La 9 octombrie 1946 filosoful Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut pedeapsa din ’46.
„Și aș vrea să întreb: nu s-a găsit niciuna dintre aceste conștiințe, care să-și asume, fără gândul niciunui profit personal, sarcina, înalta și dureroasă, în același timp, de a înlatura de pe fruntea acestui ins de elită al spiritualității românești formula: ‘Deținutul criminal de război Vulcănescu Mircea?’. Nu vă îngrijorează, nu vă cutremură această alaturare de cuvinte? Nu se va găsi nici de aici înainte?
Eu tot aștept un om al legii care să-și asume demersul unui recurs în anulare a sentinței de condamnare a lui Mircea Vulcănescu.
Altminteri, dacă vom continua să ne exterminăm elitele, vom renunța nu numai la istorie, vom renunța nu numai la ființa noastră, ci vom renunța pur și simplu să fim”, scria Dora Mezdrea, în «Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității (vol. 5). Mircea Vulcănescu», Ed. Eikon, 2013.
S-a găsit cineva, dar Justiția a respins cererea de reabilitare a filozofului.
A fost închis la Aiud, unde a ținut o serie de conferințe considerate subversive de către torționari, pentru a ridica moralul deținuților. Din această cauză a fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după câteva ore. Vulcănescu s-a așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborât, salvându-i viața.
Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: „Să nu ne răzbunați!”.
În noaptea lui 28 octombrie 1952, la 48 de ani, Mircea Vulcănescu avea să moară, în infirmeria de la Aiud, într-un frig cumplit, lipsit total de medicamente, într-un pat de fier. Lângă el, se aflau doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu, care au povestit frânturi din ce s-a întâmplat atunci, în ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu, într-un articol publicat în «Memoria». Cei doi stăteau de vorbă, Mircea nu le auzea cuvintele, suferea cumplit şi avea dureri cumplite.
Trupul său a fost aruncat în groapa comună de la Aiud.
Mircea Vulcănescu a fost propus, alături de alți mărturisitori creștini din perioada comunistă, pentru canonizare de către Biserica Ortodoxă Română.
Citește și:
„Un om de o rară probitate sufletească și intelectuală, fără nici un compromis de ordin moral”
„Masiv, gras, cu chipul adumbrit de gânduri, voalat parcă de vălul pe care-l așază pe figura omului o fire contemplativă și obișnuită îndelung cu meditația, așa mi-a apărut Mircea Vulcănescu atunci când l-am văzut și cunoscut. Asistent la catedra de etică a Facultății de filozofie din București, pe lângă profesorul sociolog D. Gusti, a făcut parte totodată din Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe și a fost numit de tânăr director general al Vămilor, cumulând aceste atribuții, ca și pe aceea de publicist la diferite reviste literare și ziare (Citește mai departe…)
Din experienta personala ( care nu e putina) si nu numai, judecatorii de aproape oriunde dar mai ales de pe plaiuri mioritice, au fost, sunt si nu am nicio speranta ca nu vor fi, cele mai jegoase si cele mai abjecte exemplare ale conditiei umane. Participa activ, indiferent de tipologia regimului, la eliminarea fizica a dusmanilor sistemului, la spalarea tuturor excrementelor sociale si umane si incaseaza bani grei din banul public pentru aceste servicii aduse puterii. Exista intr-adevar un loc special pentru ei in iad.