Dimitrie Cantemir (26 oct. 1673 – 21 aug. 1723) a fost domn al Moldovei (martie-aprilie 1693 și 1710-1711), un mare scriitor, om de ştiinţă, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om politic, enciclopedist, umanist şi chiar prefigurator al iluminismului. S-a născut la Iaşi, în familia răzeşului Constantin Cantemir (domn al Moldovei, 1685-1693), fiind fratele lui Antioh Cantemir (domn moldav între anii 1695-1700, 1705 şi 1707).
Educaţia i-a fost dată mai întâi de către înţeleptul dascăl grec de la Iaşi – Ieremia Cacavelas, apoi de dascăli de slavonă, latină, teologie şi filozofie de la Academia Patriarhiei din Constantinopol, începând cu 1688, la vârsta de 15 ani. În foarte bogata-i Bibliotecă se aflau lucrări din diverse domenii: logică, filozofie, geografie, istorie, medicină, chimie, limbi orientale (turcă, arabă, persană). La Constantinopol, Cantemir i-a cunoscut şi a întreţinut discuţii pe teme filozofice şi politice cu foarte mulți ambasadori francezi, olandezi şi ruşi.
La 11 iulie 1714 a fost ales membru al Academiei din Berlin, la propunerea lui Leibnitz. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Lucrările sale despre structura şi evoluţia Imperiului Otoman i-au adus celebritatea ştiinţifică în Europa. Pe baza unor subtile analize politice de anvergură intercontinentală europeano-asiatică a demonstrat că Imperiul Otoman se afla într-un profund declin care urma să se sfârşească prin dispariţia sa, previziune ce s-a adeverit mai târziu.
Dintre lucrările cele mai importante ale marelui savant european Dimitrie Cantemir merită amintite următoarele:
- Opera filozofică: «Prescurtare a sistemului logicii generale (Logica)» – primul manual didactic scris de un român; «Metafizica (Imaginea tainică a ştiintei sacrosante)»; «Despre conştiinţă»; «Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea» (Giudeţul sufletului cu trupul).
- Opera istorică: «Descriptio Moldaviae» (Descrierea Moldovei); «Istoria Imperiului Otoman» (Istoria creşterii şi descreşterii Curţii otomane); «Istoria ieroglifică»; «Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor»; «Viaţa lui Constantin Cantemir»; «Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor».
- Alte opere: «Cercetarea naturală a monarhiilor»; «Sistemul religiei mahomedane»; «Cartea ştiinţei muzicii» – studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase.
Neamul nostru n-a dus niciodată lipsă de talente. Tot ce rămâne în urma unui om este numele său și faptele sale. Suntem un popor norocos, fiindcă noi, spre deosebire de alte popoare, nu trebuie să ne născocim strămoşii. Noi chiar îi avem! Multe din paginile care s-au scris sunt valabile şi pe viitor. Când ne întoarcem în vremuri nu prea îndepărtate, ne întâlnim sigur şi cu marele Dimitrie Cantemir. Cu toate că s-au scurs mai bine de trei secole de la naşterea lui, fiecare român e gata să încuviinţeze că acest nume emană impulsul neamului său. Timpul însă e nemilos. El este ceva care distribuie tuturor lucrurilor toată durata lor precisă şi le face să participe la ce a fost, este şi va fi, fără ca el însuşi să devină durată în înţeles sensibil. Din acest punct de vedere, se pare că odată cu Cantemir se duce şi rămâne trecutul istoriei noastre, căci el e cel ce a formulat prima dată problemele serioase ale românismului şi a căutat să le soluţioneze, aducând contribuţii care au meritat să fie consemnate şi cunoscute de către noi.
Chiar dacă şi mai înainte din mijlocul neamului nostru au răsărit cărturari ce au atras atenţia asupra lor, cucerindu-şi admiraţia şi stima contemporanilor şi a urmaşilor (de exemplu, Nicolae Milescu Spătarul, primul român care a călătorit în China și şi-a văzut o scriere tipărită la Paris), totuşi Dimitrie Cantemir este „întâiul om de ştiinţă român a cărui operă face autoritatea în epocă şi a cărei personalitate impresionează ca un simbol reprezentativ pentru umanitatea întregii Europe”. Aşa cum într-un Leonardo da Vinci, Copernic, Giordano Bruno şi alţii s-au întrupat nu numai tradiţiile unei culturi şi geniul unei naţiuni, ci şi eterna aspiraţie a fiinţei umane spre cunoaştere, aşa şi Cantemir a devenit – încă din timpul vieţii – tipul savantului de orizont universal, neobosit explorator al unor domenii noi de cercetare şi militant pentru valorile ce interesau toată lumea cultă a vremii. Gloria lui Dimitrie Cantemir îşi are desigur explicaţia şi în destinul lui uman, care s-a împletit cu al altor doi iluştri contemporani – Petru cel Mare şi Carol al XII-lea Suedezul, dar mai ales îşi are sorgintea în informaţia şi ideile sale despre o lume puţin cunoscută, dar plină de interes: împărăţia sultanilor. Nu în ultimul rând, datorită lui Cantemir a început să se aşeze şi curiozitatea Europei ştiinţifice pentru ţara şi poporul din care provenea noul membru al Academiei din Berlin. Este cât se poate de semnificativ că pentru ţar şi mediul rusesc, Cantemir a fost consilier în probleme de politică orientală.
Pentru membrii Academiei din Berlin, Cantemir era mai ales românul învăţat care le poate satisface curiozitatea pentru cele de acasă, într-o magistrală «Descriptio Moldaviae». Întâia lui carte ştiinţifică scrisă pentru cititorii de peste hotare a fost cartea despre ţara lui. Tot în legătură cu lupta sa politică de libertate a Moldovei de sub jugul otoman a alcătuit şi mult tradusa şi citita «Istorie a creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman». Cantemir a mai avut un rol de precursor al literaturii de inspiraţie orientală. Dar marele său rol a fost cel de a pune în mâna cititorilor occidentali, într-o formă atractivă, analele turceşti traduse, adnotate şi comentate de el (în calitate de cunoscător profund al societăţii otomane, al instituţiilor şi oamenilor din Imperiul Otoman).
Se poate vorbi despre Cantemir ca despre cel dintâi român care exercită asupra conştiinţei culte europene o influenţă reală. Pentru noi însă, oricât de mare ar fi mândria acestei prezenţe universale, el a fost, înainte de toate, extraordinara sinteză românească a epocii, cel ce a rezumat în opera sa o istorie, o ţară, un popor, o cultură. Pentru istoricul N. Iorga, Dimitrie Cantemir însemna „modul românesc de a fi în civilizaţia universală”, iar pentru M. Kogălniceanu – ,,simboliza nivelul vechiului şi trainicului cărturar român”. Cantemir era primul care se simţea în faţa universului, a istoriei şi a viitorului tenacele purtător de cuvânt al tuturor românilor. Lui i-a revenit şi gloria de a fi făurit întâia noţiune menită să circumscrie această unitate, în vestita sa lucrare «Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor». Fiind cunoscător profund al limbii române, el cunoştea şi prefacerile culturale româneşti de dinaintea sa.
Cantemir mai poseda o calitate ce-l făcea unic printre contemporanii săi – „era un izvor al destinelor viitoare ale poporului său”. El era sinteză şi anticipaţie! Nimeni, nici cei mai luminaţi cărturari şi politicieni români ai vremii de atunci nu mai aveau puterea în această grea conjunctură să mai străbată cu mintea ceaţa viitorului. Însă, cea mai mare izbândă a geniului lui Cantemir a fost această întoarcere a poporului său cu faţa către viitor. Cantemir nu a fost un copac fără rădăcini şi nici n-a fost nevoit să-şi întindă coroana sub un soare străin ca să rodească, ci a constituit sinteza totală şi genială a culturii noastre vechi, căci el cunoştea întregul program de preocupări al cărturarilor înaintaşi şi l-a dus cu atâta mândrie în Europa, înnobilându-l cu frumuseţea sa spirituală şi cu extraordinara sa erudiţie.
Cantemir reprezenta personalitatea de excepţională complexitate, în stare să refacă în dezvoltarea sa individuală drumul de secole şi tipologia intelectuală a unei culturi întregi, ducându-le pe culmi. El era, în acelaşi timp, teoretician al monarhiei autoritare ca Neagoe Basarab, panegerist fără rezerve al unui domn – tatăl său (Constantin), denunţător vehement al boierilor hrăpăreţi purtând nostalgia unei Moldove de basm, erudit cu uluitoare lectură de spirit modern şi universal, aventurier, poliglot vestit. Altfel spus, Cantemir a simbolizat „destinul universal al culturii româneşti”!
În fine, Dimitie Cantemir – „erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru” (G. Călinescu) – reprezintă figura singulară a celui mai mare umanist din perioada medievală a literaturii române. El nu a mai rămas ca mulţi dintre cronicari omul unei singure cărţi, ci a scris istorie, geografie, a făcut versuri şi a compus proză, legând între ele diferitele preocupări prin sinteză, a tras concluzii politice şi sociale din faptele trecutului şi ale prezentului, s-a îndreaptat cu curiozitatea lui creatoare spre tot ceea ce înseamnă ştiinţă și viitor.
Uriaşa personalitate enciclopedică a lui Dimitrie Cantemir
„Sufletul odihnă nu poate afla până nu găseşte adevărul, carile îl cearcă orcât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri” (Dimitrie Cantemir)
Trei veacuri şi jumătate de la naştere – trei veacuri de veşnicie
Anul 2023 marchează, la 21 august, cele trei veacuri ale veşniciei sale, iar, la 26 octombrie, şi cele trei veacuri şi jumătate de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, în două rânduri Domn al Moldovei, pe care istoriografia românească (şi nu numai) îl consideră, datorită multiplelor sale preocupări, un mare cărturar umanist, enciclopedist, etnograf, geograf, filosof, istoric, lingvist, muzicolog şi compozitor, de recunoscută valoare ştiinţifică şi culturală universală.
Împlinindu-se, iată, două momente „rotunde”, întru omagierea complexei personalităţi a lui Dimitrie Cantemir, în 12 ianuarie 2023, a fost instituit prin lege „Anul cultural Dimitrie Cantemir”. Şi în calendarul aniversar 2023 al U.N.E.S.C.O., forumul mondial cultural, a fost cuprinsă la loc de cinste înalta personalitate a cărturarului român.
Despre biografia sa, după cum afirmă şi cronicarii, Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, pe moşia din Silişteni a judeţului Fălciu, fiind cel de al doilea fiu al domnitorului Constantin Cantemir şi al Anei (n.Bantăş), cea de a 3-a soţie. Pentru educaţia fiului său domnitorul a apelat la Ieremia Cacavetas din Creta, „un învăţat filosof şi literat grec, care a avut o mare influenţă asupra formaţiei spirituale a lui Dimitrie”, învăţându-l limbile: latină, greacă şi slavonă, dar şi noţiuni de teologie, strategie militară şi istorie. Anii învăţăturii vor fi continuaţi la Constantinopol, la Academia Patriarhiei Ecumenice, „filială spirituală a universităţii de la Padova”, după cum se afirmă în „surse”.
Prima sa urcare pe tronul Moldovei s-a petrecut imediat după moartea din 13 martie 1693 a domnitorului Constantin Vodă, tatăl său, când venind la Iaşi „la înmormântarea tătâne-său”, Dimitrie Cantemir devine Domn, după „modelul” lui C-tin Brâncoveanu. Ungerea sa ca Domn al Moldovei este descrisă de cronicarul Ion Neculce: „boierii cei mari, în frunte cu vornicul Iordache Ruset, îl aleg Domn al Moldovei, la cei 19 ani ai săi, pe beizadeaua Dumitraşco, feciorul lui Constantin Vodă, silindu-l pe dregătorul vizirului turc aflat la Iaşi să-i recunoască urcarea acestuia la tron”. Însă, Înalta Poartă otomană nu-i recunoaşte domnia şi după „ mai puţin de trei săptămâni” (29 martie – 17 aprilie 1693), Dimitrie Cantemir se întoarce la Constantinopol să-şi continuie studiile începute, iniţiindu-se în geografie, anatomie şi literatura clasică elină şi latină. Tot aici a învăţat limbile orientale: turca, persana şi araba, predate de iluştri dascăli ai timpului. Cunoscător deja a 11 limbi, Dimitrie Cantemir dovedeşte interes pentru domeniile: cultelor, literaturii, muzicii şi religiei islamice. Din 1697, odată cu urcarea pe tronul Moldovei a fratelui mai mare, Antioh Cantemir, conform „uzanţelor” Înaltei Porţi, Dimitre Cantemir devine la Constantinopol garant (capuchehaie) al fratelui domnitor. Aici, la sfârşit de 1697, aflat la Adrianopol, D. Cantemir „reuşeşte să-şi încheie prima parte a lucrării Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu lumea, pe care o tipăreşte în versiune greacă şi română la 1698, la Iaşi (din porunca lui Antioh Vodă), fiind prefaţată elogios de către primul său dascăl, Ieremia Cacavetas”.
Considerată a fi „prima lucrare românească originală de gândire religioasă”, în care D. Cantemir, de orientare moderat ortodoxă, lasă să se întrevadă „gâlceava” dintre două atitudini de viaţă, conducând în final spre o conciliere între tradiţia religioasă şi aspiraţiile umanist-raţionale ale lumii. Apreciată, deopotrivă, de criticii George Călinescu şi Şerban Cioculescu, aceast debut al lui D. Cantemir, va cunoaşte în 1705 şi o traducere în arabă.
Tot la Constantinopol Dimitrie Cantemir este interesat de muzica otomană laică şi religioasă, astfel că va scoate o lucrare în limba turcă intitulată Kitab-i-musiki (Cartea muzicii), care va cuprinde „un amplu studiu al muzicii otomane laice şi religioase, enumerând compozitori şi curente muzicale, legătura acestora cu muzica bizantină şi ortodoxă, cum şi primul sistem de notaţie a muzicii turce, exemplificat printr-o redare proprie a notelor şi gamelor muzicale”, după cum afirmă specialiştii muzicologi, care mai notează: „Finalul conţine o culegere de melodii otomane, dar şi folclor din Moldova, precum şi un număr de 20 creaţii proprii”. Recunoscut drept fondator al muzicii laice, turcii l-au denumit Cantemiroglu şi i-au acordat cel mai înalt titlu: paşă cu trei tuiuri!
După «Divanul», în perioada 1703-1705, pregăteşte şi întregeşte noua sa lucrare în limba română, «Istoria ieroglifică», considerată a fi, după editarea sa din decembrie 1705, „prima încercare de roman politico-social, alegoric şi autobiografic”. Propunându-şi să prezinte situaţia dezolantă a Moldovei şi a Munteniei din timpul scurtei sale domnii (necuprinsă de cronicari), D. Cantemir va înfăţişa luptele boierilor pentru domnie, prin procedeul alegoric al luptelor dintre animale, fiecare dintre acestea întruchipând caracterele boierimii timpului: corb, inorog, vidră, struţocămilă, bâtlan etc. Împodobită cu o infuzie largă de proverbe populare, «Istoria ieroglifică» a lui Cantemir „aduce o contribuţie de seamă limbii noastre literare” (S. Cioculescu), constituind „un adevărat roman de Renard românesc” (G. Călinescu). La fel de însemnată este şi aprecierea poetului Lucian Blaga, care vede în autorul «Istoriei ieroglife» pe „Inorogul alb – simbol al gândirii româneşti, făptură stranie şi pură, de o genială claritate în previziuni”.
Remarcându-i elocinţa şi câştigându-i încrederea, la 23 noiembrie 1710, Înalta Poartă îl proclamă pe Dimitrie Cantemir domnitor al Moldovei; acesta urcându-se la Iaşi pe tronul Moldovei la 10 decembrie 1710, având însărcinarea de a-l prinde pe Brâncoveanu, „suspectat de legături cu ruşii”. Dar abil, D. Cantemir încheie în secret „un tratat de alianţă cu Petru cel Mare”, vizând eliberarea de sub stăpânirea otomană. Tratatul de la Luţk, cu cele 17 articole concepute de Cantemir, este apreciat şi semnat de ţarul Rusiei în 27 aprilie 1711, care, mai mult, în iulie 1711, îl şi vizitează la Iaşi.
Bătălia de la Stănileşti, dată între 7-17 iulie 1711, fiind inegală numeric, s-a sfârşit cu victoria turcilor a căror oaste „număra 200 de mii de spahii, faţă de oastea rusă şi moldovenească de numai 50 de mii de oşteni împreună”; asta deoarece C. Brâncoveanu a refuzat să li se alăture şi astfel visul lui D. Cantemir de a se elibera de stăpânirea otomană „s-a dus pe apa Prutului”.
Învins, la 16 iulie 1711, D. Cantemir urmat de familie şi mai mulţi boieri se refugiază în Rusia, la curtea lui Petru cel Mare. Primit cu toate onorurile cuvenite, i se oferă un mare domeniu feudal Dimitrevska, redenumit Dimitrovsk de către ţarina Ecaterina a II-a. Timp de 12 ani cât a stat în Rusia până la moartea sa, a devenit consilierul secret pentru problemele Orientului al lui Petru I, membru al senatului, fiind înnobilat cu titlul „Principe Serenissim al Rusiei”, contribuind din plin la cartografierea Rusiei. Realizează prima tipografie mobilă cu caractere arabe din Rusia.
Pe lângă toate acestea, continuă aici prodigioasa sa activitate ştiinţifică, apreciată de către Academia berlineză „egală cu cea a învăţaţilor timpului”, fapt ce i-a conferit, la 1 august 1714, Diploma de membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin, însoţită de un text de recunoştinţă al Împăratului.
Urmând îndemnul filozofului Leibnitz, în perioada 1714-16, Cantemir întocmeşte în latină lucrarea, în trei părţi, «Descriptio Moldaviae», având drept scop principal, „proiectarea Moldovei pe scena lumii învăţate din Europa”. Însoţită şi de o primă hartă reală a Moldovei, lucrarea cuprinde o gamă largă de informaţii geografice, imagini vizuale ale vieţii, datinilor şi obiceurilor populare, aspecte ale religiei, armatei, economiei şi politicii ţării, «Descriptio Moldaviae» se constituie într-o primă şi documentată „lucrare ştiinţifică a unui român”. A fost tradusă pentru prima oară în limba germană în 1769 şi în româneşte, în 1825, editată la Mănăstirea Neamţ şi apoi la Iaşi, în 1851.
Tot în acest răstimp redactează în limba latină «Istoria Creşterii şi Descreşterii Imperiului Otoman», o scriere de proporţii despre evoluţia politică ascendentă a statului otoman, conţinând note biografice ale celor 19 sultani, de la Osman întemeietorul până la Ahmet al III-lea, contemporanul său, prezentată în prima parte, iar în partea a doua , mai concisă, cea a declinului politic din perioada 1672 -1712, cunoscută de autor.
În ultimii ani de viaţă, 1722 – 23, întregeşte «Coloctanea Orientalia» (Colecţia orientală) cu texte de investigaţii arheologice a Zidului Caucazian lăsat de Alexandru Macedon, a vestigiilor persane din zona Mării Caspice ş.a., ce vor fi publicate în 1878, în ediţia de opt volume a Operei Dimitrie Cantemir, îngrijite de acad. Grigore Tocilescu
Reîntors la Dimitrovska, după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică, Dimitrie Cantemir, având un diabet avansat, se sfârşeşte din viaţă la 21 august 1723, fiind înmormântat într-o criptă a bisericii «Sfîntul Nicolae» din Moscova, ctitorită după planul său.
În 1935, relaţiille diplomatice cu U.R.S.S. fiind restabilite, la stăruinţa lui Nicolae Iorga, osemintele cărturarului enciclopedist Dimitrie Cantemir au fost strămutate la Iaşi spre odihnă veşnică în neasemuita Biserică «Trei Ierarhi», pe lespedea raclei sale fiind săpat următorul text nemuritor: „Aici, întors din lunga şi pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea ţării sale, odihneşte Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.
La solemnitatea pioasă a reîngropării osemintelor marelui nostru cărturar, N. Iorga a rostit un amplu discurs omagial şi a împărţit participanţilor broşura de 29 de pagini intitulată «Despre Dimitrie Cantemir, cu prilejul aducerii în ţară a osemintelor lui». Tot la «Trei Ierarhi», după cel de al 2-lea Război Mondial, au fost strămutate şi osemintele lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al României; de atunci Biserica ieşeană fiind recunoscută şi ca „Biserica celor Trei Domnitori”, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza.
Să notăm că sub semn omagial, în octombrie 2012, ambasada Rusiei la Bucureşti a donat, în cadru festiv, Bibliotecii Academiei Române un set de 25 de volume ale seriei «Integrala Manuscriselor Dimitrie Cantemir», legate în piele naturală, cu portretul şi semnătura lui Cantemir în foiţă de aur. La Moscova mai sunt încă 75 de lăzi cu manuscrise şi documente ale lui D. Cantemir, iar Istanbulul deţine un set mare de manuscrise originale, care ar trebui să revină patrimoniului cultural românesc.
La marcarea celor trei veacuri şi jumătate de la naştere şi a celor trei veacuri de la sfârşitul lui, posteritatea lui Dimitrie Cantemir, cărturarul umanist de talie universală al secolelor al XVII-XVIII-lea, râmâne de-a pururi luminoasă în România şi toate ţările afiliate la U.N.E.S.C.O., prin statuile şi busturile sale ridicate, prin denumirea atribuită numeroaselor localităţi, cartiere, parcuri, pieţe, bulevarde, străzi, instituţii culturale, universităţi, prin reeditarea operelor sale şi prin manifestările culturale ce se desfăşoară mereu şi mereu pe întreg mapamondul. În plus, Cetatea ieşeană, străveche vatră de istorie şi cultură românească, în spiritul tradiţiei sale împământenite, ţine mereu aprinsă candela criptei nemuririi lui Dimitrie Cantemir – enciclopedistul -, ca un bun exemplu pentru viitorime.
Preluare: art-emis.ro / Autor: Mihai Caba
