M-a amuzat mereu să observ contradicțiile stângii pseudo intelectuale post moderne, lipsa de coerență intelectuală m-a îndepărtat de universul intelectual al stângii provocându-mi în cel mai bun caz amuzament atunci când contradicțiile și aberațiile inerente ideologiei stângiste deveneau evidente acelora dintre noi cărora rațiunea nu le-a fost încă coruptă.
M-a amuzat mereu să observ contradicțiile neo-conservatorismului elitist, lipsa de coerență intelectuală m-a îndepărtat de universul neo-conservator al pseudo-dreptei provocându-mi în cel mai bun caz amuzament atunci când contradicțiile și aberațiile inerente ideologiei neo-conservatoare deveneau evidente acelora dintre noi cărora rațiunea nu le-a fost încă coruptă.
Recentul conflict din Palestina este o astfel de oportunitate de amuzament, în ciuda realității oribile a războiului nu pot să nu constat amuzat fundătura logică și dezastrul moral al stângii actuale dar și fundătura logică și dezastrul moral al neo-conservatorismului de ieri și de azi.
Pentru orice om cu o minimă moralitate în conflictul din Israel/Palestina nu există nevinovați, nu există drepți, există doar tabere având interese opuse și ireconciliabile, ambele tabere implicate în conflict au dovedit cu prisosință de-a lungul timpului că sunt dispuse să transgreseze limitele moralității comune pentru a-și atinge scopurile de natură politică. În Palestina și Israel există doar naționalism de sens contrar, rasism simetric, ură și dispreț față de aproape. Consecințele imediate sunt că ambele părți preferă în aceeași măsură inițierea violenței, crima și genocidul, nerespectarea proprietății private și epurarea etnică.
Nu mă pasionează conflictul din Orientul Mijlociu, semințele acestuia au fost puse de declarația Balfour precum și de marile puteri învingătoare, imediat după cel de-al doilea război mondial, o dată cu decizia de a accepta formarea statului Israel pe teritoriul Palestinei britanice. Așa după cum conflictul din Karabah s-a terminat în crimă, genocid și epurare etnică tot așa și conflictul din Palestina/Israel se va termina cu exterminarea și expulzarea fizică a uneia dintre populațiile aflate în conflict. Spectacolul este indecent, este indecentă și criminală implicarea de-o parte sau de o alta.
Dar oricât de indecent ar fi spectacolul războiului lipsit de onoare și de reguli atât de specific populațiilor din regiunea orientului mijlociu, nu putem să nu constatăm nu doar consecințele criminale ale lipsei de coerență intelectuală ci și consecințele amuzante ale lipsei de coerență în gândire, umorul adesea involuntar prilejuit de lipsa de disciplină a rațiunii practicat atât de stânga post modernă cât și de așa zisa dreaptă neo-conservatoare.
Știm deja că pentru stânga post-modernă binele suprem este undeva în zona lesbienei, negre, atee, săracă, anorexică sau vag obeză, ușor handicapată, cu părul vopsit în verde, albastru sau roz, dacă se poate transsexuală – însă transsexualitatea este corectă politic doar în măsura în care devenind transsexuală lesbiana anterior menționată nu se transformă într-un bărbat heterosexual căci așa ne spune Organizația Națiunilor Unite.
Dar panteonul virtuților stângiste pare a fi fisurat aceste zile, stânga are dezbateri de ierarhie a victimizării, pur și simplu nu se poate raporta moral la conflictul din Orientul Mijlociu. În Gaza homosexualitatea este reprimată, oare este drept să susținem palestinienii în vreme ce în Israel căsătoria și adopțiile homosexuale sunt permise? Da, la stânga îl urâm pe omul alb, cu atât mai mult pe bărbatul alb, dar pe de altă parte acesta poate fi nu doar ucigaș de palestinieni, în context israelian acesta poate să fie și homosexual. Da, îl iubim pe omul colorat, mai ales pe acela pe care-l putem identifica ca fiind o victimă a omului alb, dar oare ce ne facem dacă acesta este homofob și nu respectă așa zisele drepturi ale femeii post-moderne? Care victimă merită susținerea noastră? Homosexualul alb sau homofobul colorat și sărac? Care dintre cei doi este mai sus în ierarhia sfințeniei lipsită de credință pe care stânga post-modernă ne-o propune spre ajutor în decizia morală? Dar este oare apartheid-ul democratic și progresist al omului alb preferabil dictaturii teocratice și conservatoare a omului brun? Cum reconciliem din punct de vedere electoral mulțimea brună pe care o subvenționam în Europa și America de Nord – acum protestând în stradă solidară cu frații bruni din Palestina – cu electoratul homosexual, feminist, democratic-egalitarist de care suntem ideologic dependenți?
Cuadratura cercului pare a fi o problemă cu rezolvare banală, este incomparabil mai facilă comparativ cu dilemele ideologice pe care conflictul din Israel/Palestina le pune atât de brutal în fața stângii europene și nord americane. Dar să nu ne așteptăm la coerență ideologică, dublu-gânditul a devenit de mult norma post-modernilor de oriunde și de pretutindeni, din oricare zonă a spectrului politic.
Nu mai puțin amuzantă este reacția plină de stupoare panicată a neo-conservatorilor. Spre deosebire de stânga de tip AOC, pentru neo-conservatori ierarhia victimizării este absolută, evreul supraviețuitor de Auschwitz are întâietate, este victima supremă. După cum arată cu splendidă elocvență dl. Blinken – secretarul de stat al SUA – ierarhia victimizării este dată de numărul de lagăre de concentrare prin care au trecut ascendenții noștri. Îndreptățirea morală a fiecăruia dintre noi este cu atât mai mare cu cât putem enumera în propriul pedigree un număr mai mare al lagărelor de concentrare prin care să fi trecut vreunul dintre predecesorii noștri, în cazul domnului Blinken este vorba de tatăl său vitreg. Iar tatăl vitreg al domnului Blinken a supraviețuit internării în nu mai puțin de trei lagăre de concentrare, este vorba de Auschwitz, Dachau și Maidanek (sic). Este desigur posibil ca – confruntat cu evidența unui regim fățiș rasist în Israel – dl. Blinken să dorească ca, în prezența primului ministru israelian Netanyahu, să edulcoreze letalitatea lagărelor de concentrare germane din cel de-al Doilea Război Mondial. În cele din urmă acestea nu au cum să fi fost atât de monstruoase de vreme ce tatăl său vitreg a supraviețuit după ce-a fost internat în trei astfel de stabilimente. Iar dacă național socialismul german nu a fost atât de monstruos precum consemnează istoriografia oficială atunci nici național-socialismul israelian nu are cum să fie chiar atât de rău pe cât îl descrie stânga post-modernă. Desigur este vremea nuanțelor, a pozițiilor contextuale, este vremea înțelegerii corecte a istoriei. Cum altminteri am putea explica alungarea sârbilor din Kosovo – creuzetul în care s-a format poporul sârb? Dar ce altceva decât nuanță, context și înțelegere corectă a istoriei putem invoca atunci când dorim să le interzicem rușilor să-și amintească de propria istorie, istorie începută în jurul Kievului de astăzi? Dar cum am putea să ne privim în oglindă știind că am asistat pasivi la curățirea etnică a regiunii Nagorno-Karabah, regiune populată de armeni cu 400 de ani înainte de Cristos dacă nu am invoca convenabil contextul și nuanțele atât de necesare unei înțelegeri corecte a istoriei? Desigur, argumentul istoric funcționează impecabil, fără nuanță, fără context și fără îndemnuri de înțelegere corectă a istoriei în cazul israelian, argumentul istoric este în acest caz suprem și absolut. Dar oare nu este – ne spun tot neo-conservatorii – Israelul singura democrație din Orientul Mijlociu? Nu trebuie să fim de partea acestuia pentru că pur și simplu iubim democrația, fie ea și una condiționată rasial? Desigur contextul și nuanțele sunt extrem de importante, în cele din urmă tot neo-conservatorii de azi au aruncat în coșul de gunoi al istoriei democrația sud-africană, o democrație a burilor – albi de origine olandeză – oameni care au creat una din cele mai prospere societăți existente la acea dată, acum aflată în pragul colapsului economic și social.
Am văzut deja că binele absolut și virtutea sunt văzute diferit în zona neo-conservatoare și în cea a stângii post-moderne deși există un consens în chestiunea răului absolut, acesta este întruchipat de bărbatul alb, heterosexual și creștin. După cum vedem, atât în cazul neo-conservator cât și în cel al stângii post-moderne regula de fier a moralității practice pare a fi aruncarea la coșul de gunoi al istoriei a tuturor argumentelor istorice oferite de societățile construite de bărbați albi de credință creștină. În cazul neo-conservator avem o excepție parțială de la regulă – care iese în acest fel întărită – este vorba de excepția numită Israel.
Gândirea colectivistă anume polylogismul – în termenii lui von Mises – adică credința că regulile logicii formale operează diferit, că acestea depind de rasa, de clasa socială sau de sexul celui care emite o anumită idee este extrem de folositoare atunci când dorim să inițiem sau să prelungim sine die diverse conflicte. Soluții desuete precum iubirea față de aproapele nostru sau individualismul metodologic par a fi inutile, sunt uitate într-o vreme în care gândirea magică a domnului Keynes – dusă la ultimele consecințe de discipolul său laureat Nobel, dl. Krugman – ne demonstrează convenabil faptul că condiția prosperității și a bunăstării este un război mondial sau, în lipsa acestuia, un război cu vreo civilizație extraterestră (sic).
Autor: Ovidiu Ionescu
