În cadrul seriei de predici radiodifuzate, întitulată «Aprindeți-vă lămpile» («Light Your Lamps»), Arhiepiscopul Fulton Sheen a transmis în 26 ianuarie 1947 predica «Semne ale vremurilor noastre» («Signs of Our Times»):
Sufletele oamenilor nu au orbecăit niciodată mai grav cu privire la viitor și n-au fost niciodată mai nesigure în privința prezentului.
[…] De ce atît de puțini dintre noi sesizează gravitatea crizei noastre actuale? Parțial pentru că oamenii nu vor să creadă că vremurile în care trăiesc sunt rele, parțial pentru că asta ar presupune că au și ei o vină și în principal pentru că nu au standarde exterioare după care să-și măsoare vremurile. Dacă nu există un concept permanent de dreptate, de unde vor ști oamenii că este încălcat? Doar cei care trăiesc prin credință știu cu adevărat ce se întâmplă în lume.
[…] Semnele timpurilor noastre indică două adevăruri inevitabile, dintre care primul este că am ajuns la sfârșitul capitolului renascentist care a făcut din om măsura tuturor lucrurilor.
[…] Asistăm la moartea liberalismului istoric (și în aceste emisiuni voi înțelege întotdeauna liberalismul ca atare) care, asemenea unui cadran solar, este incapabil să spună ora în întuneric și care poate funcționa numai într-o societate a cărei bază este morală și atunci când resturile creștinismului continuă să plutească prin lume. Liberalismul istoric este un parazit al civilizației creștine și odată ce corpul de care se lipește încetează să mai fie aluatul societății, atunci liberalismul însuși trebuie să piară. Libertățile individuale pe care liberalismul le subliniază sunt sigure numai atunci când comunitatea este morală și poate da o bază etică acestor libertăți. Se poate foarte bine ca liberalismul istoric să fie doar o epocă de tranziție în istorie între o civilizație care a fost creștină și una care va fi cu siguranță anti-creștină.
[…] Al doilea mare adevăr pe care semnele vremurilor îl prevestesc este că ne aflăm cu siguranță la sfârșitul unei epoci non-religioase a civilizației, care a privit religia ca un addendum la viață, un plus evlavios, un constructor de morală pentru individ, dar fără relevanță socială, o ambulanță care a avut grijă de epavele ordinii sociale până când știința a ajuns într-un punct în care nu mai există epave; care l-a chemat pe Dumnezeu doar ca apărător al idealurilor naționale sau ca partener tăcut al cărui nume a fost folosit de firmă pentru a da respectabilitate, dar care nu avea nimic de spus despre cum ar trebui să fie condusă afacerea.
Noua era în care intrăm este ceea ce s-ar putea numi faza religioasă a istoriei umane. Dar nu înțelegeți greșit; religios nu înseamnă că oamenii se vor întoarce către Dumnezeu, ci mai degrabă că indiferența față de absolut care a caracterizat faza liberală a civilizației va fi urmată de o pasiune pentru un absolut. De acum înainte lupta nu va fi pentru colonii și drepturile naționale, ci pentru sufletele oamenilor. Nu vor mai exista săbii pe jumătate scoase, nicio loialitate împărțită, nici idei vagi și naive despre toleranță, nici măcar nu vor mai exista erezii mari, căci ereziile presupun cel puțin o acceptare parțială a adevărului. Liniile de luptă sunt deja trasate clar și problemele de bază nu mai sunt puse la îndoială. De acum înainte oamenii se vor împărți în două religii – înțelese din nou ca supunere la un absolut. Conflictul viitorului este între absolutul care este Dumnezeu-omul și absolutul care este omul Dumnezeu; între Dumnezeul care s-a făcut om și omul care se face pe sine Dumnezeu; între frați în Hristos și tovarăși în Antihrist.
Antihrist nu se va numi așa, pentru că atunci nu ar avea adepți. El nu va purta colanți roșii, nici nu va vomita sulf, nici nu va purta un trident și nici nu va flutura o coadă ca Mefisto din Faust. Această mascaradă l-a ajutat pe diavol să-i convingă pe oameni că el nu există, pentru că el știe că nu este niciodată atât de puternic ca atunci când oamenii cred că nu există. Când nimeni nu-l recunoaște, cu atât exercită mai multă putere. Dumnezeu S-a definit pe Sine ca „Eu sunt Cel ce sunt”, iar Diavolul ca „Eu sunt cel ce nu sunt”.
Nicăieri în Sfânta Scriptură nu găsim justificare pentru mitul popular al diavolului ca un bufon care este îmbrăcat ca primul „comunist”. Mai degrabă este descris ca un înger căzut din cer și ca „prințul acestei lumi” a cărui treabă este să ne spună că nu există altă lume. Logica lui este simplă: dacă nu există rai, nu există iad; dacă nu există iad, atunci nu există păcat; dacă nu există păcat, atunci nu există judecător, iar dacă nu există judecată, atunci răul este bun și binele este rău.
Dar mai presus de toate aceste descrieri, Domnul nostru ne spune că satana va fi atât de asemănător cu Hristos, încât i-ar putea înșela chiar și pe aleși – și cu siguranță niciun diavol pe care l-am văzut vreodată în cărțile ilustrate nu i-ar putea înșela chiar și pe cei aleși. Cum va veni el în această nouă eră pentru a-i câștiga pe credincioși? El va veni deghizat în Marele Umanitarist; va vorbi despre pace, prosperitate și belșug nu ca mijloace de a ne conduce la Dumnezeu, ci ca scopuri în sine. Antihristul va scrie cărți despre noua idee despre Dumnezeu, potrivite modului în care oamenii trăiesc; va induce credința în astrologie, astfel încât nu voința, ci stelele să fie responsabile de păcate; el va explica vinovăția din punct de vedere psihologic ca erotism inhibat, îi va face pe bărbați să se facă mici de rușine dacă semenii lor spun că nu sunt deschiși la minte și liberali; el va fi atât de deschis la minte încât să identifice toleranța cu indiferența față de bine și rău, față de adevăr și eroare; el va răspândi minciuna că oamenii nu vor fi niciodată mai buni până când nu vor face societatea mai bună, justificînd astfel egoismul necesar combustibilului pentru următoarea revoluție; el va promova știința, dar numai pentru ca producătorii de armament să folosească o minune a științei pentru a distruge alta; el va favoriza mai multe divorțuri sub masca importanței „vitale” a unui nou partener; va spori dragostea pentru iubire și va scădea dragostea pentru persoană; el va invoca religia pentru a distruge religia; va vorbi chiar și despre Hristos și va spune că a fost cel mai mare om care a trăit vreodată; va susține că misiunea lui va fi eliberarea oamenilor de sclavia superstiției și fascismului, pe care însă nu le va defini niciodată; va organiza jocuri pentru copii, le va spune oamenilor cine ar trebui și nu ar trebui să se căsătorească ori să divorțeze, cine ar trebui să aibă copii și cine nu; va scoate cu bunăvoință batoane de ciocolată din buzunare pentru cei mici și sticle de lapte pentru hotentoți; îi va ispiti pe creștini cu aceleași trei ispite cu care l-a ispitit pe Hristos:
– ispita de a transforma pietrele în pâine ca un Mesia pământesc va deveni ispita de a vinde libertatea pentru securitate, pe măsură ce pâinea va deveni o armă politică și numai cei care cred acest lucru vor putea mânca;
– tentația de a face o minune aruncându-se nesăbuit dintr-un turn va deveni o cerere de a părăsi culmile înalte ale adevărului unde domnesc credința și rațiunea, pentru acele adâncimi unde masele trăiesc din lozinci și propagandă. El nu vrea nicio proclamare a principiilor imuabile de la înălțimile înalte ale unei Biserici, ci organizarea de masă prin propagandă unde doar un om de rând conduce pasiunile oamenilor de rând. Opiniile nu adevărurile, comentatorii nu profesorii, sondajele Gallup nu principiile, natura nu harul – și la picioarele acestor viței de aur oamenii se vor arunca de la înălțimea lui Hristos.
– a treia ispită, prin care Satana i-a cerut lui Hristos să-l adore și îi va da în schimb toate împărățiile lumii, va deveni ispita de a avea o nouă religie fără Cruce, o liturghie fără lumea care va veni, o cetate a omului fără cetatea lui Dumnezeu, o religie care să invoce o religie sau o politică care este o religie – una care oferă Cezarului chiar și lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu.
În mijlocul întregii iubiri aparente pentru umanitate și al discuțiilor sale sclipitoare despre libertate și egalitate, Antihristul va avea un mare secret pe care nu îl va spune nimănui: nu va crede în Dumnezeu. Deoarece religia lui va fi fraternitatea fără paternitatea lui Dumnezeu, el îi va înșela chiar și pe cei aleși.
El va înființa o anti-Biserică care va fi o maimuțăreală a Bisericii pentru că, el diavolul, este maimuțăreala lui Dumnezeu. Va avea toate notele și caracteristicile Bisericii, dar în sens invers și golit de conținutul ei divin. Anti-Biserica va fi un corp mistic al lui Antihrist care în toate lucrurile exterioare va semăna cu trupul mistic al lui Hristos. Având o nevoie disperată de Dumnezeu, pe care, totuși, refuză să-L adore, omul modern, în singurătatea și frustrarea sa, va flămânzi din ce în ce mai mult pentru apartenența la o comunitate care să-i dea un scop mai cuprinzător, dar cu prețul pierderii într-o vagă colectivitate. Se va verifica astfel paradoxul potrivit căruia tocmai obiecțiile cu care oamenii din secolul trecut au respins Biserica vor constitui motivele pentru care ei vor accepta acum anti-Biserica.
[…] Dar secolul al XX-lea se va alătura anti-Bisericii, deoarece pretinde a fi infailibil atunci când capul său vizibil vorbește ex-catedra de la Moscova pe tema economiei și politicii și ca păstor principal al comunismului mondial.
Biserica a fost respinsă aspru în ultimele cîteva secole pentru că a pretins că este catolică și universală, unind toți oamenii pe baza unui singur Domn, a unei singure credințe și a unui singur Botez. Niciun om, susținea secolul al XIX-lea, nu ar putea fi un american bun, un francez bun sau un german bun dacă ar accepta păstorirea, deși spirituală, de la un cap spiritual. Dar în noua eră, ceea ce sufletul modern pierdut va aprecia în special la anti-Biserică, este că este catolică sau internațională. Ea desființează toate granițele naționale, batjocorește patriotismul, îi scutește pe oameni de respectul pentru țara în care Hristos i-a pus, îi face pe oameni mândri că nu sunt americani, francezi sau britanici, ci membri ai unei clase revoluționare aflate sub conducerea vicarului său care nu guvernează de la Vatican, ci de la Kremlin. Secolul al XIX-lea a respins Biserica pe motiv că este intolerantă, excomunicând ereticii care nu acceptau tradițiile apostolice, învățând că Hristos a întemeiat o singură Biserică, că Adevărul este unul, că dogmele lui sunt adevăruri vii și că omul trebuie, precum un prunc, să primească totul sau nimic. Dar în acest ceas rău, fiii și nepoții celor care au criticat Biserica în trecut îmbrățișează acum anti-Biserica pur și simplu pentru că își elimină ereticii, îi lichidează pe troțkiști și îi excomunică pe toți cei care nu acceptă linia de partid că poate nu există o singură turmă și un păstor un cioban, dar un mușuroi și un furnicar.
[…] Al doilea motiv pentru care trebuie să vină o criză este pentru a preveni o falsă identificare a Bisericii și a lumii. Domnul nostru a vrut ca cei care sunt urmașii Săi să fie diferiți în spirit de cei care nu îl urmează „pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15, 19) Deși aceasta este intenția divină, din păcate este adevărat că linia de demarcație dintre urmașii lui Hristos și cei care nu îl urmează este adesea destul de ștearsă. În loc de alb-negru, există doar o neclaritate. Mediocritatea și compromisul caracterizează viața multor creștini.
[…] Din când în când, în istorie, diavolului i se dă o frînghie lungă, pentru că nu trebuie să uităm niciodată că Domnul nostru le-a spus lui Iuda și tovarășilor lui: „Acesta este ceasul vostru”. Dumnezeu are ziua Sa, dar răul are și el ora lui când păstorul va fi lovit și oile vor fi împrăștiate. A făcut Biserica pregătirile pentru o noapte atât de întunecată prin decretul Sfântului Părinte care subliniază condițiile în care poate avea loc o alegere papală în afara Romei?
Deși vorbim despre apariția Antihristului, să nu credeți că o fac pentru că mă tem pentru Biserică. Nu pentru Biserică mă tem, ci pentru lume. Nu ne îngrijorează infailibilitatea, ci căderea lumii în failibilitate; nu tremurăm pentru că Dumnezeu ar putea fi detronat, ci pentru că barbaria ar putea domni; nu Transsubstanțierea poate pieri, ci căminul omului; nu sunt îngrijorat pentru că sacramentele pot dispărea, ci pentru că legea morală poate fi desființată.
Biserica nu poate avea alte cuvinte pentru femeia care plânge decât cele ale lui Hristos pe drumul spre Golgota: „Nu plângeți pentru mine; ci plângeți pentru voi și pentru copiii voștri” (Luca 23, 28). Biserica a supraviețuit altor mari crize în cele nouăsprezece secole de existență și va trăi pentru a cânta un recviem asupra relelor prezentului. Biserica poate avea Vinerea Mare, dar acestea sunt doar preludii pentru duminicile sale de Paște, pentru că Promisiunea divină nu va fi niciodată anulată: „și porțile iadului nu vor birui asupra ei. Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la desăvârșirea lumii” (Matei 28, 20). „Oricine va cădea peste acele pietre va fi zdrobit” (Luca 20, 18).
Niciodată în istorie nu a existat un argument atât de puternic pentru necesitatea creștinismului, pentru că oamenii descoperă acum că mizeria și necazurile lor, războaiele și revoluțiile lor cresc în proporție directă și proporțională cu neglijarea Creștinism. Răul se autodistruge; numai binele se autoconserva.
Fulton J. Sheen, în întregime Fulton John Sheen, numit și Episcopul Fulton Sheen sau Venerabilul Fulton J. Sheen, (născut la 8 mai 1895, El Paso, Illinois, SUA – a murit la 9 decembrie 1979, New York), lider religios american, evanghelist, scriitor, romano-catolic preot și personalitate de radio și televiziune. A urmat Colegiul St. Viator, din Bourbonnais, Illinois. A fost hirotonit preot romano-catolic în 1919. Sheen a urmat studii suplimentare, obținând o diplomă de licență în drept canon de la Universitatea Catolică din America din Washington, DC, în 1920; un doctorat în filozofie din Universitatea Catolică din Leuven în Belgia, în 1923; și doctor în teologie sacră de la Universitatea Pontifică Sf. Toma Aquino la Roma în 1924. După încă un an de studii în Belgia, a slujit ca preot la Londra, timp de un an, înainte de a se muta la Peoria, Illinois, în 1926, pentru a sluji ca paroh. Mai târziu în acel an a părăsit Peoria pentru a se alătura facultății de filosofie la Universitatea Catolică din America, unde a predat până în 1950.
Sheen nu a fost doar un profesor respectat, ci și un orator supradotat. Popularitatea crescândă a radioului de la începutul secolului al XX-lea i-a oferit lui Sheen posibilitatea de a câștiga un public larg. În 1930 și-a început cariera de 22 de ani în radio la program «Ora Catolică», care a ajuns la aproximativ patru milioane de ascultători la vârful popularității sale.
În 1951 Sheen a devenit episcop titular și a servit ca auxiliar episcop de New York (1951-1966). În mare parte a șederii sale în New York, a găzduit săptămânal o serie de televiziune, «Viața merită trăită» (1951-1957), care a atras aproximativ 30 de milioane de telespectatori. În această emisiune, episcopul, vorbind adesea fără un script și apărând la tabloul său caracteristic, a discutat probleme practice de credință și a criticat aspru comunismul.
Sheen a fost numit director național al Societății pentru propagarea credinței în 1958, funcție pe care a ocupat-o până în 1966, când a fost numit episcop de Rochester, New York. Din 1961 până în 1969 a găzduit o altă emisiune de televiziune populară, «The Bishop Fulton Sheen Show». De asemenea, a scris diverse cărți și o rubrică de ziar sindicalizată. În 1969 a fost numit arhiepiscop de Newport, Țara Galilor. Din 1976 până la moartea sa, trei ani mai târziu, Sheen l-a slujit pe Papa Paul al VI-lea ca asistent la tronul Pontifical, funcție care l-a autorizat să stea lângă tronul papal în timpul ceremoniilor oficiale. A murit la scurt timp după o intervenție chirurgicală pe cord deschis în 1979, la vârsta de 84 de ani. Printre numeroasele sale cărți se numără «Comunismul și conștiința Occidentului» (1948), «Calea către pacea interioară» (1955) și «Puterea dragostei» (1965).
Sheen a fost venerat sau recunoscut oficial pentru că a trăit o viață de sfântă virtute (un pas major spre canonizare ca sfânt al bisericii), de către Benedict al XVI-lea, în 2012. În iulie 2019 Papa Francis a aprobat un miracol atribuit lui Sheen, făcând posibilă viitoarea sa beatificare.
Îi e frică dezgustătorului papistaș de Kremlin! Fuge ca dracu’ de tămâie de cea de-a Treia Romă! În Biserica Ortodoxă, de bine de rău, capul ei este Hristos! La scârbavnicii papistași, la ereticii catolici, capul sectei lor (din păcate, NU o pot numi Biserică, îmi pare rău!) este „vicarul” de la Vatican, respectiv un pârlit de om, un papă condus de o mână de cardinali cu averi imense, puși în funcții să le înmulțească nicidecum să-l slujească pe Hristos.
Dar…. s-o luăm cu începutul. Regret, că nu citește și papistașul cu pricina aceste rânduri! Poate s-ar gândi mai mult la cele transmise unui public pe care-l consideră TOTAL ignorant.
Prin „Translatio imperii” – Transferul controlului – care nu-i doar o denumire pompoasă, ci un fapt legal din punct de vedere juridic și de necontestat, monarhia eternă, înrădăcinată în profețiile Cărții lui Daniel și asociată cu ideea inviolabilității puterii romane, a existat nu numai ca un fapt spiritual sau istoric, ci și ca un fapt juridic. Acest fapt juridic s-a bazat pe un lanț de decizii și precedente juridice care se întindeau pe mai multe milenii. Astfel, trecerea de la Prima Romă la a Doua, a fost stabilită legal prin edictul împăratului Constantin cel Mare și prin canoanele Sinoadelor Ecumenice. Nu în ultimul rând, înregistrarea tranziției Imperiului de la Regatul Roman la a Treia Romă – Rusia – care a avut loc pe baza transformării Rusiei în singurul Regat Ortodox, a fost asigurată prin recunoașterea canonică de către Patriarhii Constantinopolului. În ciuda acțiunilor de astăzi ale Fanarului din Istanbul – Bartolomeu – care-i nedespărțit de înaintemergătorul antihristului (apropo, „antihrist” se scrie întotdeauna cu literă mică fiindcă reprezintă satana, diavolul, mai corect spus copilul satanei obținut în urma împerecherii cu o târfă), papa de la Vatican, patriarhii Constantinopolului în secolul al XVI-lea au recunoscut semnificația Rusiei ca SINGURUL Regat Ortodox, conferindu-i INCLUSIV titlul de țar conducătorului acestui regat, precum și înființarea tronului patriarhal în orașul-domnitor: Moscova.
În plus, țarul Ivan cel Groaznic NU a justificat întâmplător că era moștenitorul direct al împăraților romani. Gestul său a fost tocmai confirmarea legală a drepturilor sale la demnitatea regală. Redenumirea țaratului rus în Imperiu sub Petru I nu a schimbat cu nimic aceste hotărâri ale autorității superioare, dar a devenit o versiune secularizată a doctrinei Rusiei ca fiind a Treia Romă. Până atunci, țara era de mult un Imperiu. Și și-a păstrat esența imperială chiar și după Revoluția bolșevică din 1917.
Așadar, „Moscova – A Treia Romă” reprezintă cheia și codul istoriei ortodoxe ruse și MAI ALES universale. Simplu! Pe papistaș îl roade invidia lovind în Kirill (care se află într-o discordie adâncă atât cu papa cât și cu Bartolomeu), lovind în marea și credincioasa Rusie, care nu degeaba poartă asupra ei Gheorghievskaia Lenta, acea panglică colorată în oranj și negru, fără nicio legătură cu fostul guvern sovietic și nici cu Marea Victorie a URSS din cel de Al Doilea Război Mondial. Le devine teribil de greu sectarilor-papistași să se adune și să priceapă semnificația celei de-A Treia Rome, remarcând-o, cel mai adesea, ca pe un pericol. Și așa și se va transforma, deoarece la sfârșitul veacurilor, doar de Dumnezeu știute, va elimina prostituția religioasă denumită catolicism.
La un moment dat, în istorie, bulgarii ortodocși au revendicat rolul celei de-a Treia Rome. Dar, în cele din urmă, Regatul Moscovei a fost cel care a înălțat, a întărit, a eliberat și a păstrat Ortodoxia, pe Hristos- cap al Bisericii aceea UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ȘI APOSTOLEASCĂ. Așadar, prin această mărturisire se închide gura oricărui papistaș nenorocit, oricărui Vatican sulfuros, oricărui consiliu, secretariat sau purtător de cuvânt, oricărui cardinal fals-iubitor de Hristos care au grijă să ne comunice nouă că există mai multe biserici ori că Lumina s-ar ivi de la reședința papală și nu de la Hristos. Sfânta Lumină” de Paște se aprinde deasupra Sfântului Mormânt NUMAI PENTRU ORTODOCȘI, se coboară din cer și aprinde lumânările NUMAI ALE ORTODOCȘILOR, NU și ale altor confesiuni religioase, ale altor fake-uri cu pretenția denumirii de creștini!