţe câte unul, dar au fost şi 2 judeţe care au făcut exces de zel executând câte patru tineri.

Nebunia regelui avea să fie potolită a doua zi de revolta ţării şi a străinătăţii. Această atitudine barbară avea să fie drastic sancţionată un an mai târziu, când regele va fi obligat să abdice datorită revoltei aceluiaşi tineret ajutat de opinia publică, căreia nici Ion Antonescu nu a îndrăznit să i se opună.

În acea noapte de groază Vasluiul (oraş cu nume de legendă), prin lagărul său de concentrare avea să fie martorul unuia dintre cele mai sinistre şi macabre scenarii care însemna, nici mai mult nici mai puţin, decât suprimarea bestială a 32 tineri internaţi prin ordin administrativ, fară condamnare, ci pur şi simplu printr-un ordin telefonic primit la sediul prefecturii, ordin preluat în fapt de o funcţionară şi transmis ca atare prefectului judeţului.

La acea vreme, funcţia prefectului era îndeplinită de un oarecare Constantin Loghin, care anterior se făcuse cunoscut printr-un ordin macabru, ca nici un internat din lagăr să nu primească îngrijiri medicale la Spitalul «Dimitrie Drăghici» care funcţiona de aproape 100 de ani în localitate şi era condus de celebrul Dr. Gheorghe Andreescu (al cărui tată, Basil Andreescu, a fost aghiotantul nemuritorului Carol Davila). Mai facem menţiunea că primar al oraşului era, nimeni altul decât, generalul Ion Răşcanu, care mai târziu avea să-şi ispăşească păcatele până la moartea sa în macabra puşcărie comunistă de la Sighet, astăzi memorial al victimelor comunismului.

Ordinul de execuţie a fost transmis de asemenea verbal companiei de jandarmi care asigura paza lagărului comandat de un căpitan care avea să-şi necinstească uniforma prin abominabila crimă pe care a executat-o.

Nici o verificare a ordinului, nici o tentativă de lămurire a situaţiei, nici o reţinere pentru faptul că nu exista un ordin scris. Cine are curiozitatea să caute în arhive date legate de acest eveniment executat de jandarmerie va constata cu stupefacţie că, între 1923 şi 1940 nu există nici o referire la activitatea trupelor de jandarmi pe teritoriul judeţului Vaslui, ca şi cum această autoritate a statului lipsea cu desăvârşire, culmea, nici măcar în actele administrative în relaţie cu autorităţile locale.

În seara premergătoare martiriului viaţa celor 318 persoane internate în lagăr s-a desfăşurat ca de obicei. Iată o mărturie, astăzi cu valoare de document, pe care ne-o lasă Mircea Eliade şi el internat pentru o scurtă perioadă în lagăr: ,,profesiunile cele mai variate erau reprezentate în lagăr; profesori universitari, medici, preoţi, institutori, muncitori, ţărani. Totuşi majoritatea era formată din intelectuali, seara, rugăciunea colectivă care se termina invariabil cu un impresionant cu noi este Dumnezeu cântat de 300 de voci. La ultimul etaj se afla o cameră rezervată pentru rugăciunea permanentă. Timp de o oră ziua şi noaptea, un deţinut se ruga sau citea Biblia şi nu se întrerupea decât în clipa când intra cel care venea să-l înlocuiască. Şi fiindcă, fireşte între orele 3 şi 5 dimineaţa era cel mai greu să rămâi treaz, mulţi camarazi aveau să fie înscrişi pe listă tocmai la acele ore. Rareori în istoria creştinismului modern – continuă marele istoric al religiilor – posturile, rugăcinile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu n-au fost plătite cu mai mult sânge. Mai târziu, când tragedia se sfârşise eram de-a dreptul fascinat descoperind aceeaşi credinţă imperturbabilă la noii supravieţuitori ai masacrelor”.

Nimeni nu bănuia că în acea noapte trebuiau selectaţi cei care a doua zi în zori urmau să fie executaţi. Nu se ştie cum au fost selectaţi, ce criterii au stat la baza selecţiei, dar zelul în executarea ordinului era demn de macabrele figuri ale călăilor de profesie. Au fost treziţi în plină noapte şi încolonaţi în curtea lagărului. Cei puşi să-i păzească i-au legat strâns unul de altul, cu funii de mâini şi încadraţi de jandarmi au ieşit din lagăr, coloana urmând să se îndrepte spre locul de execuţie care trebuia să fie lunca din faţa şcolii normale «Ştefan cel Mare». Nu aveau să ajungă prea departe, pentru că la aproximativ 50 m de poarta lagărului, pe partea stângă a drumului care ducea spre oraş (astăzi şoseaua Ştefan cel Mare), jandarmii care-i încadrau s-au retras, iar o mitralieră grea plasată pe partea opusă a drumului, mânuită de sublocotenentul Ginghiţă, a început să-i secere cu o plăcere sadică.

Îată cum descrie episodul Nicolae Roşca în «Cronica unor violenţe politice» publicată prima dată la Madrid în 1960, cităm: În lunca din faţa clădirii lagărului Vaslui, în acea noapte de sânge şi moarte, sunt duşi aceşti camarazi, pe ultimul lor drum ce mai aveau de păşit în această lume şi această ţară, atât de iubită de ei. Legaţi unul de altul cu funii de mâini, înconjuraţi de cei puşi să-i păzească sunt scoşi din lagărul înconjurat cu 2 rânduri de sârmă ghimpată şi duşi spre locul unde-i aştepta moartea. Sublocotenentul Ginghiţă care mânuia mitraliera începe să-i rostogolescă de-a valma, unul peste altul. Lui Tudose Gheorghe (liderul tineretului universitar din Iaşi) gloanţele îi taie mâinile. Simţindu-se dezlegat de legătura comună, mai are puterea să fugă. Dar unde? Din urmă îl ajung călăii. Îl împuşcă din nou şi apoi îl aruncă peste ceilalţi camarazi. Vreme de 2 zile trupurile lor sunt lăsate în văzul lumii. Dascălii primeau ordin să aducă pe rând şcolile de copii ca să privească pe aceşti feciori trnsformaţi într-un morman de cadavre. Tinerele vlăstare plângeau şi li se făcea rău văzând acest spectacol. Astfel voiau călăii să imprime teroare în inima tânără a elevilor. După două zile abia, cadavrele au fost îngropate în cimitirul de animale din Vaslui”.

Bilanțul tragic al masacrului

Ceea ce este mai dureros este faptul că cei care şi-au pierdut viaţa atunci sunt şi astăzi ai nimănui, uitaţi de vreme, îngropaţi de autorităţi şi de istorie şi poate şi mai trist, uitaţi de biserică pe care au preaslăvit-o închizând ochii pentru totdeauna cu rugăciunea pe buze. În semn de pioasă amintire pentru crezul lor, pentru tinereţea lor, pentru idealul lor pentru care s-au jertfit cu dragoste de ţară, neam şi Dumnezeu, îi amintim:

1. Antoniu Ion Pâsu – avocat           17. Moraru Alexandru Bubi – student
2. Belga Ion – avocat                      18. Motoc Mirca – student
3. Bahar Constantin – student         19. Nicolicescu Gheorghe – inginer
4. Bârzea Virgil – ofiţer                   20. Popescu Spiru – student
5. Bujgali Spînu – student                21. Popescu Vasile – student
6. Busuioc Ion – student                  22. Recman Gogu – student
7. Calopăr Mihai – student                23. Roşianu Petru – inginer
8. Cîrdu Valeriu – poet                     24. Spînu Iordache – student
9. Clime Traian – funcţionar              25. Stahu Teodor – avocat
10. Comănescu Nicolae – student        26. Şala Stavre – student
11. Danielescu Jarim – student            27. Şupilă Polispersan – student
12. Dobre Ion Radu – muncitor STB     28. Teohari Mircea – student
13. Dorin Constantin – student            29. Tucan Boris – student
14. Gîrcineanu Victor – avocat              30. Tudose Teodor – avocat
15. Goga Mircea – student                   31. Volocaru Gheorghe – functionar
16. Maricari Nicolae – ofiţer                 32. Zus Radu – student

Vor avea să li se alăture încă două victime care trebuiau să fie tributul judeţului la nebunia tiranului care a cerut efectiv câte 2-3 execuţii pentru fiecare judeţ. Odiosul masacru ordonat de o structură dementă a fost executat fără crâcnire de o altă structură care începea cu prefectul judeţului, continua cu autorităţile locale, comenduirea jandarmeriei, comandantul companiei de jandarmi şi jandarmilor însărcinaţi cu paza acestor oameni, până la urmă asupra unor oameni care nu aveau nici-o condamnare în faţa justiţiei.

Cutremurătorului masacru i-au căzut victime: 19 studenţi – tineri care abia ieşiseră din adolescenţă, 5 avocaţi – tineri care aveau pregătire de specialitate în drept şi cunoşteau bine meandrele justiţiei, 2 ofiţeri tineri – deci oameni care trebuiau să apere ţara pe care regele va reuşi să o dezmembreze ca nimeni altul în istoria neamului, 2 funcţionari publici – al căror rol era să servească interesele cetăţeanului, un poet – care trebuia să cânte în versuri frumuseţea tinereţii şi a patriei şi un muncitor STB. O simplă privire asupra acestei crime pe care istoria nu o cunoscuse nici în epoca primitivă sau epoca evului mediu, când domnitorii şi boierii neamului aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, ne scoate la iveală patru aspecte care se constituie în tot atâtea circumstanţe agravante:

– în primul rând – e vorba, în marea majoritate a lotului, de tineri intelectuali, la început de drum, aflaţi la vârsta când înfloresc idealurile şi se manifestă cutezanţa tinereţii, pe aripile cărora puteau fi potenţiali creatori sau chiar oameni de geniu pentru neam şi ţară, al cărei viitor îl reprezentau de fapt;

– în al doilea rând – executarea lor încalcă orice normă de drept în timp de pace, culpă pe care o au deopotrivă reprezentanţii statului care au ordonat-o şi organele sale care au pus-o în aplicare, fără ca justiţia să se pronunţe, neexistând nici măcar un ordin scris în acest sens;

– în al treilea rând – se întâmpla în plin secol XX când ideile de libertate înfloreau, când afirmarea omului în virtutea drepturilor sale fundamentale pentru care secole de-a rândul au luptat generaţii după generaţii, era în plin avânt, când ştiinţa, tehnica, arta, credinţa şi spiritualitatea căpătase valenţe ideologice şi doctrinare;

– în al patrulea rând – când în inima tineretului acestei ţări se manifesta cu putere acel imbold naţional venind din străfundul fiinţei neamului pentru afirmarea demnităţii, onestităţii, corectitudinii şi moralităţii în viaţa de zi cu zi, a muncii fără preget în toate domeniile pentru binele patriei.

Dovada însuşirii acestor principii de viaţă este marea efervescenţă culturală care a animat acea generaţie, reuşind prin realizările ei să consacre perioada interbelică ca una dintre cele mai prolifice epoci din întreaga istorie a culturii române. Unul din paradoxurile acestei perioade este şi faptul că aceste manifestări aveau la bază credinţa strămoşească a neamului, care pentru tineret însemna chezăşia victoriei în restabilirea virtuţilor neamului atât de răvăşite de veniturile (vorba lui Eminescu) ce au tăbărât asupra fiinţei naţionale, alterând-o în ceea ce avea mai bun – ca moralitate şi esenţial – ca misiune istorică. „Cu noi este Dumnezeu se cânta din sute de piepturi tinere”,

Lagărul din Vaslui avea să funcţioneze cu această destinaţie până în primăvara anului 1940, la sfârşitul lui Martie şi începutul lunii aprilie. În acest interval acelaşi mod de comportare, aceiaşi hotărâre de a se jertfi pentru neam şi ţară, aceiaşi credinţă nestrămutată în Dumnezeu şi idealul devenirii acestui neam, avea să domine valurile succesive de tineri aduşi aici ca urmare a prigoanei instituite de dictatura carlistă.

Pot fi aceşti tineri consideraţi martiri? Sau poate fi considerată moartea lor o moarte martirică? Fără îndoială că da, cel puţin din două motive:

1. au refuzat să semneze angajamentul faţă de dictatură de a renunţa la convingerile lor etice, morale şi politice,
2. şi-au sacrificat conştient viaţa pentru Patrie, Neam şi Dumnezeu, ideal care anima o întreagă generaţie.

Pentru edificare voi reda răspunsul tineretului naţionalist transmis regelui prin Mihail Chelmengean (ministru de interne) la încercarea regelui Carol al II-lea de aşi apropia tineretul atunci când dezastrul politicii sale, adică dezmembrarea României, prindea contur. „ne vorbiţi acum în numele regelui, al stăpânirii şi al ţării şi ne precizaţi aici că dragostea noastră de patrie, idealismul şi drumul nostru n-a fost o rătăcire, ci o inspiraţie pornită din credinţa în Dumnezeu şi din dragostea noastră curată şi activă pentru patrie şi neam?. Vă închinaţi în faţa mormintelor noastre, vă plecaţi în faţa atâtor sacrificii şi vă copleşeşte atâta idealism şi credinţă şi ne cereţi să vă dăm dragostea, elanul şi tinereţea noastră? Spuneţi-i celui pe care-l reprezentaţi că l-am urât şi duşmănit nu pentru că ne-a lovit şi ne-a ucis, nu pentru că ne-a sfidat şi ne-a umilit, ci pentru că a călcat cu cinism peste vrerea şi idealurile unei generaţii, pentru că a nesocotit, cu rea credinţă năzuinţele unui neam. Spuneţi-i că ne-am iubit neamul şi ne-am ascultat căpitanul nu din efervescenţa tinereţii, ci din convingerea zidită din profunzimea duhurilor strămoşilor din căldura dragostei pentru acest neam, pentru care au murit atâţia şi suntem gata să murim şi noi. Mai spuneţi-i că nimeni pe pământ n-are cu ce să plăteacă pensii şi despăgubiri pentru cei care stau sub glie şi că această ofertă este o ruşine pe care noi n-o primim, căci n-avem morţi de vânzare şi nici suflete pentru răscumpărare”.

Marea problemă a evocărilor istorice pentru asemenea evenimente petrecute în perioada interbelică este tendinţa întâlnită, chiar la unii istorici consacraţi, de a le scoate din contextul realităţilor vremii. Există de asemenea tendința de a le judeca unilateral, cel mai adesea prin prisma unor interese de ordin politic dictate de interesele momentului, escamotând astfel în mod voit adevărul istoric. Se eludează astfel, cu bună ştiinţă, cauzele care au generat acele evenimente, aruncându-se anatema în mod deliberat asupra unei generaţii care astăzi nu se mai poate apăra decât prin mărturiile pe care le-au lăsat martirii ei, din nefericire scrise cu sângele lor nevinovat ce avea să încrunte altarul acelui eşafod evocat de Eminescu. „iar dacă suntem aşa cum spuneţi (…) de ce n-aveţi curajul de a ne nimici? De ce nu ridicaţi un eşafod pe care să-l încrunte sângele nostru? Când aţi avea atâta – cel puţin atâta – curaj, fiecare din noi ar muri fericit! Căci ar vedea că rămân oameni în urmă, oameni energici, care au tăria opiniilor până la ultima consecinţă”. Şi această generaţie a venit împlinind astfel profeţiile marelui nostru Mihai Eminescu.

Din nefericire martiriul tineretului român avea să fie nota comună a celor trei dictaturi pe care istoria noastră le-a cunoscut, cu nuanţe însă diferite: anihilare prin exterminare fizică în dictatura carlistă, reabilitare prin sacrificiu pe front în dictatura antonesciană şi, reeducare prin barbarie fizică şi tortură psihică în dictatura comunistă.

În loc de încheiere

Indiferent care ar fi astăzi percepţia istorică a evenimentelor de atunci, martiriul din acest colţ de ţară a zguduit opinia publică locală şi naţională. Sufletele acestor martiri după ce au hălăduit până de curând neconsolate în spirit creştin, aşa cum cer canoanele bisericii noastre strămoşeşti și-au găsit în sfârșit liniștea. Obtuzităţilor conjuncturale de gândire şi înţelegere care au dus la indiferenţă şi eludarea datoriei creştine și au făcut pe mulţi contemporani să evite în mod deliberat angajarea, până la urmă într-un act creştinesc, li s-au pus capăt prin amplasarea unei troițe pe locul martiriului grație strădaniei Asociației pentru Cinstirea Martirilor și Eroilor Neamului și bunăvoinței preotului capelan, preacucernicul părinte Gheorghe Damian.

Pentru că, dincolo de orice judecată tendențioasă, avem datoria morală să ni-i asumăm și să le cinstim memoria împreună cu idealul pentru care şi-au sacrificat tinerețea și viaţa. Pentru că numai aşa, prin ei, vom dăinui și noi, peste veacuri, ca neam și țară.

Ştefan Fay spunea, pe drept cuvânt: „ştim că prin moartea martirilor Ţara câştigă o transcendenţă, o verticală, o demnitate, o aureolă mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastră cea de toate zilele rămâne pustiită, viaţa celor rămaşi în veci pustiită” la care aş adăuga însă „şi totuşi înobilată prin martiriul lor”.

Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale