Frauda semantică

0
Senatori americani în genunchi la moartea lui George Floyd, un infractor

Multe dintre fraudele politice își au originea în fraude semantice. Prețul cel mai ridicat al fraudării de acest fel îl plătește socialul – acolo urmările sunt majore. Vechile polarizări se accentuează, noile fragmentări sporesc tensiunile, așa-zisele remedii se dovedesc la fel de nedrepte ca nedreptățile pe care – sincer sau doar mimat – încearcă să le îndrepte. „Two wrongs do not make a right” – o nouă nedreptate nu o repară pe cea dintâi. Dar cui îi pasă de un asemenea adagiu de bun simț. Primul lucru de care se scutură radicalismele de toate culorile politice este exact bunul simț.

Positive Discrimination. Discriminarea e discriminare. Sensul ei nu poate fi decât negativ. A-i oferi o conotație pozitivă este o fraudă semantică. Din ea se dezvoltă frauda politică și apoi cea socială.

Affirmative Action. România anilor ’50 – începutul anilor ’60 a cunoscut infama „notă socială”. Candidați excelent pregătiți n-au putut intra în facultăți, căci locurile erau dedicate celor cu notă socială bună, chiar dacă erau slab pregătiți. În ziua de 29 iunie acest an, Curtea Supremă a Statelor Unite a dat o hotărâre prin care este limitată semnificativ folosirea criteriului rasial în procesul de admitere în universități. Deși timid și venit foarte târziu, pasul făcut de Curtea Supremă i-a înfuriat pe susținătorii pârghiei affirmative action, inclusiv pe unii dintre judecătorii Curții Supreme cărora le place rolul de activiști în robe. Cum poate fi legală/morală pârghia prin care, spre a afirma/a respecta drepturile unora, negi/refuzi drepturile altora, pe motive azi – rasiale, mâine – politice etc., etc., etc.?

Erou vs. Victimă. În ziua de 25 mai 2020, George Floyd a murit ca urmare a brutalității criminale a unor polițiști. Polițiștii și-au primit binemeritatele pedepse. În timpul vieții, Floyd a fost considerat până și de membrii familiei sale un depravat iresponsabil. A fost condamnat în câteva rânduri. Împreună cu încă cinci haimanale, a intrat în casa unei femei însărcinate și sub amenințarea cu arma au cerut și căutat bani și droguri. A fost de ajuns să moară datorită violenței unor polițiști pentru a deveni și pentru familie, și pentru grupuri de activiști, un erou. Moartea lui Floyd a adus familiei pe care o neglijase toată viața 27 de milioane de dolari.

În 1993, O.J. Simpson a fost pus sub acuzare pentru uciderea fostei soții, Nicole Brown, și a prietenului ei, Ronald Goldman. A încercat să se sustragă Poliției. Mașina care trebuia să-l salveze de urmărire era condusă de prietenul său Al Cowlings. Grupuri masive de negri adunați pe pasarelele ce traversau autostrada, scandau „Run, O.J., run!”. Simpson a scăpat de condamnarea penală datorită unei erori a procurorilor și grației unei idei sugerate grupului de avocați ai apărării de Alan Dershowitz. La câțiva ani după desfășurarea procesului, o fostă membră a Juriul mărturisea, nici mai mult, nici mai puțin că n-a interesat-o dacă O.J. Simpson era vinovat. De ce? Păi, e băiat de-al nostru, cum să-l văd condamnat?, a venit răspunsul fostei jurate. Dacă azi nu mai există niciun dubiu că Simpson a fost vinovat (de altfel, achitat în penal, a fost condamnat în civil), pentru mulți dintre negrii el rămâne un erou, chiar și după ce în 2008 a fost condamnat pentru alte fapte – hoție sub amenințarea armei și răpire de persoane.

To lie vs. to embellish. Fraud vs. alleged fraud. Mijloacele de informare în masă continuă să îl penalizează strict pe Donald Trump de fiecare dată când îl prind că minte. Și bine fac. În schimb, de mai fiecare dată când Joe Biden e prins cu minciuna, și asta se întâmplă aproape zilnic, imensa majoritate a acelorași mijloace de informare în masă apelează la eufemisme. Rău fac. Dacă în cazul lui Trump folosirea verbului to lie (a minți) este justificată, în cazul lui Biden folosirea verbului to embellish (a înfrumuseța) este o fraudă semantică. Ca și alt eufemism – factual error. The Lier-in-Chief nu înfrumusețează nimic, nu comite nicio eroare, pur și simplu minte cu intenție. Și o face, de decenii, din inima – iar acum din vârful – sistemului al cărui produs toxic este. Una din cele mai recente capodopere a fost cea prin care își „amintea” cum fusese la New York, în zona Grade Zero, în ziua de 11 septembrie 2003. În realitate, documentele epocii, ba chiar și un volum ce-i aparține, dovedesc că se afla în clădirea Congresului din Washington.

La fel operează presa în cazul acuzațiilor de fraudă. Mai tot tot ce se referă la unele dintre faptele de care sunt acuzați Trump și clanul său este numit fraudă, chiar înaintea pronunțării unei sentințe. În cazul clanului Biden, batista este pusă pe țambal – alleged fraud. Adică, acuzația de fraudă a fost făcută, dar frauda nu a fost încă dovedită, verdictul nu a fost încă pronunțat. Cu alte cuvinte, până la producerea dovezilor și pronunțarea verdictului de vinovăție, în cazul unora este respectată prezumția de nevinovăție, în cazul celorlalți – nu. Cu cât se apropie mai mult alegerile prezidențiale, cu atât mai rapid se derulează procesele intentate lui Trump. Din același motiv, cercetările și punerea sub acuzare a lui Hunter Biden decurg cu viteza melcului. De fapt, sistemului pare să nu-i pese neapărat de Hunter Biden. Sistemul pare îngrijorat că derularea investigațiilor poate conduce spre Joe Biden. Uncle Joe e produsul sistemului, Trump – produsul propriului sistem paranoic. Toxicitatea sistemului trebuie prezervată. Toxicitatea lui Trump trebuie condamnată, căci nu se potrivește toxicității sistemului. Și în toată această mascaradă, clamată este vigilența de a apăra democrația și valorile ei.

Metamorfozele fraudei semantice. Cu cât se înmulțesc dovezile că Joe Biden a mințit în legătură cu ce a știut despre activitățile fiului Hunter, cu atât mai apăsat apărătorii clanului Biden schimbă discursul inițial al președintelui. De la nu a știut nimic, nu a discutat niciodată cu Hunter despre afacerile sale, iar Hunter nu a făcut nimic ilegal, discursul apărării a ajuns la tatăl nu a fost implicat în afacerile fiului. Două lucruri diferite.

Când au început să se înmulțească dovezile că bănuielile/acuzațiile de „cooperare” între tată și fiu ar putea să nu fie cu totul neîndreptățite, apărătorii președintelui au recurs la o nouă formulare – Joe Biden, un tată îndurerat de necazurile fiului, un fiu pe care a încercat și încearcă să-l ajute. Dacă durerea părintelui este de înțeles, acțiunile prin care senatorul, vicepreședintele și apoi președintele Biden le-a folosit (și le folosește) pentru a-și ajuta fiul ar trebui considerate inacceptabile. Cu ce drept s-a cerut sprijinul unor ambasadori americani în România în facilitarea implicării lui Hunter Biden în apărarea cercetatului Gabriel („Puiu”) Popoviciu? Ca să nu mai vorbim de ridicolul situației: un american, infractor depravat, încearcă să acorde, prin contract, ajutor legal unui român acuzat de corupție, ba mai implică în acest demers și un fost Director al F.B.I.-ului – Louis Freeh. În vremea aceasta, vicepreședintele american Joe Biden le dă românilor lecții despre pericolul corupției și nevoia luptei împotriva ei.

Pomenile electorale. Ele pot aduce milioane de voturi. Una dintre ele este cea a despăgubirilor oferite celor care provin din familii care, cu peste un secol și jumătate în urmă, au fost victime ale sclaviei. La ce servește nebunia dărâmării/mutării monumentelor unor George Washington sau Thomas Jefferson? Ce reacții ar declanșa o hotărâre a Guvernului României de a despăgubi urmași ai iobagilor/șerbilor din Moldova, Transilvania și Țara Românească? Cu ce ar servi istoriei dărâmarea monumentelor unor Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul pentru vinovății personale sau ale respectivului timp istoric?

Există și situații, cum să le spun?, mixte. Judecătoarea Curții Supreme Ketanji Brown Jackson se trage dintr-o familie care a fost victimă a sclaviei. Soțul judecătoarei – doctorul Patrick Jackson – se trage dintr-o familie care a deținut sclavi. Judecătoarea va fi despăgubită de familia soțului sau de noi, ceilalți, contribuabili americani ale căror familii n-au deținut sclavi?

Și vicepreședinta Kamala Harris se află într-o situație oarecum asemănătoare. Potrivit declarațiilor tatălui ei, cunoscutul economist Donald Harris, o ramură a familiei a fost proprietară de sclavi. Dar asta se întâmpla în Jamaica, așa că nu se pune la socoteală în America, nu?

O altă pomană electorală este cea a iertării parțiale a datoriilor făcute pentru urmarea studiilor universitare. Soluția nu va rezolva situația cu adevărat dramatică a costurilor aberant de mari pentru educație. Și-apoi, este o decizie ilegală – președintele nu are niciun drept legal să hotărască așa ceva. A spus-o și Nancy Pelosi, dar după ce Uncle Joe a chemat-o la un tête-a-tête, Pelosi a schimbat macazul. Mâine, poimâine, Joe Biden și administrația sa ar putea decide că au dreptul să anuleze și împrumuturile între persoane particulare; de ce nu?

În timpul acesta, universitățile care continuă să practice taxe de studii exorbitante produc analfabeți cu diplome. Un exemplu este AOC – socialista Alexandria Ocasio-Cortez – din al cărei CV aflăm că are două specializări – una în economie, cealaltă în relații internaționale. Or, guraliva activistă, cum cască gura spre a spune ceva legat de domeniile sale de „specializare”, devine râsul târgului. N-ar fi mai potrivit ca universitățile care produc sute de mii de asemenea ciurucuri să fie obligate să returneze foștilor studenți taxele plătite, iar aceștia să returneze băncilor împrumuturile respective?

Acțiunea președintelui Biden este nu doar ilegală, ci și imorală. Celor care au plătit taxele de studii pentru copiii lor le dă administrația Biden o parte din bani înapoi? Celor care au muncit pe rupte și și-au plătit împrumuturile făcute pentru acoperirea taxelor de studii le dau Joe Biden și administrația sa o parte din bani înapoi? Nu. Cum anularea împrumuturilor nu se face pe buzunarul lui Joe Biden, ci pe buzunarul contribuabilului, cei care au plătit o dată pentru copiii lor, și cei care și-au plătit singuri taxele respective ar urma să mai plătească încă o dată, de data aceasta pentru alții.

Un american de origine poloneză a trimis un scurt text unui mare ziar. Cam așa: în urmă cu 43 de ani, eu și soția mea am imigrat legal în Statele Unite, după o așteptare de trei ani; am muncit amândoi pe rupte – uneori, două sau chiar trei joburi; am plătit taxele pentru studiile celor trei copii ai noștri; nu ne tragem din familii care au avut sclavi; care este justificare legală prin care urmează să plătim și pentru despăgubiri, și pentru taxele școlare ale copiilor altora, și pentru întreținerea imigranților ilegali? Textul nu i-a fost publicat. Poate că astăzi sloganul unui ziar (All the News That Fit to Print) s-ar cuveni adus la zi – All the News That Serves Our Interests.

Într-un moment de silă față de imoralitatea presei, Thomas Jefferson, președintele american care a apărat permanent drepturile presei, i-a numit pe ziariștii zilei „dricari ai vieții publice”. Mă întreb cum ar putea fi numiți atâția jurnaliști americani de azi, fie ei din mainstream media, fie ei din alternative media.

Autor: Dorin Tudoran

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.