Ei sunt simbriașii genocidului mondial

1

Pe mine nu m-a iubit nimeni!

În atâția amar de ani de zile de presă, pe mine nu m-a băgat în seamă nici ambasadorul SUA, nici ambasadorul Germaniei, nici prim-ministrul României, nici măcar vreun ONG răsărit ca ciuperca piciorului la genunchiul broaștei. Și, vorba unei prietene, fusei și eu „pi colo, pi colo”.

Prin Serbia, când americanii ne bombardau vecinii și focile de la București aplaudau ca pinguini, prin Irak, când americanii instaurau democrația cu forța, prin Afganistan, când tot americanii eliberau Lumea de teroriști.

Dar, bine, hai, lasă-mă pe mine!

Pe ceilalți colegi ai mei care erau prin zonele alea, i-au aplaudat cineva? Vreun ambasador, ceva, vreun președinte al Comisiei Europene?

Îți spun eu că nu!

Care e diferența între ce se întâmpla atunci și ce se întâmplă acum?

Păi atunci, când mergeam noi pe la bombardele, nu pleca pe front redactorul de la Externe. Plecam ăștia, de la Investigații, care aveam o legătură cu armata. Sau avusesem, mă rog. Erau și câteva fete, mai băiețoase și cu coaie care știau culcatul din picioare și mâncatul din conservă. Dar alea erau tinere și frumoase. Așa au rămas și acum, dar asta e altă poveste.

Acum pleacă una care linge toate clanțele ambasadelor străine și își face veacul pe la Bruxelles sub aerul condiționat, la cafea cu Metsola. Una al cărei singur scop în viață este să propage textele impuse de tăvălugul globalist, să inducă panică, să facă circ ieftin, asta doar pentru a prelungii psihoza pe care media actuală o ține trează cu orice preț.

Iar individa „Culcat pe burtă” nu este singura. Ea este doar vârful icebergului de lucrători în media care nu sunt altceva decât uneltele globaliștilor soroșiști.

Ea a fost felicitată și apărată de Ambasada Americii pentru că „a urmat întocmai protocoalele de securitate impuse de autorități” și pentru că „a relatat cu obiectivitate și profesionalism”, dar și pentru că „luptă împotriva dezinformării”.

Aceștia sunt oamenii lor, plătiți de ei, lucrând pentru ei.

Unde?

În toate televiziunile și în toate canalele media afiliate oficialului.

Ei sunt cei care propagă noul adevăr, așa cum trebuie el implementat și înțeles de către cei mulți, de goim.

Tot ei, felicitații ăștia, sunt și cei care îți cereau să stai în casă, să porți mască, să te vaccinezi, să mori, dacă nu ești de acord cu ei.

Ei sunt simbriașii genocidului mondial.

Autor: Mădălin Pribu

 

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

1 COMENTARIU

  1. Citez: „Care e diferența între ce se întâmpla atunci și ce se întâmplă acum?” – Niciuna! Este exact aceeași tactică „divide et impera” cu diabolizarea uneia dintre părți folosită la distrugerea fostei Iugoslavii. Sunt operațiuni de tip false flag, pentru ca lumea să meargă în direcția dorită de elite, de unii încă nevăzuți/necunoscuți populației globale, dar care nu mor pe câmpul de luptă, ci îi trimit pe alții să o facă.

    Desigur, inclusiv calitatea jurnalismului e alta decât aceea din anii ’90, așa cum și oamenii care-l profesează sunt alții, mult mai dispuși să-și urmărească propriile interese financiare sau pe cele de promovare pe cu totul alte criterii decât cele profesioniste, pe baza unei pregătiri corespunzătoare. În plus, în acei ani în care corespondența de război implica o anumită vocație și-o anumită instruire peste medie, presa NU decidea politica mondială, așa cum o face acum, când suntem „bombardați” zilnic aproape cu știri care ne spun „adevărul” într-o manieră răsturnată, neobișnuită, dar decelabilă pentru cine s-a învățat să urmărească media prin ochii unei perpetue crize cu vocație globală. Am văzut cu toții relatări despre masacrul bebelușilor produs de Hamas în chibuțul Kfar Aza, care par a fi la fel de reale, de autentice, precum masacrul de la Bucea ori dovada armelor de distrugere în masă prezentată de Powell la ONU. Pe de altă parte, niciun gazetar nu a scris ori nu a îndrăznit să vorbească despre despre chinurile anterioare ale rusofonilor din Donbas ori despre un popor irakian decimat în urma operațiunii Desert Storm.

    Concluzia? În vremurile actuale, profesia de jurnalist înseamnă un cec în alb pentru trimiterea unor oameni simpli, nevinovați, la moarte. Miza? Uriașă: propria noastră capacitate de orientare și mai ales discernământul personal!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.