Războaiele Americii

„Suntem națiunea care iubește războiul cel mai mult din toată istoria lumii” (Jimmy Carter).

În numele libertății și demnității umane, a sacrosanctelor principii ale Declarației Universale, pentru securitatea Statelor Unite prin supremație mondială, pentru menținerea la nivel planetar a puterii economice prin escaladarea internațională a agresiunii militare, America se află de la începutul istoriei sale, cu intermitențe nesemnificative, în continuă stare de război.

Conform Global Research, de la înființarea la 4 iulie 1776, când Statele Unite ale Americii și-au declarat independența, din 247 de ani de existență, 225 de ani SUA s-au aflat în război. În aproape două secole și jumătate, doar 22 de ani de pace. Concluzia este evidentă, trecutul, prezentul și viitorul Statelor Unie ale Americii au ca dominantă starea de război.

Începând din 1776, toți președinții americani, fără excepție, sunt considerați ca fiind „președinți de război”. SUA nu au avut o perioadă de pace mai mare de șase ani, în intervalul 1935-1940

După cel de-al Doilea Război Mondial, contabilizând războaiele, intervențiile militare preventive și ocupațiile armate, SUA n-au avut decât 5 ani de pace: în 1976, ultimul an al administrației Gerald Ford și între 1977-1980, sub președinția lui Jimmy Carter, care sintetizează: „Suntem națiunea care iubește războiul cel mai mult din toată istoria lumii, rezultat al faptului că vrem să impunem altora să adopte principiile americane” (Jimmy Carter, Alocuțiune susținută la Biserica Baptistă Maranatha din Plains, Georgia, aprilie 2019).

Studiul Global Research nu ia în considerare operațiunile speciale clandestine desfășurate de CIA în diferite țări pentru menținerea unor „guverne democratice” la putere, sau, dimpotrivă, răsturnarea unor lideri de stat care sprijineau terorismul sau traficul de droguri. De altfel, mare parte dintre acestea nici nu au fost asumate vreodată de agenția americană de spionaj și nu au fost considerate conflicte militare.

Conform datelor din noiembrie 2018 ale Institutului pentru Afaceri Publice Watson al Universității Brown, Statele Unite au cheltuit, din 2001, 5,9 trilioane de dolari în războaiele din Irak, Siria, Afganistan, Pakistan ș.a., până în august 2021, la retragerea rușinoasă din Afganistan, când suma a devenit cu mult mai mare, prin abandonul masiv de tehnică militară, muniții și mijloace de plată.

Bilanțul războaielor SUA evidențiază, însă, un paradox pe care liderii de la Washington par a refuza cu obstinație să-l observe și să-i pună capăt: în pofida credinței că Statele Unite se angajează în războaie cu scopul nobil de a apăra valorile definitorii ale democrației, opinia publică internațională vede situația complet diferit. Majoritatea cetățenilor care au participat la un sondaj efectuat de Gallup au identificat Statele Unite drept cea mai mare amenințare la adresa păcii în lume, iar un alt sondaj efectuat de Pew Research în 2017, în 30 de țări, a identificat puterea și influența americană drept cea mai mare amenințare.

Statele Unite au invadat și au bombardat zeci de țări, au răsturnat sau participat la schimbarea a zeci de regimuri politice, au fost implicate în procese electorale, dar, cu excepția notabilă a Coreii de Sud, nu găsim un alt exemplu în care, în urma războaielor sau intervențiilor militare americane, popoarele să fi cules prosperitate și să arate prețuire ori recunoștință (vezi Indochina, Irak, Libia, Siria, Afganistan, Serbia ș.a.).

Cum s-a ajuns la această politică războinică, în pofida izolaționismului impus de „Doctrina Monroe”?

Pe parcursul secolului al XIX-lea, Statele Unite s-au extins prin cuceriri și anexări de teritorii străine. În anii de început, exista o polemică intensă cu privire la orientarea geopolitică a tinerei republici. Implicarea nefericită a SUA în disputele europene a condus la politica izolaționistă, formulată în 1823 de președintele James Monroe, care stipula că SUA nu se vor implica în conflicte europene și nici nu vor tolera tentativele de colonizare din partea puterilor europene în America.

Președintele James Knox Polk (1845-1849), susținător al ideii că destinul manifest al cetățenilor SUA este sǎ locuiască pe întregul continent, a proclamat Texasul ca stat al Uniunii, în Congresul din martie 1845, provocând cu bună știință un război cu Mexicul, încheiat cu victoria SUA. În februarie 1848, Mexicul este obligat să încheie pacea cu SUA, care anexează California și New Mexico. Prin semnarea cu Marea Britanie a Tratatului Oregonului, SUA și-au adjudecat teritoriul dintre Munții Stâncoși și Oceanul Pacific. Granița canadiană a fost stabilită la paralela 49. Până în 1848, teritoriul american se mai dublase o dată. În California au fost descoperite mine de aur, iar în orașele din vest s-a impus legea pistolului.

„Destinul Manifest” a fost o filosofie care a încurajat extinderea Statelor Unite înspre vest, deoarece populația statelor din est creștea, iar imigranții noi avansau continuu înspre vest. Ca urmare, SUA a ocupat teritoriile indienilor americani. Aceste acțiuni continuă sa aibă implicații politice astăzi, deoarece unele triburi își cer pământurile înapoi. Controlul exercitat asupra pământurilor în America de Nord de către SUA a fost esențial de o natură colonială.

În 1860, în semn de protest față de alegerea ca președinte a lui Abraham Lincoln, adept al abolirii sclaviei, 11 state sudice ies din Uniune, formând «Statele Confederative ale Americii», cu propria constituție și propriul președinte. În consecință, în 1861 izbucnește un război civil sângeros. De la victoria din 1865 a Uniunii și până în 1877, politica americană a fost dominată de dispute referitoare la reconstrucția Sudului distrus. Una dintre soluții a fost construcția căii ferate transcontinentale, care a adus creștere economică și prosperitate.

Între 1897-1898, președinții William McKinley și Theodore Roosevelt au intensificat expansiunea imperialistă a SUA în America Latinǎ și în regiunile din Caraibe. În 1898, McKinley intervine în Războiul hispano-american. Cuba devine republică prin Tratatul de la Paris, iar Filipinele, Guamul și Puerto-Rico sunt cedate de Spania Statelor Unite, fapt care generează în 1899 constituirea ligii antiimperialiste. După asasinarea lui McKinley în septembrie 1901, succesorul său, Theodore Roosevelt (1901-1909), intensifică politica expansionistă, intervenind în numeroase țări din America Centrală.

După izbucnirea Primului Război Mondial, președintele Wodrow Wilson răspunde printr-o declarație de neutralitate. Demersul său era controversat, însă promisiunea de neintervenție i-a asigurat realegerea în 1916. Cu toate acestea, a fost obligat (mai ales de republicani) să acționeze, cu atât mai mult cu cât războiul submarin fără restricții afecta comerțul SUA. Cu aprobarea Congresului, la 6 aprilie 1917 președintele Wilson a declarat război Germaniei, concomitent cu stabilirea serviciului militar obligatoriu și trimiterea în regim de urgență în Europa a unui prim corp expediționar de 500.000 de militari. După Primul Război Mondial, SUA se retrag din Europa.

În anul 1935, SUA își exprimase, din nou, neutralitatea în 1935, dar, ca răspuns la politica germană expansionistă, președintele Roosevelt vorbea, în 1937, despre o eventuală luptă pentru supraviețuire între democrație și totalitarism. În 1938, a crescut bugetul pentru apărare, iar în 1940 s-a schițat un program de înarmare.

După izbucnirea războiului din Europa în 1939, SUA și-a reafirmat oficial neutralitatea. Însă, începând cu 1940, sprijină Marea Britanie prin livrarea de arme împotriva Puterilor Axei. În 1941, premierul britanic Winston Churchill și președintele american Roosevelt au semnat Carta Atlantică – un manifest pentru libertatea tuturor oamenilor.

După atacul japonez asupra flotei americane de la baza navală Pearl Harbour, pe 7 decembrie 1941, SUA a intrat în război, preluând conducerea Aliaților împotriva Axei.

În ziua „Z” – 6 iunie 1944 – a fost deschis al doilea front, când Aliații au invadat Normandia (Franța). Până în 1945, Aliații au traversat Rinul după ce au oprit contraofensiva germană. Americanii n-au putut ajunge la Berlin, acesta fiind deja asediat de sovietici.

În septembrie 1944, forțele americane au început lupta pentru redobândirea Filipinelor, în timp ce Armata a IV-a britanică făcea la fel în Filipine. După lupte grele, trupele americane au cucerit insulele japoneze Okinava și Iwo Jima la începutul anului 1945, în care au pierit 100.000 de soldați japonezi și 12.000 de soldați americani.

Imperiul japonez continua să reprezinte o gravă amenințare la adresa forțelor americane. Aliații estimau că numărul victimelor din luptele pentru ocuparea Japoniei va fi foarte mare, circa un milion de soldați ai Aliaților.

Succesorul lui Roosevelt, Harry Truman, a luat grava decizie de a lansa bomba atomică asupra Japoniei. Aliații i-au dat Japoniei un ultimatum, amenințând cu distrugerea completă a acesteia, dacă nu va capitula. Nu s-a întrevăzut nicio intenție de capitulare din partea japonezilor. Bombardamentele nucleare din 6 și 9 august 1945 au ucis 205.000 de japonezi la Hiroshima și Nagasaki. În cele din urmă, japonezii au capitulat pe 14 august. Reprezentanții japonezi au semnat declarația oficială de capitulare, în prezența generalului Douglas MacArtur, la bordul navei americane de luptă U.S.S. Missouri, pe 2 septembrie 1945.

La Conferința de la San Francisco, reprezentanții celor 50 de state membre ale Alianței au elaborat Carta Națiunilor Unite, înființându-se Organizația Națiunilor Unite.

După 1945, la începutul Războiului Rece, SUA deveniseră superputerea economică, militară și politică dominantă în Occident. Cel de-al Doilea Război Mondial a demonstrat enorma putere economică și militară a Statelor Unite.

Economia de război crease locuri de muncă și o creștere a produsului intern brut ce se putea autosusține, tranzitând din 1945 fără oprire spre o economie prosperă pe timp de pace.

Una dintre cele mai semnificative decizii în politica externă americană de după 1945 a fost ruperea alianței de război cu Uniunea Sovietică, în fața extinderii puterii comuniste în Europa de Est. Noua ordine postbelică în Europa și Asia a fost caracterizată de începutul unui nou război mondial, Războiul Rece între Est și Vest, un nou tip de război ce cuprindea tensiuni și confruntări politice și ideologice, fiind mai degrabă o stare de tensiune și competiție pentru supremația puterii economice, militare, tehnico-științifice a fiecărei tabere, ceea ce a generat un război secret total pentru subminare reciprocă.

Statele Unite și-au abandonat definitiv poziția izolaționistă și au devenit liderul țărilor din sfera lor de influență din punct de vedere politic și ideologic, sfera fiind denumită și „Lumea Liberă”. După 1947, obiectivul central al politicii americane îl va constitui îngrădirea expansiunii sovietice. Președintele Truman a promis tuturor țărilor occidentale ajutor militar și economic pentru a-și păstra independența. Prada de război și beneficiile acestuia pentru SUA permiteau ca reconstrucția Europei de Vest să fie sprijinită cu generozitate, ceea ce a dus la un boom economic, mai ales în Germania de Vest.

În timpul mandatului lui Truman, sunt înființate serviciile secrete: Central Intelligence Agency (CIA) și National Security Agency (NSA). SUA dețineau monopolul asupra armelor nucleare până la testarea bombei atomice de către sovietici în 1949. În același an, statele din vestul Europei fondează, sub conducerea SUA, Organizația tratatului Atlanticului de Nord – NATO.

Atât pe plan extern, cât și pe cel intern, SUA și-au concentrat atenția în anii 1950 asupra conflictelor cu URSS. În timpul Războiului din Coreea din 1950-1953, trupele americane au luptat alături de forțele sud-coreene împotriva nord-coreenilor (susținuți de URSS) și chinezilor, înfruntând pentru prima dată armatele comuniste.

Din 1953 până în 1961, președinția americană a fost deținută de republicanul Dwight Eisenhower, popularul erou al războiului. În această perioadă, Războiul Rece se intensificase într-atât, încât era pe primul loc în agenda politicii externe.

Odată cu primul test atomic al sovieticilor în 1949 și cu ocolul Pământului de către satelitul sovietic «Sputnik 1» în 1957, s-a pus în discuție supremația militară și tehnologică a SUA. S-a decis asupra inițierii unui program de înarmare la scară largă. Guvernul american a început să dezvolte programe spațiale și militare și a sporit cursa înarmării nucleare.

Secretarul de stat John Foster Dulles a urmat o politică de subminare a influențelor sovietice în blocul estic, numită Replica masivă.

În 1954, SUA intervin în Guatemala. Criza Suezului din 1956 și Revoluția ungară din 1956 sporesc tensiunea dintre Est și Vest, fără să provoace totuși un conflict deschis.

În 1959, SUA includ Alaska și Hawaii ca al 49-lea, respectiv al 50-lea state ale țării. În același an, în curtea Americii se produce o criză, revoluția comunistă din Cuba.

La începutul anilor 1960, președintele J.F. Kennedy a impus un stil modern de guvernare la Casa Albă. Totuși, mandatul său nu a fost însoțit de transformări radicale pe plan intern, ci de crize politice externe. După asasinarea acestuia, Johnson a continuat reformele sale pe plan intern, dar a intervenit cu forțe armate în Vietnam.

Construcția Zidul Berlinului de către sovietici, criza rachetelor și invazia nereușită în Cuba comunistă în 1961 a exilaților cubanezi sprijiniți de forțele americane, au dus la creșterea tensiunilor intre Est și Vest.

În 1961, sovieticii lansau primul om în spațiu.

În timpul administrației președintelui Richard Nixon, pe 20 iulie 1969, primul om, Neil Armstrong, a pășit pe Lună. Pe plan internațional, Nixon și consilierul său Henry Kissinger au reușit să îmbunătățească relațiile cu liderii statelor comuniste. Un alt punct pe agenda lui Nixon a fost obținerea unui tratat de pace acceptabil cu Vietnamul. Demoralizate, trupele americane s-au retras din Vietnam începând din 1969. În 1973, după luni negocieri – intermediate de România -, s-a ajuns la un armistițiu cu Vietnamul de Nord. Pentru prima oară în istorie, SUA pierduse un război. Războiul din Vietnam a costat viețile a 58.236 de militari americani.

SUA au susținut mișcările anticomuniste peste tot în lume, mai ales în America latină și Orientul apropiat, indiferent de tipul de guvernare al statelor sau de respectarea drepturilor omului. În Nicaragua, gherilele Contras care acționau împotriva sandiniștilor de stânga au fost sprijinite prin fonduri americane și cu arme prin intermediul CIA. Investigațiile jurnaliștilor referitor la implicarea administrației în această acțiune au dus la controverse.

Trupele americane au intervenit în 1982 în războiul civil din Liban, iar în 1983 au răsturnat guvernarea de stânga din insula Grenada din Caraibe.

Retrospectiv, o succintă trecere în revistă a operațiunilor speciale acoperite ale CIA prin care SUA a manufacturat lovituri de stat, războaie civile și schimbări de regimuri politice este argumentul factual al antecedentelor politicii agresive, ca sorginte a escaladării confruntărilor militare prin procură, prezente, dar și viitoare.

Ronald Reagan a câștigat alegerile prezidențiale din 1980 cu promisiunea de a reinstaura supremația militară și politică globală americană. Reagan a sporit cheltuielile în sfera militară. Planificarea unui sistem de apărare ce prevedea desfășurarea de armament în spațiu – «Inițiativa Strategică de Apărare» (Războiul Stelelor) – a costat miliarde de dolari. Retorica lui Reagan împotriva URSS, pe care o descria drept „Imperiul Răului”, era susținută de acțiuni concrete. El a impus sancțiuni economice după ce Uniunea Sovietică a sprijinit legea marțială în Polonia în 1981.

După ce negocierile cu Uniunea Sovietică pentru dezarmare au eșuat în 1983, au fost amplasate rachete balistice cu raza medie de acțiune în vestul Germaniei, ca simbol al puterii militare americane în Europa.

În Afganistan, din 1988, în timpul Războiul Afgano-Sovietic, rebelii Mujahedini au fost susținuți de mai multe țări, printre care și Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită, Pakistan și alte state musulmane.

În august, Osama bin Laden a înființat organizația teroristă al-Qaida, cu scopul de a extinde mișcarea de rezistență contra forțelor sovietice în Afganistan într-o mișcare pan-islamică. De facto, războiul civil continua (1989-1992) între guvernul comunist și elementele islamiste (Talibanii), care au dus războiul cu sovieticii. Talibanii au câștigat războiul și în 1992 Afganistanul a devenit Emirat Islamic, guvernat de talibani. Deși existau zvonuri, experții în contraterorism afirmau că Osama Bin Laden nu a fost o creație a CIA și că nu a primit vreun ajutor din partea SUA în timpul războiului afgano-sovietic, iar organizația teroristă nu i-a fost finanțată în lupta împotriva sovieticilor. Personalități respectabile din comunitatea informativă occidentală susțin contrariul, astfel, un fost director al spionajului francez spune că a fost solicitat de CIA să concure la recuperarea rachetelor «Stinger», pe care al-Qaida și talibanii le primiseră de la americani.

În lungul și sângerosul război contra Iranului (1980-1988), dictatorul Irakului, Saddam Hussein a primit sprijin secret din partea americanilor, pentru a lupta împotriva noului regim religios, însă fără succes, și la scurt timp după război, scapă de sub controlul Americii și devine un „dictator sinistru care încearcă să dezvolte arme de distrugere în masă”. Ironic, cei doi „pioni” folosiți de americani în lupta împotriva sovieticilor în anii ’80 le vor deveni inamicii principali spre sfârșitul secolului al XX-lea – începutul secolului al XXI-lea.

Vânzarea de arme Iranului și devierea fondurilor către forțele Contras din Nicaragua devin publice în noiembrie 1986, iar scandalul Iran-Contras a compromis imaginea Administrației Reagan.

În urma invaziei în Panama, din decembrie 1989, SUA l-au înlăturat de la putere și arestat pe Manuel Noriega.

Din 1950, până cu puțin timp înainte de invazia SUA, Noriega a lucrat îndeaproape cu Agenția Centrală de Informații (CIA), fiind una dintre cele mai apreciate surse de informații, precum și unul dintre principalele canale de export ilicit de arme, de echipament militar și de fonduri destinate sprijinirii de către SUA a forțelor de contra-insurgență în America Centrală și de Sud. Noriega a fost, de asemenea, un important traficant de cocaină, ceea ce serviciile secrete americane cunoșteau, dar i-au permis pentru că le era util în acțiunile lor clandestine din America Latină.

Ca urmare a ocupării Kuweitului de către Irak în 1990, președintele G.W. Bush a întemeiat o coaliție internațională care, sub mandat ONU, în februarie-martie 1991 a expulzat trupele irakiene din Kuweit și a invadat Irakul.

În mandatul președintelui Clinton, SUA a intervenit în Războaiele iugoslave și în războiul civil din Somalia, sub pretextul impunerii și menținerii păcii.

După atentatele din 11 septembrie 2001, când patru avioane de linie au fost deturnate și folosite în atentate sinucigașe asupra World Trade Center și a Pentagonului, politica externă americană a fost caracterizată prin „războiul împotriva terorismului” și „operațiunile militare active de impunere a democrației în lume”.

Susținute de o amplă alianță globală împotriva terorismului, în octombrie 2001 SUA au eliminat regimul taliban din Afghanistan, motivând că talibanii ar fi oferit refugiu instigatorului atacurilor de la 11 septembrie, Osama bin Laden.

În ianuarie 2002, Bush a catalogat Irakul, Iranul, Coreea de Nord ca făcând parte din „Axa Răului”. A fost înființat Departamentul pentru Securitate Internă, cu un director la nivel de ministru și a fost proclamată legea Patriot Act.

În septembrie 2002, în Strategia de Securitate Națională a avut loc o reorientare controversată, care permite atacul preventiv împotriva națiunilor ce sprijineau grupări teroriste sau amenințau în alt fel securitatea SUA. Sub pretextul, dovedit ulterior a fi inventat, al violării unui număr mare de rezoluții ale ONU privind monitorizarea materialelor nucleare irakiene și posibila producție de arme nucleare de distrugere în masă, a intervenit o coaliție internațională formată în mare parte din trupe americane și britanice, în martie 2003, și l-au înlăturat de la putere pe Saddam Hussein. Ulterior, acesta a fost capturat într-un raid de către armata americană, judecat și trei ani mai târziu a fost executat de autoritățile irakiene. N-au fost găsite arme de distrugere în masă, Saddam declarând că totul a fost o invenție pentru a speria Occidentul, în ciuda faptului că Irakul era slăbit economic și militar de pe urma celor două războaie din Golf.

În pofida pierderii credibilității și zvonurilor care vehiculau că invazia Irakului a avut ca motiv real preluarea rezervelor de petrol, a acuzațiilor pentru crimele din Irak și a criticilor aduse măsurilor extreme și radicale pe care le-a impus din așa zise rațiuni de securitate națională, George W. Bush a fost reales pentru încă un mandat în 2004, după o campanie electorală polarizată.

În Irak, pax americana nu a adus stabilitate, prosperitate sau democrație. Economic, Irakul este prăbușit, iar vestigii milenare ale patrimoniului umanității au fost distruse ori jefuite. La fel este și în Afganistan.

SUA & CIA – asasinatul politic un mijloc scuzat de scop?

Președintele Barak Hussein Obama a promovat operațiunea «Primavăra Arabă», care i-a înlăturat de la putere pe naționaliștii arabi din Egipt și Libia.

De asemenea, în primul său mandat, a susținut Israelul în conflictele cu Siria, Iran și cu mișcările palestiniene, pentru ca în mandatul următor să negocieze și să ajungă la un acord cu Iranul, pentru ridicarea sancțiunilor, fără ca Israelul să fi fost luat în seamă, deoarece premierul Beniamin Netanyahu s-a implicat nepermis în campania prezidențială din SUA, în favoarea republicanului Mitt Romney.

Războaiele din Afganistan, Războiul din Golf, bombardarea Serbiei, apoi invadarea Irakului și distrugerea Libiei sunt doar vârfuri ale campaniilor militare duse de SUA în peste o jumătate de secol. Au fost, însă, și zeci de alte „zone calde”, în care elemente ale armatei și structurilor secrete americane s-au aflat în spatele beligeranților, puciurilor militare, ori conspirațiilor „revoluționare” din țări de prin America Latină, Africa sau Asia de Sud Est.

„Operațiunile speciale umede”, care aveau ca scop asasinatele politice ale unor șefi de state, lideri politici, activiști pacifiști, luptători pentru drepturile omului sau împotriva discriminărilor rasiale nu lipseau de pe agenda politicii de forță a SUA. Printre asasinatele puse în operă de CIA, prin intermediul diverșilor antreprenori ai crimelor politice, nu pot trece neobservate nume ca: Salvador Allende, președinte al Republicii Chile, Ahmed Sukarno, președintele Indoneziei, Patrice Lumumba, prim-ministru al Republicii Democratice Congo, Dag Hammarksjold, secretar general al ONU, Ngo Dinh Diem, președinte al Vietnamului de Sud, Ernesto Che Guevarra, revoluționar simbol al mișcărilor de eliberare din America Latină, Rafael Leonidas Trujillo, președinte al Republicii Dominicane.

Împotriva lui Fidel Castro au eșuat peste 20 de tentative de asasinare.

Pentru asasinarea lui Saddam Hussein, CIA a avut un buget de cel puțin 110 milioane de dolari, fiind cea mai costisitoare operațiune și cel mai stânjenitor eșec din istoria Agenției.

Într-o prima etapă, contribuabililor americani le-au fost servite argumentele care le-au convenit, pentru a susține un imens și permanent efort militar, precum și povara campaniilor de război cu pericolul comunist din areale geografice aflate la extremitățile lumii, deci mult îndepărtate pentru ca amenințările să fie și reale, dacă luăm în considerare că atunci nu existau facilitățile actualelor tehnologii ale informației, care nu țin seama de frontiere.

După câștigarea Războiului Rece (în care, atât SUA, cât și URSS s-au înfruntat și în războaie calde duse prin intermedierea altora), pericolul comunist nu a mai putut fi invocat drept „casus belli”. Drept urmare, se intră în era noilor războaie, a războaielor cu pretexte prefabricate în laboratoarele de propagandă politică și dezinformare ale serviciilor secrete, a „războaielor privatizate”, a „războaielor împotriva amenințărilor asimetrice”, în care inamicul „este peste tot și nicăieri”.

După SUA, Marea Britanie și Franța devin și ele preocupate de dezvoltarea propriilor capacități de a duce războaie aeropurtate, cu care să poată interveni oriunde pe glob, unde le-ar putea fi lezate interesele.

Într-o lume globalizată, interesele tuturor sunt peste tot, dar numai cine accede în clubul puterilor cosmice poate avea șanse reale de a-și promova și apăra interesele la scară planetară. Așa se explică graba Chinei, Indiei, Pakistanului, Israelului și a altora de a cuceri poziții de control global din spațiul extraterestru.

Resursele necesare pentru cursa înarmării spațiale sunt dintre cele nobile, potrivit tabloului lui Mendeleev, deci rare, scumpe și cu puțini deținători ai rezervelor naturale. Din această realitate, decurge un nesfârşit cortegiu de consecințe nefericite pentru „săracii bogați” ai planetei.

Dosarul „Ucraina” – anularea șanselor Rusiei de a reveni în clubul puterilor mondiale

Escaladarea agresiunilor militare americane din ultimele două decenii, prin intervenții militare devastatoare: bombardarea Serbiei în 1999, invazia Afganistanului în 2001, invazia Irakului în 2003 și bombardarea Libiei în 2011 – via implicarea militară a Rusiei în războiul civil din Siria – a reprezentat acumularea cantitativă pentru saltul calitativ al determinării Rusiei să intervină militar în Ucraina, un război în care poporul ucrainean nu este decât arma de care SUA se folosește pentru o mobilizare internațională în vederea acaparării totale a resurselor economice pe care Rusia le-ar putea valorifica pentru a reveni în clubul puterilor mondiale. Nu Ucraina este problema. Problema este amenințarea ce ar putea veni pentru SUA dintr-o eventuală reechilibrare a balanței geopolitice, consecință a afirmării unei noi ere a multipolarismului puterii.

Serghei Glaziev, ministru al Comisiei Economice Eurasiatice a Rusiei, afirmă: „Când americanii și-au dat seama că nu pot aduce China la pământ prin războiul comercial nemilos cu aceasta, s-au îndreptat către Rusia, pe care o consideră o verigă slabă în geopolitica și economia globală. Anglo-saxonii caută modalități de a-și pune în aplicare […] planul de a distruge țara noastră [Rusia] și, în același timp, de a slăbi China, deoarece alianța strategică dintre Federația Rusă și RPC este prea mult pentru Statele Unite”. Concluzia o pun Danielle Bleitrach & John Ross în analiza factorilor care determină SUA să intensifice agresiunea militară internațională: „Insistența Statelor Unite asupra ‘dreptului’ Ucrainei de a adera la NATO și implicarea în remilitarizarea acesteia arată că Statele Unite s-au pregătit pentru conflictul din Ucraina, știind foarte bine că acesta va duce în mod inevitabil la o confruntare cu Rusia. Statele Unite au mai urcat o treaptă: nu mai vizează doar țările în curs de dezvoltare – ceea ce este în sine oribil și inacceptabil -, ci și state puternice precum Rusia și, astfel, riscă un conflict militar global” (Ziua News, 06.03.2023).

SUA s-au pregătit pentru acest război prin militarizarea treptată a Ucrainei. Sute de instructori din SUA și din alte state membre ale NATO au fost implicați în pregătirea armatei, după ce la Kiev a fost instaurată, prin lovitura de stat din anul 2014, o conducere visceral antirusească, iar formațiunile paramilitare ale extremiștilor neofasciști au fost scoase de pe lista Departamentului de Stat al SUA privind organizațiile teroriste, pentru a fi afiliate forțelor armate regulate.

Bugetul militar al Ucrainei a crescut de la 1,7 miliarde de dolari în 2014 la 8,9 miliarde de dolari în 2019 (5,9% din PIB), procentual de trei ori mai mult decât țările dezvoltate occidentale. În 2014, armata nu avea aviație de luptă operațională. În 2020, dispunea de 150 de avioane de luptă, bombardiere și avioane de atac. Au fost construite fortificații puternice la granița dintre Donbass și Ucraina. Numărul electivelor militare a sporit considerabil, iar, la finele anului 2021, soldele au crescut de trei ori (de la 170 la 510 dolari). Aceste cifre arată că se pregăteau pentru un război la scară largă. Raportul de forțe era, totuși, defavorabil Ucrainei, fapt pentru care provocarea unei intervenții armate din partea Rusiei era alternativa. Cele mai capabile unități de luptă ale armatei ucrainene au fost masate în jurul Donbassului. Cu 150.000 de soldați, acestea aveau capacitatea de a înfrânge rezistența milițiilor populare din Donbass în doar câteva zile. Rusia a previzionat ce urmează și a încercat, inițial prin amenințarea cu forța (o amplă dislocare de forțe militare la frontiera cu Ucraina), apoi prin notificarea oficială a SUA și, implicit, a NATO cu privire la garanțiile de securitate pentru Federația Rusă. Termenii și condițiile Moscovei au fost ignorate. Ce a urmat este în desfășurare.

Un scenariu relativ similar a fost inițiat de SUA și în perspectiva unei confruntări cu China, probabil în logica înfrângerii Rusiei și continuarea agresiunii militare împotriva Chinei. China realizează că, după o eventuală victorie a SUA, va deveni următoarea țintă.

Lista „Biden” a provocărilor la adresa Chinei: în ianuarie 2021, pentru prima dată de la restabilirea relațiilor diplomatice dintre SUA și China în anii 1970; Taiwanul a fost invitat la ceremonia de inaugurare a președinției SUA; SUA a solicitat reprezentarea Taiwanului la ONU; SUA și-a intensificat vânzările de arme și echipamente militare pentru armata taiwaneză, au sporit prezența militară americană în Marea Chinei de Sud și trimit în mod regulat nave de război în strâmtoarea Taiwan; forțele speciale americane au antrenat trupele terestre și marina taiwaneze; tot mai frecvent, delegații americane sunt prezente în Taiwan. Or, Statele Unite știu că politica „O singură Chină” este un interes național fundamental al Chinei. Aceasta a fost piatra de temelie a relațiilor chino-americane timp de 50 de ani, de la vizita lui Nixon la Beijing în 1972. Acum se forțează depășirea „liniei roșii” a Chinei, ceea ce este o chestiune mult prea serioasă pentru a fi tratată cu ușurință. Noile războaie ar putea avea consecințe catastrofale. Pe cale de consecință, problema cardinală a securității mondiale constă în motivele care stau la baza escaladării agresiunii militare a SUA și forțele care ar putea să o oprească.

Statele Unite se confruntă cu propria-i contradicție fundamentală, ale cărei laturi sunt, pe de o parte, pierderea definitivă a ponderii sale covârșitoare în producția mondială și, pe de altă parte, menținerea sa ca primă putere militară a lumii.

China furnizează peste jumătate din producția industrială și este prima putere comercială a lumii, iar pericolul este că SUA vor căuta să compenseze declinul economic prin utilizarea forței armate. Acest mobil a stat, deja, la originea intervențiilor lor militare în țările în curs de dezvoltare.

Grupul Shanghai (Organizația pentru Cooperare de la Shanghai, din care fac parte, ca fondatori, în anul 2001: Rusia, China, Kazastan, Tadjikistan, Uzbekistan și Kârgâstan, iar din 9 iunie 2017, India și Pakistan; la 17 septembrie 2021 a solicitat aderarea și Iranul. Alte 13 state au statut de observatori sau parteneri de dialog) și BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) care reprezintă peste 40% din populația lumii, reprezintă contraponderea la Grupul celor Șapte (G7), forumul internațional al guvernelor unor state dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic și militar, cu mențiunea că Grupul Shanghai și BRICS au tendințe tot mai accentuate de cooperare privind securitatea și apărarea militară.

Statisticile economice, net defavorabile SUA, aduc în discuție raportul dintre economic, politic și militar, asupra căruia China și Occidentul au păreri diferite. În concluzie, economia capitalistă americană suferă o înfrângere serioasă în fața economiei socialiste chineze în domeniul concurenței pașnice.

În lumea occidentală, primatul economicului a decăzut primatul democrației, deci implicit al politicului. În China, primatul politicului a generat prosperitatea economică. Chinezii spun asta foarte simplu: „În SUA, capitaliștii dictează partidelor, dar în China capitaliștii nu dictează Partidului”.

De la Henry Kissinger citire, de decenii, China poartă eticheta de cea mai mare și periculoasă amenințare pentru Statele Unite ale Americii. Pe cale de consecință, este valabilă și reciproca, doar că supremația militară a SUA este intactă, de aceea americanii vor miza pe războiul care va veni. Mai mult, SUA vor fi de acord cu teza de abecedar a marxismului, „politica precede economia” și, în fața înfrângerilor economice, vor apela la politic și militar. Această orientare pe termen lung deschide o perioadă foarte periculoasă pentru omenire.

CIA – Loviturile de stat şi războaiele civile

CIA a fost autoare a numeroase lovituri de stat şi schimbări de regimuri politice în diferite zone ale lumii. În aceste operaţiuni, mijloacele violente s-au îmbinat cu cele nonviolente. Revista italiană L’Europeo, analizând intervenţiile nonviolente ale CIA în viaţa politică a altor ţări, menţionează: „[…] Serviciul secret american se infiltrează cu încetul în viaţa politică a unor ţări. Se cultivă de la început anumiţi oameni politici, apoi se urmăreşte şi se sprijină evoluţia politică. Dacă aceşti oameni reuşesc să ajungă la putere, înseamnă că CIA a obţinut o victorie”.

Limitele până la care CIA s-a amestecat în treburile interne ale altor state nu au fost întotdeauna exact cunoscute de preşedinţii SUA. În Asia, de exemplu, agenţia a dus veritabile „războaie private”, unele chiar împotriva deciziilor guvernamentale americane.

Faptele:

– Filipine – 1950: Ramon Maosasay este sprijinit în campania electorală, devenind preşedintele republicii;

– Egipt – 1952: Gamal Abdel Nasser, un ofiţer în vârstă de 34 de ani, este sprijinit să-l înlăture pe regele Faruk şi să devină preşedintele republicii Arabe Unite Egipt;

– Guatemala – 1953: Preşedintele Jacob Arbenz Guzman, suspectat de simpatie comunistă, este înlăturat printr-un puci organizat de colonelul Carlos Castillo Armos, sprijinit de CIA;

– Salvador – 1960-1987: Timp de două decenii (1960-1980), la conducerea micului stat centramerican se succed mai multe echipe militare, alternanţa acestora la putere fiind condiţionată de sprijinul CIA. Salvadorul împreună cu Costa Rica, Guatemala şi Hondurasul au fost vreme de mai mulţi ani teatrul unor mişcări active de partizani la a căror înfrângere CIA a avut un rol activ;

– Brazilia – 1961 şi 1964: CIA a sprijinit înlăturarea de la putere prin lovituri de stat militare a preşedinţilor Jamio Quadros şi Joao Goulart, deoarece erau orientaţi spre înfăptuirea unor reforme radicale. Din 1964 până în 1984, armata va desemna pe toţi cei cinci preşedinţi, iar criza social-economică se va acutiza.

– Grecia – 1967: O lovitură de stat militară, sprijinită de CIA, duce la instaurarea „dictaturii coloneilor”, respectiv a unui regim politic extremist care scoate din scena politică toate partidele politice, iar regele Constantin părăseşte ţara.

– Bolivia – 1980-1982: În 1980, la alegerile prezidenţiale, pe primele două locuri s-au situat candidatul Unităţii Democratice şi Populare, Hernon Sitez Zuazo, liderul stângii, şi cel al Acţiunii Democratice Naţionale, generalul Hugo Benzer Suarez, liderul extremei drepte. Congresul Naţional nu mai este lăsat să decidă câştigătorul deoarece are loc o lovitură de stat militară (cea de-a 189-a de la proclamarea independenţei ţării), puterea fiind preluată de armată. În anul următor, 1981, vor avea loc două tentative de lovitură de stat şi două rebeliuni militare. În 1982, doi preşedinţi vor demisiona pentru ca, în cele din urmă, Hernan Silez Zuazo, candidatul stângii, să preia puterea.

CIA a reprezentat în evoluţia sinuoasă a evenimentelor din Bolivia interesele economice americane legate de industria extractivă a cositorului, în care «Bank of America» şi «First Naţional City Bank» erau prezente de la jumătatea anilor ’60.

– Grenada – 1983: CIA i-a furnizat, în anul 1983, preşedintelui Ronald Reagan, informaţii din care reieşea un iminent pericol pentru rezidenţii americani aflaţi în Grenada, un stat din America Centrală insulară cu o populaţie de 112.000 locuitori şi o suprafaţă de 344 km2. Ameninţarea era, însă, pe fond, cu totul alta. Un Consiliu Militar Revoluţionar preluase puterea în urma destituirii şi morţii, la 14 octombrie 1983, a prim-ministrului Maurice Bishop, mult prea apropiat de Cuba şi ţările socialiste. Continuator al orientării lui Bishop, consiliul se urmărea să fie înlăturat. În aceste condiţii, preşedintele Ronald Reagan ordonă o intervenţie a puşcaşilor marini, asistaţi de forţe a şase state caraibiene. ONU va protesta împotriva violării dreptului internaţional, iar Marea Britanie, de care Grenada aparţinea, nu a avut nicio reacţie.

Retrospectiv, unii specialişti ai serviciilor secrete americane au comentat intervenţia ca fiind drept un rezultat nedorit al faptului că lipsa agenturii umane (pe insulă nu există niciun agent) a făcut să nu fie cunoscută situaţia, iar motivele intervenţiei să nu poată fi verificate.

Nicaragua. Afacerea «Contras» – CIA face trafic de droguri pentru înarmarea mişcării antisandiniste

Congresul SUA a efectuat mai multe anchete referitoare la implicarea CIA în traficul cu droguri destinat finanţării mişcării antisandiniste nicaraguane «Contras». Potrivit acuzaţiilor, CIA a organizat în anii ’80 distribuţia cocainei pe piaţa Los Angelesului, afacere din care s-a finanţat mişcarea rebelă «Contras» împotriva Frontului Sandinist de Eliberare. Audiat, fostul director al CIA, Robert Gates a declarat: „Nu-mi amintesc să fi văzut nimic de acest gen şi vă asigur că mi-aş fi amintit ceva”. Un alt director al CIA, John Deutch avea să relateze: „[…] ancheta noastră iniţială nu a descoperit nicio dovadă care să susţină acuzaţiile […]. Oricum este esenţial să cercetăm situația în detaliu şi intenţionăm să facem aceasta”.

Alţi oficial ai CIA au menţionat că o anchetă serioasă ar putea releva că anumiţi ofiţeri ai CIA ştiau despre afacerea «Contras», dar că „şefii mai închid ochii la ilegalităţile colaboratorilor externi pe care îi recrutează”. Un subcomitet al Congresului a concluzionat că Administraţia Reagan a „tergiversat, blocat ori a interferat” în investigaţiile antidrog neconvenabile hotărârii de a ajuta mişcarea «Contras». Nu s-a putut, însă, dovedi că CIA ar fi participat la traficul de cocaină. Preşedintele subcomitetului, Jack Blum, a declarat însă că: „în condiţiile războiului împotriva sandiniştilor, oamenii aflaţi în legătură cu CIA au deschis canale de acces care au permis traficanţilor să aducă droguri în SUA, au cunoscut filiera şi au protejat-o de rigorile legii”.

Un aspect care confirmă că această protecţie a fost reală se referă la o altă operaţiune, de trafic ilegal cu arme, de care mişcarea «Contras» a beneficiat. În legătură cu aceasta s-a stabilit că Glen Souham, colaborator apropiat al locotenent-colonelului Oliver North, consilier pentru probleme de securitate naţională al preşedintelui Ronald Reagan, a organizat furtul unui tren cu arme din Polonia, care au ajuns în mâna forţelor «Contras» din Nicaragua. Furtul – în fapt, deturnarea trenului în Germania de Est şi, de acolo, în Germania de Vest – s-a realizat cu complicitatea reţelelor Sindicatului «Solidaritatea», aflate în legătură cu CIA. Ulterior, Glen Souham a fost asasinat la Paris, în împrejurări rămase neelucidate.

Mişcarea «Contras» a beneficiat din partea CIA şi de subvenţii „oficiale”. În toată perioada anilor ’80, CIA a influenţat activ evoluţiile politice din zona Americii Centrale, prin stimularea materială a unor personalităţi politice sau militare aflate pe ştatele de plată ale CIA.

Dosarul vietnamez

Perioada 1966-1973, în care Richard Helms s-a aflat la conducerea CIA a coincis cu experimentarea în Vietnam a unor tehnici de război neconvenţionale.

William Colby, fost director al CIA, a recunoscut că, în 1972, în Vietnam, în cadrul operaţiunii «Phoenix», au fost ucise peste 60.000 de persoane. În acelaşi timp, 400 de membri ai forţelor speciale americane au fost abandonaţi cu prilejul retragerii precipitate, prilej cu care dosarele tuturor vietnamezilor care lucrau pentru CIA ori au colaborat cu inamicul au fost capturate.

Războiul civil din Laos

În războiul civil din Laos, CIA a avut, de asemenea, un rol aparte, contabilizându-i-se asasinarea a peste 100.000 de laoţieni. Mai multe investigaţii de presă au făcut dezvăluiri în legătură cu experimentele cu LSD pe oameni, ce au condus la numeroase decese, sinucideri ori cazuri de alienare. Comisia Church a identificat ulterior existenţa pe lângă CIA a «Comitetului pentru modificarea sănătăţii».

CIA şi scandalul «Irangate»

Casey, şeful CIA, pentru a obţine fonduri necesare acţiunilor împotriva formaţiunilor „contras” din Nicaragua, a perfectat vânzarea de armament Iranului, prin intermediul Israelului. Iranul era considerat, la vremea respectivă, cel mai mare duşman al SUA (Sursa: Marian Ureche, Aurel I. Rogojan, «Servicii secrete străine» vol. 2. Editura PACO, 2000, p. 106-119).

În decursul istoriei sale, CIA a fost, într-un fel sau altul, implicată în mai multe aşa-zise „operaţiuni umede”, care au presupus asasinatul politic, terorismul sau loviturile de stat.

Asasinarea lui Patrice Lumumba

Patrice Lumumba (1925-1961), fondatorul Mişcării Naţionale Congoleze şi prim-ministru, a căzut, în 1961, victimă unui atentat, rezultat în urma unui complot, pe fondul unui război civil de secesiune.

Potrivit relatărilor lui Conan Cruise O’Brien fost consilier al secretarului general al ONU, Dag Hammarskjold, şi conducător al forţelor de intervenţie ale ONU în Congo, ambasadorul american în Congo, Timberlake, a primit anterior asasinării lui Lumumba instrucţiuni precise de la Washington potrivit cărora Lumumba trebuia înlăturat.

Secretarul general al ONU a consimţit la această acţiune nu în ultimul rând pentru faptul că fratele său Stein Hammarskjold era unul dintre directorii societăţii «Union Miniere du Haut Katanga».

Eliberarea Congoului, din ale cărui mine de la Sinkolowe provenise uraniul folosit pentru construirea bombei atomice de la Hiroshima nu era sprijinită decât de URSS şi ţările blocului răsăritean. Raţiunea implicării SUA şi a CIA apare astfel evidentă. În consecinţă, adversarii politici ai lui Lumumba, împreună cu Kasawubu, preşedintele republicii, au fost mandataţi să săvârşească asasinatul.

De la New York, secretarul general al ONU a ordonat ca trupele ONU să nu ofere sprijin şi niciun fel de protecţie lui Lumumba. La scurtă vreme, Dag Hammarskjold avea să fie, la rândul său, victima unui accident aviatic. Despre zborul respectiv nu au avut cunoştinţă decât câţiva reprezentanţi ai SUA şi ai Marii Britanii, oficiali ai ONU şi Moise Chombe, conducătorul secesioniştilor din Katanga.

Lumumba, realizând că independenţa ţării sale este sacrificată, încearcă la New York, într-o întâlnire cu secretarul general al ONU, şi la Washington, cu preşedintele SUA, Dwight Eisenhower, să salveze situaţia. Rezultatul va fi însă înlăturarea şi uciderea sa.

Asasinarea dictatorului dominican Rafael Leonidas Trujillo

Rafael Leonida Trujillo (1891-1961), fost dictator absolut vreme de trei decenii în Republica Dominicană, a convenit intereselor americane atâta vreme cât nu au apărut conflictele determinate de concurenţa economică realizată de acesta unor companii din SUA. În momentul în care dictatorul a monopolizat industria şi întregul comerţ din insulă, sfârşitul său a devenit inevitabil.

Mai mulţi congresmeni americani erau plătiţi de Trijillo cu sume cuprinse între 5000 și 75.000 dolari, pentru a-l susţine, dar influenţa acestora era prea mică pentru a putea contracara forţa grupurilor de presiune economică.

Trujillo a devenit un incomod şi prin faptul că în urma eşuării atentatului pe care acesta l-a pus la cale împotriva lui Romulo Betancourt, preşedintele Venezuelei, pe care a încercat să-l asasineze pe fondul unor conflicte anterioare determinate de concurenţa făcută dictatorului pe piaţa citricelor, guvernul SUA a fost supus unor serioase proteste din partea Organizaţiei Statelor Americane.

În 1961, Trujillo a fost trădat de ministrul său de război, generalul Ramon Fernandez, care a deconspirat planul unei deplasării a acestuia unui grup de complotişti alcătuit din vechi prieteni şi colaboratori, foşti înalţi demnitari şi mari oameni de afaceri, niciunul dintre ei neputând fi bănuit de convingeri democratice.

Executantul direct al asasinatului a fost Antonio de la Naza, fost aghiotant al lui Trujillo, deci o persoană din categoria celor care, de regulă, dictatorii sprijiniţi de SUA le aveau în garda de protecție prin grija CIA.

Deşi dovezile clare şi evidente ale implicării CIA în complot nu au putut fi aduse, presa internaţională şi memorialistica unor agenţi secreţi americani susţin o astfel de supoziţie.

Asasinarea preşedintelui Vietnamului de Sud, Ngo Dinh Diem

În anul 1963, Ngo Dinh Diem (1901-1963) primul preşedinte al Vietnamului de Sud, a fost asasinat. Imediat după aceasta începe o puternică criză politică internă, se generalizează anarhia şi iau amploare conflictele dintre budişti şi catolici. Vietnamul de Sud de află şi în război cu Vietnamul de Nord, ceea ce va determina SUA să intervină militar. Era nevoie să fie răpus Diem, pentru a se motiva necesitatea intervenţiei americane? Se pare că da. Soţia fostului preşedinte a afirmat ulterior că atât el, cât şi fratele său […] „au fost ucişi prin trădare, cu aprobarea oficială a guvernului american”.

Peste mai mulţi ani, când avea să izbucnească scandalul Watergate în contextul campaniei de denigrare a Partidului Democrat, Howard Hunt, un fost ofiţer superior executiv al CIA, după ce a avut acces la anumite dosare ale Departamentului de Stat, a încercat să-l implice pe John Kennedy în asasinarea lui Diem.

Asasinarea lui Ernesto Che Guevarra

Ernesto Che Guevarra (1928-1967), fost director al Băncii Naţionale a Cubei, un revoluţionar de profesie, camarad al lui Fidel Castro în revoluţia cubaneză, devenise în anii ’60 un simbol al mişcărilor de eliberare din America Latină. Che Guevarra a început în 1967 organizarea luptei revoluţionare în Bolivia. Succesul partizanilor săi a devenit îngrijorător pentru SUA şi, drept urmare, preşedintele Lindon Johnson a mobilizat Pentagonul şi CIA pentru urmărirea pe toate căile posibile ale lui Che Guevarra şi a partizanilor acestuia. Dean Rusk, secretarul de stat, şi Richard Helms, directorul CIA, alături de alte personalităţi importante, au constituit o celulă de criză pentru conducea operaţiunii «Cyntia», al cărei scop era capturarea şi lichidarea lui Che Guevarra şi a grupului său de gherilos.

Un fals ziarist englez, Roth, a fost infiltrat de CIA în grupul lui Guevarra, iar un combatant rănit ajuns într-un spital întră în capcana unei provocări şi face relatări asupra locului în care se află Guevarra. Urmărirea şi hăituirea detaşamentului de partizani s-au intensificat, cercul strângându-se tot mai mult în jurul lor. La 8 octombrie 1967, Guevarra a fost capturat. A doua zi, comandantul suprem al armatei boliviene însoţit de alţi şefi militari importanţi şi de un agent CIA, emigrantul cubanez Gonzales, au decis, la faţa locului, împuşcarea lui Che Guevarra.

În anul 1968, fostul ministru de Interne şi şef al serviciilor secrete ale Boliviei, Antonio Arquedas, a furnizat ziarului New York Times dovezile participării CIA la asasinarea lui Guevarra.

În 1969, preşedintele Boliviei, generalul Benitos, a murit într-un accident de elicopter. După o jumătate de an, a fost asasinat Antonio Arquedas.

Înlăturarea preşedintelui Indoneziei, şi ulterior asasinarea sa

Ahmed Sukarno (1901-1970) s-a numărat printre fondatorii Partidului Naţional Indonezian şi a fost preşedinte al Indoneziei din 1945 până în 1967. În acelaşi timp s-a aflat printre liderii organizaţiei internaţionale a ţărilor nealiniate.

În condiţiile puternicelor influenţe sovietice şi chineze, SUA şi aliaţii săi au apreciat că preşedintele Sukarno ar putea să instaureze un regim procomunist. La o asemenea concluzie s-a ajuns după ce în urma unei operaţiuni speciale de dezinformare pusă la cale de serviciile speciale cehe şi sovietice, relaţiile indoneziano-americane au ajuns la cel mai scăzut nivel, deoarece preşedintele Sukarno şi-a asumat toate alegaţiile dezinformatorilor antiamericani, fără a se mai putea afla dacă a fost complice ori înşelat.

În urma crizei intervenite, ambasadorul SUA a fost retras, iar guvernul indonezian a preluat firmele americane. În vâltoarea evenimentelor următoare, Partidul Comunist Indonezian crede că a sosit momentul unei insurecţii şi circa o jumătate de milion de comunişti şi simpatizanţi cad victime unui masacru sângeros. Indonezia intră într-un haos deplin, ceea ce va favoriza o lovitură de stat şi înlăturarea preşedintelui Sukarno. Trei ani mai târziu, în 1970, a fost asasinat, apreciindu-se că ar putea reveni la putere. Cine putea avea interesul ca această revenire să nu mai fie posibilă, dacă nu tocmai SUA, care fusese anterior lipsită de toate oportunităţile sale deţinute în Indonezia?

Peste 20 de atentate împotriva lui Fidel Castro

Episoadele numeroase din activitatea CIA care sunt legate de tentativele de asasinare a lui „Lider Maximo” au făcut obiectul a tot atâtea relatări senzaţionale. În mai multe dintre tentative de lichidare a lui Fidel Castro s-a apelat la sprijinul Mafiei, care, drept recompensă, a obţinut permisiunea de a introduce droguri pe teritoriul SUA.

Asasinarea preşedintelui Republici Chile, Salvador Allende

În perioada 1970-1973, CIA s-a ocupat de înlăturarea de la putere al lui Salvador Allende (1908-1973), preşedintele republicii Chile (1970-1973) şi lider al Partidului Socialist din Chile (1943-1973).

În pofida eforturilor CIA, ascensiunea la putere a lui Salvador Allende nu a putut fi blocată. Naţionalizarea ITT („International Telephone and Telegraph”) şi arestarea directorilor acesteia din Chile îl determină pe preşedintele companiei, Harold Geneen, să ofere câte un milion de dolari secretarului de stat Henry Kissiger şi şefului CIA, Richard Helms, în scopul finanţării unei acţiuni împotriva lui Salvador Allende. De menţionat că unul dintre directorii ITT era John A. McConne, fost director al CIA (1961-1965).

Din partea CIA a fost desemnat pentru perfectarea înţelegerii William Broe, şeful operaţiunilor clandestine pentru America de Sud. Şeful staţiei CIA în Chile a fost pe toată perioada cât Salvador Allende era preşedinte, William Egan Colby, care după aceea, între anii 1973-1976, a deţinut conducerea CIA. În Chile i-a succedat R.S. Cline, care între 1962-1966 a fost adjunct al directorului CIA.

Richard Nixon a aprobat planurile CIA privind înlăturarea lui Salvador Allende care au vizat, în mod etapizat:
– Crearea unei majorităţi parlamentare nefavorabile, care să-l suspende pe preşedinte. Majoritatea nu a fost creată din cauza imposibilităţii cumpărării a încă 1-2 parlamentari;
– Determinarea comandantului şef al armatei chiliene, generalul Schneider, să realizeze o lovitură de stat. Acesta refuză şi va fi asasinat;
– „Tăierea” liniilor de credit externe şi provocarea de nemulţumiri şi tulburări social-politice la care să ralieze şi armata;
– Somarea guvernului chilian să ramburseze urgent toate datoriile externe;
– Lovitura de stat realizată de generalul Augusto Pinochet şi asasinarea lui Salvador Allende.

Ulterior, când directorul CIA, Richard Helms, a fost audiat de o comisie parlamentară, a admis faptul că au fost sprijiniţi adversarii lui Salvador Allende, refuzând să recunoască asasinatul.

Războiul CIA împotriva preşedintelui Irakului Saddam Hussein

În ianuarie 1996, preşedintele Clinton a aprobat un credit de 6 milioane de dolari pentru a sprijini şi înarma un grup de exilaţi irakieni, Iraqi National Council (INC), în scopul preluării puterii în Irak. Infiltrat de serviciile irakiene, INC a fost atacat de armata irakiană la Sala ad-Din, în 1996. Un camion încărcat cu aparatură radio furnizată de CIA a fost capturat de armata irakiană. Îngrijorate de întorsătura evenimentelor şi riscul de a se vedea implicate într-un nou conflict, SUA renunţă în ultimul moment la sprijinul aerian promis. Au fost arestaţi 1.500 de partizani şi cel puţin 100 au fost executaţi. 3000 de kurzi supravieţuitori ajung la frontiera cu Turcia. Preluaţi de armata americană, au fost transportaţi la baza aeriană Guam din Pacific unde au fost internaţi până la sfârşitul alegerilor prezidenţiale.

Pentru înlăturarea preşedintelui irakian Saddam Hussein, CIA a alocat, potrivit relatărilor făcute ziarului The Washington Post de către fostul ofiţer al agenţiei Warren Mosik, cel puţin 110 milioane de dolari. Potrivit afirmaţiilor fostului ofiţer, operaţiunea de lichidare a lui Saddam Hussein ar fi fost cea mai scumpă, reprezentând şi „cel mai stânjenitor eşec al CIA de la înfiinţarea sa”.

Autor: General br. (r) Aurel I. Rogojan